Căpşunari pentru o zi

De la o vreme majoritatea cetăţenilor urbani pe care îi întreb unde şi-au petrecut week-end-ul îmi răspund la fermă, aşa că sâmbătă ne-am împachetat şi am luat-o pe urmele lor. Ne-am deplasat la hotarul dintre Indiana şi Illinois, cu scopul declarat şi asumat de a culege căpşuni cât încape. În termometru farănhaiţii au ajuns la 90, adică e de bine, mai ales după ce toată vinerea s-au dat peste cap norii şi ploile.

După ce am parcat maşina ne-am urcat fain frumos într-un fel de minicar, din cele cu care ne plimbam pe vremuri la Mamaia, pentru cine îşi mai aminteşte. Doar că minicarul nostru era tras de un tractoraş verde. Am fost descărcaţi pe câmp, unde o tanti cu staţie de transmisie a raportat, cred, că am ajuns cu bine, şi operaţiunile sunt sub control. Apoi ne-a poftit pe tarla.

Am privit cu câmpul cu o uşoară melancolie şi m-am gândit că poate nu era rău să-mi fi lăsat acasă geanta. Bine măcar că era o geantă din material textil, haioasă, nu m-am dus totuşi cu poşeta de piele. De, femela urbană, ca femela urbană. Dar mi-a prins bine totuşi, că am putut ţine în geantă aparatul foto, apa şi credit cardurile. Şi cine o să mai aibă poze aşa frumoase ca noi :)

Am cules cât am cules, mi-am umplut rapid găletuşa, nu fără a mai face câte o poză, a mai bea nişte apă şi a mai mânca vreo câteva căpşuni. La început le spălam, la sfârşit m-am plictisit de spălat şi le-am mâncat aşa, pur şi simplu. Aveau o aromă ruptă din soare, din zahăr şi din ploaia care trecuse peste ele cu o zi înainte. Am mestecat şi câteva grăunţele de pământ şi mi s-au părut şi alea foarte bune. Oricum, eram siguri că bunătăţile pe care le mâncam nu s-au copt într-un tir şi asta mi se pare ceva grozav.

La final ne-am retras arşi de soare, aduşi de spate, setoşi, fericiţi şi cu găletuşele pline. Am mai hoinărit un pic prin zona unde se vindeau flori şi am mai făcut câteva poze, nu mă dădeam dusă dintre dezlănţuirea de culori. Apoi ne-am întors frumuşel acasă şi aseară am mâncat spumă de căpşuni la discreţie.

O zi bună

Toată lumea, cu mic, cu mare, îmi spune hi şi îmi doreşte o zi bună. Vecina de la casa de alături, bătrânelul care îşi face plimbarea de dimineaţă ajutat de cadrul metalic, conductorul de tren, şeful, poştaşul, colega temporară de birou, fata de la Dunkin Donuts, vânzătoarea de parfumuri, vânzătorul de pantofi, prietena cu care mă întâlnesc pe messenger. Aşa că m-am gândit să consemnez cum arată o zi bună. Dar una perfectă, aici şi acum? O zi lucrătoare, în care nu am lucrat.

trezirea la 7.45

cafeluţa cu două frişti mici, în cana made in Mediaş

o jumătate de litru de apă

două piersici

pornit Europa FM

o jumătate de oră de bicicletă (se eliberează în sistem o mie de endorfine la preţ de nici una)

micul dejun – un ou şi un grătar

pupat degeţele calde care ies de sub pătură

împletit codiţele

invitat codiţele la masă

telefonat unei prietene

ieşit la oraş cu jeep-ul nepersonal

vizitat Shedd Aquarium

terminat bateria aparat foto în mijlocul peştelui

jurat că de mâine voi ieşi cu ambele aparate foto la mine, câte unul agăţat de fiecare ureche

extaziat lângă peştii caraibieni

intrat pe şest la show-ul cu delfini

mâncat pişcoturi

sosit acasă fără turbuleţe de trafic

mâncat supă proaspătă de vită

descărcat pozele din aparat

citit editorialul şi un interviu din revista Tango

început un roman de Marc Levy

citit blogurile favorite

aranjat treburile pentru seară

lăsat la o parte cele doua fire de praf din ochiul zilei perfecte

venit idee pentru postul acesta

o dâră de parfum

somn bun, cu fereastra deschisă

ploaie

poate am zâmbit

promisiunii de dimineaţă proaspătă



Vă doresc o zi bună!

