Dilemă de decembrie

Mi se încheagă sau nu mi încheagă piftia? Asta e întrebarea interculturală care mă frământă azi, în Ajun de Ajun de Anul Nou. În rest, zboară săniuţa dragostei, peste troiene, peste poeme, cum zice filmul ăsta care rulează pe micile ecrane.
La mulţi ani închegaţi vă doresc!

Jurnal american, episodul 32

aici :)

Puiul de perlă

"copii ăştia nu are nici unul mai mult de douăzeci de ani"...

... plesnit-a Mircea Radu într-o emisiune, sâmbătă, 5 decembrie 2010, ora 8.28 pm, Chicago time.

Eu intrasem numai să scriu un e-mail dar dacă perla a lovit timpanul, perla a lovit timpanul.


Oooo, aud semnalul Radiovacanţei, mă duc, înainte să mă emoţionez fără măsură.

Interviu

Dacă vă e foarte dor de vorbele unui spirit autentic, dacă vreţi să vă răsfăţaţi, vă recomand interviul cu Mircea Diaconu, făcut de Corina Stoica. În România mai există actori adevăraţi şi jurnalişti de soi. Puţini, dar există.

Variantă matinală

Iacată, am făcut rost şi de un impresionist american, Louis Ritman. Piesa se numeşte Early Morning Sunshine, şi se pare că doamna nu e grăbită să ajungă la servici. Acoperiţi sânul, doamnă! Pictorul ăsta a petrecut două decade la Giverny, eu aş zice că se vede cu ochiul liber.

Tabloul poate fi găsit la Indianapolis, pe dreapta. Mi-a plăcut muzeul (şi) pentru că are mulţi pereţi vopsiţi în culori tari, as opposed to griurile şi căcăniurile din alte aşezăminte culturale. Deh, gusturile şi mirosurile nu se discută.

Bella Italia

Ca să vezi ce poate să ţi se întâmple când mergi şi tu la alimentară!
În primul rând, terminalul unde să-mi verific biletul la loto a fost blocat zece minute de un senior polonez care vorbea, nene, vorbea. După ce a plecat, băieţii ăia doi cu creastă de la tejghea au stat cinci minute cu curul la mine, boscorodind tot în poloneză, desigur. Eu mi-am pus cele 12 numere de pe biletul nou (numai la sfârşit am văzut că ţin foaia invers, că nu m-am uitat ce numere pun) şi apoi am măturat cu privirea deodorantele cu bilă, am comparat cărţile de vizită ale unui panel de afacerişti, evident, polonezi şi apoi am zărit un cd pe care nici măcar n-am avut inspiraţia să îl caut: Bella Italia. Mamăăăă ce bucurie!!! Toate hiturile italiene reprezentative pe un singur disc!! Polonezul ăla din stânga mi-a luat, în sfârşit, dolarul pe biletul loto şi am achitat şi muzica. Acuma seara am dat-o în mă-sa de bicicletă medicinală şi am ţopăit juma de oră pe Zuppa Romana. Pure, pure, pure bliss.

Auto report

Azi, în trei din dăţile în care mi-am ridicat privirea din treburile foarte serioase pe care le manufacturam, şi am aruncat-o pe geam, am văzut 3 (trei) smart-uri pe şosea. Nu, nu era acelaşi, mergând să cumpere chips-uri, apoi ketchup, apoi biscuiţi de la supermarket. Ştiu asta sigur, că erau culori diferite. Dacă îl mai punem la socoteala şi pe ăla roşu de pe strada de lângă bibliotecă, parcat lângă gura de canal care a stat vreme de un an să se prăbuşească, avem patru smart-uri numai în aria mea de acoperire. Ce să fie? Ce să fie?

Colorati cu noi!

Mi-am facut peretii portocalii si vad ca a mai ramas niste vopsea si pentru blog. Aştept iarna cu flori galbene in vaza si poze de copaci inflacarati pe internet. Casa e una din cele care imi plac pe aici. Parca are un picuţ de suflet, nu? In rest, stau destul la gura sobei si citesc o carte despre culturile lumii: americanii, chinezii, francezii, italienii, polonezii si multi altii. Imi place.