Bucurie

Şi, ca o bucurie mare, căci bucuriile mele, când vin, sunt foarte mari, vă conduc acum spre eseul pe care l-am scris cu drag pentru Tango-ul de iunie. Revista noastră de citit şi iubit.

Sunt sigură

Sunt sigură că am mai trăit încă o dată, într-un apartament mic, în centrul unui oraş mare. Nemetalic.

Şi nu îmi pot aminti drumul.

17 iunie

Azi, 17 iunie, sunt şapte ani de când am ieşit din ambasada americană cu viza de emigrare în dinţi.

Azi, 17 iunie, mă doare capul încercând să răspund unei întrebări care m-a fascinat încă de când apărea pe coperta unei cărţi pioniereşti din seria ABC: "Şi acum încotro?".

Jimmy şi Ami

Azi m-am cunoscut cu Jimmy John’s. Ne ştiam numai după miros, dar continuam să ne ignorăm, eu nefiind foarte interesată de sendvişuri, el nefiind sensibil la Miss Dior-ul meu. De, fast-food, ce vrei, nu pricepe nuanţele de galbanum şi gardenie.

Tărăşenia a debutat vineri, când mi s-a făcut poftă de salată de paste de la Jewel. Pentru că tot week-end-ul am avut lucruri mult mai interesante şi mai importante de făcut decât să mă duc la Jewel după salată de paste, am amânat pofta pentru dimineaţa de luni.

Am coborât tacticoasă din tren (a se citi împleticită de somn, călcând cu grijă să nu-mi sucesc vreun picior) şi am intrat în incinta uriaşei alimentări cu nume de bijuterie. La raionul de gustări erau expuse toate cele, minus, evident, salata din pofta mea. M-am reorientat, am luat tot o salată de paste, dar, îh, pe asta n-am putut să o mănânc.

Am dus-o la gunoi, dar nu chiar la gunoiul de sub biroul meu, ci la unul vecin, ca să în caz de crimă să nu se poată face legătura dintre victimă şi obiectul contondent. Treaba era că totuşi mi-era foame, m-am instalat în scaun şi am suspinat a lehamite.

Apoi mi-am amintit de Jimmy John’s, localul unde se vând sendvişuri şi unde, am decis eu, miroase totuşi foarte bine pe lângă uşa de la intrare. Mi-am tras după mine sandaua care mă jena încă de la concertul de ieri şi m-am înfiinţat în uşa lui Jimmy.

Aici am găsit doi băieţi tineri şi veseli, ale căror mâini se mişcau aşa de repede pe ustensile că îmi venea ameţeală. Am stat circa aproximativ cinci minute cu capul strâmb, să citesc meniul, şi la final am mai stat încă cinci, să decid între Turkey Tom şi încă un soi de mâncărică, al cărei nume, halal să-mi fie, nu mi-l mai amintesc acum. Era ceva cu genoa salami, dar parcă pot să ştiu eu ce înnseamnă genoa salami la ăştia.

Turkey Tom era cu piept afumat de curcan, şi pe ăsta îl ştiam, în principiu. După ce mi-a căzut cu zgomot fisa că mayo înseamnă maioneză, m-am şi dat lângă tejghea, să zic ce am de zis.

Băieţii ăia s-au uitat la mine aşa de ciudat, de parcă am aterizat de pe Lună în staţia în care se aterizează de pe Soare. Am zis că vreau un Turkey Tom, please. Şi dacă am citit în profunzimea expresiilor lor faciale că nu au pătruns înţelesul păsului meu, am procedat simplu şi inteligent, mi-am repetat păsul. Sendviş, aaa, păi sendvişuri facem numai peste o juma de oră.

Aaaa, păi atunci de ce staţi cu uşa descuiată, băieţi? De ce nu mă lăsaţi să mă necăjesc pe trotuar? Că uite, aici înăuntru la voi, în miros de pâinici proaspete, necazul e şi mai mare, şi mai de nesuportat.

Mă rog, am mulţumit şi mi-am târâit sandaua retur, până la birou. Acolo am clocit trei ore un număr mai mic de adjusting entries pentru finalul de an decât aveam în program Dar eram înfometată şi, în plus, fişierul care conţinea informaţiile suplimentare ale clientului de pe masa de operaţie contabilă, era nedecompresibil, adică nu se deschidea. Aşa, ca lunea în mid-morning.

La prânz am tras o gură de apă plată şi m-am deplasat înapoi spre Jimmy John’s. Chiorăitul stomacului acoperea scâncetele provocate de sanda. M-am oprit la Jimmy ca un vechi cunoscător şi am comandat frumos şi politicos un Turkey Tom, please. Să nu uit să zic please, că mă sfâşie ăştia în conştiinţa lor. M-au întrebat dacă vreau şi brânză pe Tom, şi am zis că da, adică de ce nu.

Până m-am dat mai încolo, mi-am băgat debit cardul în portofel, portofelul în geantă, şi până m-am mai uitat încă o dată în geantă ca să văd dacă mi-am băgat portofelul, Turkey Tom era gata, împănat şi împachetat.

I-am sfâşiat cum am putut ambalajul şi am sosit la birou cu bunătatea pe jumătate mâncată. Oooo, păi pentru sendvişul ăsta îi vând şi pe mama şi pe tata, că ţara mi-am vândut-o deja. Buuuuuun, şi exact cât foamea mea de mare. Am să mai trec pe strada lui Jimmy, dar numai când o să mai fiu lihnită, ca să onorez cum trebuie mirosul care inundă trotuarul. Şi uite aşa am lăsat în urmă Jewel-ul, Panera şi restaurantul tailandez, trădându-le cu un sendviş bine făcut. Oare ce surprize îmi mai rezerv eu mie?

Pa-ram-pa, pa-ram-paaaaa, uiiiiiiiiii

Scriu impresii proaspete, am sosit de la concertul lui Goran Bregovic. A fost o după-amiază pe comandă, luminoasă şi caldă, plină de prieteni, cu muzică de cea mai bună calitate. La un moment dat m-am uitat un pic la propriile picioare, bâţâiau sub mine cum puteau, în ritmurile folclorului balcanic.

Schimbul de cântări ritmate şi aplauze şi chiuituri nesfârşite a avut loc la Ravinia Park, un loc pe care abia azi l-am degustat la Chicago. Este o scenă, înconjurată de un număr de scaune şi apoi totul înconjurat din nou, de data asta de spaţii verzi şi copaci uriaşi. Pe spaţiile verzi lumea vine şi se instalează cu pături, scaune pliante, măsuţe, mâncărică, băuturică, lumânări, fiecare după pofta sufletului.

Totul se derulează frumos, civilizat, mi-a fost mai mare dragul. Am întâlnit mai multe grupuri de prieteni, cu unii chiar nu ne-am mai văzut de mult. Mi-a plăcut genul acesta de spectacol, poţi să cumperi bilet cu loc, sau poţi să stai la picnic, poţi dansa, ba chiar îţi poţi serba şi ziua de naştere, printre altele.

Când s-a apropiat ora de începere am stat să fac şi câteva poze, iar când au început să cânte, am uitat de tot, de mâncare, de băutură, de scaune, de locuri, de noi înşine. E grozav cum a reuşit omul acesta să ţină în priză o adunare imensă de oameni, era o voie bună de zile mari. Şi atmosfera e mult mai relaxată decât la alte concerte, dacă vrei stai, dacă vrei circuli, dacă vrei dansezi, dacă vrei mănânci, dacă vrei bei.

La final nu ne mai dădeam duşi nici noi, nici Goran cu a sa Wedding and Funeral Orchestra. Urma încă un cântec şi încă unul. Mă gândeam cât de grozav trebuie să fie să ai un har aşa de mare şi să reuşeşti să ţi-l fructifici la maxim, să trăieşti din el şi să aprinzi în mii de oameni veselie şi un chef nebun de viaţă.

Ceşcuţa cea de toate zilele

Pentru Lola, cu drag, aceasta este ceşcuţa mea de cafea. Ca să parafrazez poezia: Beau şi scriu. Beau (cafea). Am avut dreptate ieri, de după nori a apărut soarele, nu prea cald, dar suficient de prietenos. Unde mai pui că în dimineaţa asta de duminică l-am găst deja la datorie, probabil se simţea un pic vinovat după chiulul precoce de ieri. Azi avem două evenimente, ambele în premieră pe ţară, pentru mine.


Tot apropo de cafea, îmi amintesc când lucram la Teora, dimineaţa vroiam să fac cafea şi mereu încurcam unde trebuie să pun apă, o puneam unde de fapt trebuia să se scurgă cafeaua!! Ei, dar apoi am învăţat. Şi tot acolo mâncam supă Knorr la pliculeţ, încă era ceva destul de exotic. Unde mai pui că lângă noi era şi un Pizza Hut. Pizza Hut? Uau, ce meserie:)))

Mulţumesc mult pentru comentariile de la cafea, nici nu ştiţi ce înseamnă pentru un blogăr care se trezeşte cu ochii lipiţi şi se aruncă la calculator (nu, nu e dependenţă, e plăcerea de a citi şi de a scrie, conjugată cu dimineaţa de duminică), să găsească mesaje de la oameni dragi şi faini (astea merg mână în mână).

Ceşcuţa de cafea

Deşi nu sunt prea prietenă cu tehnica de vârf, acum mi-aş dori să fiu. De la o vreme visez un dispozitiv inteligent, care în secunda când deschid ochii, să îmi înfunde în gură o conductă subţire cu cafea. La mine intervalul dintre trezire şi băutul cafelei este cu adevărat periculos. Ferească Dumnezeu să mă opresc cu ceva trebuie neprevăzute, în drumul până la bucătărie, că pot bufni în aşa fel încât stric întreaga zi. Îmi amintesc nedreptăţile pe care mi le-au făcut diverşi, de la origini până în prezent, şi poate chiar până în viitor.

Uneori adun pe drum vreo hârtiuţă de pe covor, apoi mut o sticlă de apă plată, poate merg să mă şterg cu un şerveţel pe faţă, aranjez nişte parfumuri lângă chiuveta din baie, îmi tai unghiile, sună telefonul, sună cineva la uşă, trebuie să îmi schimb pijamaua cu patalonii de trening, încălzesc laptele copilului, adaug cacao, deschid geamul, închid geamul că e toamnă iar, şi aşa a trecut o jumătate de oră şi încă n-am băut cafea. Mi se rostogolesc prin memorie toate nenorocirile, toate neîmplinirile, toate neîndrăznelile, toate cusururile planetare.

Apuc cu stânga ibricul albastru, dibui cu dreapta robinetul, pun linguriţa de zahăr şi, cu ultimele puteri neerodate de nenorocirile lumii, deschid aragazul. Apoi eşuez pe un scaun lângă masa de bucătărie şi aştept, aştept să aud murmur de apă fiartă. Când fierbe, îmi încordez voinţa, mă ridic, şi umblu la borcanul de cafea Jacobs. Şi aici, ca şi acasă, beau tot Jacobs, asta îmi place, cu asta m-am obişnuit. Adevărul este că la Chicago ne salvează magazinele poloneze, altfel ar fi destul de trist.

Am un set de şase ceşcuţe, roşii cu negru şi auriu, şi îmi sunt îngrozitor de dragi, le-am adus de acasă şi sunt fabricate la Emailul Roşu, la Mediaş. În cănuţa mea roşie se răsfaţă cea mai bună cafea, şi apoi se produce miracolul. Cafeaua gâdilă în talpă nişte neuroni, ştie ea care, nu-i treaba mea, şi ce crezi, lucrurile încep să se aşeze în ordine. Prin sistem se porneşte să alerge nişte dopamină, başca ceva serotonină, şi, pe la jumătatea ceşcuţei, la orizont apare o Amalie aproape umană. Iar la răsăritul zaţului vedem o Amalie aproape fericită, capabilă să înţeleagă că dincolo de norii acestei dimineţi se ascunde şi se răsfaţă soarele.

Încă o ispită şi mă duc

Într-o zi, aşteptând să iasă copii de la şcoală şi bătându-mă puţin soarele în cap (a fost una din cele două zile cu soare ale primăverii care a ţinut trei zile şi care apoi a plecat, că a avut o treabă, şi a lăsat în loc un pui de toamnă, mai ales seara), aşadar într-o zi, mi-am închipuit cum ar fi ca noi, cei care ţinem legătura şi ne citim mai ceva ca revista Cinema pe timpuri, să ne şi vizităm din când în când. Ştiu, n-avem concediu (huo), n-avem timp, n-avem pâine, n-avem unt, s-a terminat şi gemul de prune, parcă am trage şi o fugă până în România, parcă am fura un week-end la mare, la munte, la o cabană, la plajă, la schi, la Six Flags Great Americaaaaaa. Ei, ce încercam să comunic e că stând aşa şi zâmbind mamelor din suburbie (pe ele soarele excesiv le făcea foarte vorbăreţe, pe mine mă făcea excesiv de visătoare), în închipuirea mea au crescut întâlniri între noi, ăştia răspândiţi pe la capetele Pământului. Şi până să bag de seamă, trăsesem deja o fugă până la Vancouver, mă scuzasem că trebuie să îmi iau un corn de la Zurich, mă plimbasem un pic prin Italia (am auzit o chestie faină, cum că pentru fiecare biserică din Roma există o bancă în Milano), am trecut razant prin inima Parisului (şi mi-am lăsat acolo o felie fiebinte de fericire), am aterizat la Williamsburg pentru o seară, şi acolo am visat cum o să fie următoarele zile la New York. Maaaami, I’m here, m-a trezit tandru Adelina, oferindu-mi să car ghiozdănelul cu zâne all the way home.

Dar dincolo de vise, iată încă o ispită concretă, podurile din Chicago care se ridică atunci când trec bărcuţele cu pânze. Cel mai frumos e când se ridică podul peste Michigan Avenue, am prins evenimentul în timp ce eram la plimbare pe faleza cu tei. Bărcuţele treceau ţanţoşe şi podurile le făceau hatârul şi se ridicau, unul câte unul, se odihneau un pic şi apoi se aşezau cuminţi la loc, restabilind peisajul familiar şi strălucind mai puternic sub sutele de aparate foto declanşate aproape simultan.




















































A, şi încă un lucru, Carla, să nu te muţi de unde eşti acum, sunt alături de tine cu închipuirea şi cu un gând bun. Am vrut să îţi las mesaj pe blogul tău şi cum nu eram sigură unde să îl las, am încercat să îţi transmit în felul acesta ce simt :)

My Chicago

Pe muzica domnului coleg de internaţionalitate Haddaway, care declară că life will never be the same, mă suflec şi mă apuc de treaba trasată de Flavius, preşedintele adunării noastre spontane de blogări (cred că aşa ne numim). Între timp mai intervine în fundal şi o replică dintr-un film românesc care se derulează în treaba lui pe TVR Internaţional: aşa să ştii, că fără şcoală nu merge.

Acestea fiind consemnate, hai să ne închipuim că vă apropiaţi de Chicago. În primul rând eu nu-i spun Şicago aproape deloc, nu pot, nu că nu vreau. Bine, îi mai spun Şicago la ocazii speciale. În rest şi în privat îi spun Cicago, de, urmă de gintă latină.

Buuun, să zicem că sunteţi în avion. Dacă aterizaţi ziua şi nu sunt nori, s-ar putea să vedeţi downtown-ul pe vreo fereastră. Asta dacă nu sunt acoperite toate hublourile pentru că acolo stau tipi care au văzut în câteva rânduri întreaga lume şi sunt deja sictiriţi de panoramele marilor oraşe. Şi dacă aterizaţi seara o să vedeţi downtown-ul, ba chiar o să fie mai spectaculos.

După ce aţi aterizat cu bine, străbateţi kilometrii de culoare de la O’Hare şi depăşiţi cu bine amprentarea (acolo să aveţi mare grijă, vi se va introduce în sistem microbul cumpărăturilor). Apoi vă recuperaţi valizele cu vişinată de casă şi alte cadouri pentru americanizaţii voştri dragi, cu hainele personale (nu aduceţi multe, oricum o să cumpăraţi, la câte milioane de magazine sunt, întotdeauna o să găsiţi ceva foarte frumos şi absolut convenabil). După ce duceţi toate la bun sfârşit, vă rog, faceţi bine şi ieşiţi pe uşa terminalului.

Rudele şi prietenii vă aşteaptă deja de o oră, la început au fost emoţionaţi, acum sunt şi puţin nervoşi. Au verificat că aţi plecat din Budapesta, Amsterdam, Frankfurt sau Londra şi, în consecinţă, trebuie să apăreţi din minut în minut la ieşirea A sau B a terminalului internaţional. Dacă sunteţi aşteptaţi la ieşirea B veţi ieşi, desigur, pe la ieşirea A.

Bun, să zicem că ne-am întâlnit, v-am luat bagajul şi am plătit parcarea. Nu vă luaţi după faptul că poate fac pe dura, mi-era un dor nebun de voi. Ne lansăm împreună pe autostradă, îmi povestiţi ultimele bârfe şi zvonuleţe de acasă, nu sunt om dacă nu le ştiu. Ajungem repede, mâncaţi ce am gătit din greu în ultimele două zile şi apoi dormiţi. Mâine o luăm la picior.
















Prima şi prima dată mergem pe centru. Pe Michigan Avenue. Acolo găsim zgârăie-nori, unii dintre ei chiar dantelaţi şi bibiliţi cum îmi plac mie. Aceştia sunt, bineînţeles, printre cei mai vechi, când mai era timp de bibileală. Oricum, există atmosfera aceea de oraş mare, cu plimbăreţi veniţi din toată lumea. Majoritatea poartă şlapi cu gaică între degetul mare şi restul degetelor, flip-flopi. Dar sunt şi doamne cu toc şi cu coc. Bine, poate nu chiar cu coc, dar cu frizură mai elaborată, în unele cazuri chiar şic. Lumea leagănă plase de hârtie cu diverse cumpărături, care mai de care mai firmoase şi mai mari. Oamenii vorbesc tare, sunt veseli, viaţa erupe în cel mai grozav fel.

După plimbarea pe Michigan Avenue, vreţi, nu vreţi, ne deplasăm la Art Institute. Nu plătiţi nimic, ştiu un truc de băştinaş, care ne va permite să umblăm prin muzeu cât ne ţin ochii la frumuseţe şi picioarele la solicitări.

Pe mine, dacă mă pierdeţi, mă găsiţi la galeriile impresioniştilor, dar ştiţi asta deja, nu vă mai plictisesc. Acolo am căpiţa mea de fân favorită, peisajele iubite, tot tacâmul. Unele ghiduri turistice dau Institutul de Artă drept prima atracţie a oraşului. Mergem la etajul unu, vedem picturile şi apoi ne strecurăm, dacă vreţi, şi în aripa nouă.

Pe râul Chicago în downtown sunt poduri foarte dese, şi toate se pot ridica să treacă bărcuţele cu pânze.

Putem face o pauză de urbanism şi mergem să savurăm Templul Bahai, acolo unde sunt acceptate toate credinţele şi toate rugăciunile, într-o înfrăţire care poate ar trebui să se manifeste ceva mai des între popoare şi între convingeri de tot felul. Există numai şapte temple Bahai în lume. Templul este aşezat într-o suburbie afluentă, ca să nu spun putred de bogată. Dar dincolo de asta, locaţia e deosebită, aproape lângă malul lacului, verdeaţă, îţi merge la inimă.

Putem vizita casa natală a lui Hemingway din Oak Park.

Revenim in centrul oraşului, ne plimbăm şi facem poze pe faleza cu tei, unde în iunie miroase superb.

Şi pentru că avem prieteni cu şcoală, ştim unde să ne urcăm la etajul zece pentru a fotografia o panoramă în care trenurile par un joc din camera copiilor.

Apoi urcăm la Hancock Tower, unul dintre cele două turnuri renumite, alături de Sears Tower. Hancock Tower este chiar pe Michigen Avenue şi oferă şi vedere directă la lac.

Fântâna Buckingham din Grant Park

După atâta activitate urbană petrecem o zi la grădina botanică, sigur prindem covoare de flori, comandăm şi o zi potrivită, nu prea caldă, nu prea rece, fără vânt, cer senin şi exact atâţia farănhaiţi cât e optim. Acolo vom întîlni cel puţin o nuntă şi aproape toţi nuntaşii vor vorbi româneşte. Dacă avem cu noi copii, aceştia vor face o poză cu mireasa (care între noi fie vorba, habar n-are în ce se bagă, dar orişicum, poza rămâne). Ne răsfăţăm prin grădina simţurilor, colindăm aleile, spunem bancuri, dăm pâine peştilor graşi şi blânzi din lac. Dacă e seară or să ne cam mănânce ţânţarii, sau măcar o să încerce, dar noi am fost deja mai şmecheri decât ei, ne-am uns cu diverse poţiuni protectoare.

Dacă vizita la Chicago e scurtă, nu o putem încheia fără o plimbare cu vaporaşul pe lac şi pe râu, printre zgârâie-nori. Dacă vizita la Chicago e lungă, cu atât mai bine, o să găsim o grămadă de lucruri de făcut, numai să începem o dată :)

Holy and faraway cow!

Stând aşa pe prispa casei şi numărând avioanele, mi-am amintit o secvenţă antologică din copilărie. De multe ori am impresia că numai mi-am închipuit copilăria mea românească de la ţară, că e unul dintre visele şugubeţe care mă foiesc de pe o parte pe alta a globului pământesc. Bunicii mei s-au dus demult, asta e prea trist ca să intru acum în amănunte. Sunt fericită că am avut o copilărie grozavă, într-un sat cu un castel adevărat, înconjurat de un parc splendid. Bunicii mei trăiau cu nostalgia timpurilor în care la castel venea în vizită, destul de des, Regele Mihai. Bunica tot mai spera că regele se va întoarce în ţară la un moment dat, noi dădeam atoateştiutori din mână, şi pe ascuns şi din cap, aşa ceva părea cumva fantastic, de neconceput. Ieri, stând şi aşteptând să iasă copii de la şcoală, mi-am amintit aceste lucruri şi m-am uitat apoi la lumea din jurul meu, atât de sută la sută alta, atât de esenţial diferită.

Dar pornisem de pe prispa casei şi de la avioane. Stând pe trepte şi rătăcind cu privirea pe traficul aerian şi pe traficul rutier (ambele la fel de intense), mi-am amintit cel mai interesant moment al serilor copilăriei, momentul pândit şi aşteptat în care veneau acasă vacile. Plecau la păşune dimineaţa, la o oră la care eu abia mă întorceam de pe stânga pe dreapta în patul confortabil, şi soseau lent spre seară. În fiecare zi le îngrijea altcineva din sat, oamenii făceau cu rândul şi astfel aveau toţi asigurat zilnic un cow-care de calitate.

Abia aşteptam să vină iar rândul bunicilor mei, mergeam cu ei şi pretindeam şi eu şi ei că ajut la regularizarea itinerariului câte unei viţici mai impertinente. Vacile beau apă din Mureş şi se desfătau cât era ziua de lungă cu iarbă proaspătă de pe luncă. Viaţă grea, ce mai. Iar eu îmi duceam cu mine o carte şi sendvişuri şi citeam sau stăteam la soare. Şi nici măcar prin vis sau prin gând nu-mi trecea că într-o bună zi lucrurile astea vor deveni ceva cumplit de exotic, cumplit de îndepărtat. Şi totuşi nu au trecut sute de ani, numai în jur de douăzeci. Şi un Ocean, desigur.

Seara, când începeau să se arate pe uliţă vacile, o strigam emoţionată pe bunica şi deschideam porţile cele mari, ca să fie pregătite pentru importantul eveniment. Vaca-mamă sosea prima, se scărpina un pic de dudul din faţa casei, ne privea blând şi înţelegător şi se încadra cuminte în pătratul porţii deschise. Apoi venea şi viţeluşul şi uneori o lua la picior şi ajungea în grajd primul. Bunicul le lega, aveau un fel de lanţ mai lejer, le aranja fânul în iesle şi apoi trecea la muls vaca, într-un vas alb numit şuştar. Niciodată n-am să uit şuştarul cel alb, oricât de americană sau europeană sau mai ştiu eu ce altă bâzdâganie aş putea să mai devin. Lumea ieşea pe la porţi când veneau vacile, se pasau în zbor ultimele zvonuri, cine a fost văzut venind de la gară cu trenul de şase, când a plecat a lui Iosu la Arad, când vin nepoţii în vacanţă, ce medii au avut ei la biologie. Era frumoasă lumea aceea, era foarte legată, ca să nu mai punem la socoteală că era şi foarte organică.

Eiiiii, knock, knock, knocking on heavens door, vorba ăstuia care cântă la radio.

La Mulţi Ani!

La Mulţi Ani copiilor de lângă noi şi din noi, azi a fost 1 Iunie!

Trei trenuri, două petreceri şi un festival

Sub acest nume îmi voi aminti week-end-ul de graniţă dintre mai şi iunie. N-am mers cu niciun tren dar am aşteptat să treacă trei, toate marfare, toate foarte încete, toate foarte lungi. Pe primul l-am întâlnit sâmbătă târziu, în timp ce ne transbordam între petreceri şi abia aşteptam să ajungem la a doua. Plecasem cu părere de rău de la prima, dar ţineam neapărat să ajungem în ambele locuri. Prima petrecere a fost de fapt un botez, frumos şi emoţionant, cu atât mai special cu cât părinţii au purtat costume populare din Maramureş, o migălire încântătoare de culori şi volane. Iar fetiţa, o minune cuminte şi frumoasă, în vîrstă de două luni, a sosit şi ea la biserică tot în costum popular, cu fustiţă roşie şi băsmăluţă.

A doua petrecere a fost o zi de naştere, într-o casă frumoasă, aşezată între copaci bătrâni şi uriaşi. Seara a fost foarte caldă şi am stat afară, ascultând, printre altele, foşnetul misterios al frunzelor, şi am privit cum Adelina aleargă după un căţeluş tare simpatic, care i-a întors favorurile. Amândoi au fost fericiţi până peste poate. Am plecat de acolo duminică devreme, cu promisiunea de a ne revedea la concertul lui Goran Bregovic din 14 iunie. Pe drum spre casă ghici cine ne taie iar calea, trenul. Altă jumătate de oră de semi-aţipeală în spatele barierei. Am pornit mai departe, am mers cât am mers, ne-am bucurat un pic de trafic lin până când, surpriză, altă barieră, alt tren. Al treilea. Probabil că fiind al treilea ne-a oferit ca bonus un număr mai mic de vagoane, am stat numai vreo zece minute.

Abia am apucat să ne trezim duminică şi am pornit ca din puşcă la un festival. Unul pitoresc, bine organizat, cu mâncare bună, cu costume frumoase, cu muzică şi dansuri. Festival nemţesc, adică. Nu se plăteşte pentru simplul fapt că intri în ţarc, aşa cum se întâmplă la eternul şi fascinantul Taste of Romania, din septembrie. Aici plăteai doar mâncarea şi băutura. A fost o vreme superbă, perfectă pentru asemenea demersuri în aer liber. Ne-am plimbat apoi printr-o zonă plină de farmec, cu magazine mici şi oameni care se bucurau din plin de chestia aceea exotică, numită mers pe jos. Datorăm Anei duminica superbă petrecută în Lincoln Square. Am şi câteva poze, mai puţine decât aş fi vrut, pentru că, ei da, iar am uitat să încarc bateria.