Lunch time

Azi e una dintre zilele acelea pentru care, de la o vreme, am căzut serios în dragoste cu toamna. Nu prea aveam eu treabă cu ea până acum, însă iată că îmi iau revanşa. Şi ce poate fi mai plăcut, într-o zi lucrătoare, să ne înţelegem, decât să faci o plimbare relaxată în pauza de masă, să comanzi un thai food fin şi bine făcut (dacă ne dau în paradis mâncare thai, sunt gata să renunţ la câteva dintre micile mele plăceri vinovate, cum ar fi aceea de a răspunde habar n-am, la întrebarea cum a mai apărut şi parfumul ăsta aici?). Restaurant mic, drăguţ, simpatic, nu din cele de tip hală, impersonale ca o sală de aşteptare. Plimbarea continuă cu un drum la bancă, să îmi depun cecul şi sunt fermă în refuzul de a mă lăsa pradă atenţiei unui bancher personal pentru micii depunători, la cravată, care se oferă să îmi explice cum pot lua avantaj mai bine de standing-ul meu bancar. Lasă că ştiu eu cam cum stă treaba, că doar nu m-au expulzat ieri din avion. Nuuuu, azi nu iau loc, mă duc la plimbare, eşti nebun, cum să îmi petrec pauza de masă într-un scaun, vis-a-vis de biroul tău. No way.

Pe drumul de întoarcere studiez situaţia dintr-un magazin de haine, deşi numai aşa, orientativ, căci am prins eu din zbor nişte şpiluri şi plănuiesc acţiuni informative mai consistente în zilele ce vor urma. Apoi mă prezint să intru în posesia orezului cu busuioc, şi, după câţiva paşi, mă opresc să îmi bag nasul într-o floare de toamnă, colorată în mov. Nu ştiu dacă aceste culori sunt naturale, însă mirosul nu poate fi falsificat (sper). Miroase a pământ şi a ploaia caldă de azi noapte şi a vara care a trecut şi a iarna care o să vină. Chiar că life is good. La birou mănânc frumos, cu furculiţa, nu cu cuţitul, cum am făcut azi dimineaţă, că n-aveam furculiţă. Cum pot ăştia să facă aşa încât şi cilantro să aibă gust divin în mâncarea lor? Deh, numai chef-ul stăpâneşte aceste intimităţi. Damn these people care au făcut clădirea asta în aşa fel încât geamurile să nu poată fi deschise. Ce, credeaţi că sărim de la etajul doi? Mai respirau şi documentele astea un aer tulburător de toamnă, că, bietele, stau numai aici, pe rafturi, închise şi fără nicio şansă democratică de a se bucura de aromele anotimpului auriu. Câte cecuri n-au mirosit în viaţa lor o floare!! Dar gata, gata cu poezia, mă întorc la productivitatea mea zilnică la hectar, ne mai auzim noi într-una din zilele în care o să mă mai ungă ceva aşa de puternic pe suflet.

Mea culpa

Bad, bad, bad Amalia, aici n-am mai scris dar partea cu adevărat ruşinoasă e că nu am răspuns la comentarii. Între timp a venit şi cred că se pregăteşte de plecare superba Vară Indiană, dar poate că dacă o pomenesc din nou mai stă un pic. Ieri am umblat în acţiunea dovleciada, despre care puteţi citi dincolo. Lasă că sechestrez eu şi un secretar one of these days şi atunci updatez tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul. Sau poate mă votaţi şi pe mine ca pe politicieni, că măcar am promis.

Întrebare neretorică

Care ai furat, totuşi, Vara Indiană?

Un pic de frig

Păi wasn't that săpouzd to be The Indian Summer? Atunci de arată ca Winter in Fall? Dacă îmi solicit de pe acum bundiţa, o să mă lase sigur pâna când nu mai am nevoie de ea, la începutul lui Mai. Eh, dar asta e doar porţia zilnică de complaining omenesc, de fapt ştiu că Octombrie e superb la Chicago, am avut până acum şapte dovezi anuale. Gata, mă duc să dansez pe chiuvetă, cum am văzut că făcea o fetiţucă simpatică într-un videoclip pe youtube.

Şansa şi autobuzul

Care este şansa ca dacă, după ce bagi cartela magnetică, nu îi spui şoferului de autobuz thank you, aşa cum e frumos şi civilizat, peste o oră şi patruşcinci de minute să te întorci acasă FIX CU ACELAŞI AUTOBUZ?

100%, ştiam eu.

Dor de Italia

Mi-e un dor de Italia de parcă aş fi trăit acolo una sau mai multe vieţi. În realitate am fost numai un pic în vizită, acum trei ani. Am dat o scurtă raită prin Milano, m-am scremut în engleză când aproape toată lumea ştia română, am intrat în Domul din Milano, am mers cu metroul şi am încercat să folosesc o toaletă pe care scria "ritorno subito". Între timp am strâns nu ştiu câte numere din revista Italia!, ba chiar mi-am luat şi de-a dreptul un album despre această ţară. Atunci am ajuns aproape accidental, data viitoare va fi bine planificat şi superb. Abia aştept.

Dance, dance, dance

Mie îmi vine să îmi dansez my brains out din când în când, vouă nu? Că aşa m-am îmburghezit, ceva de speriat.

În intersecţie

Dacă în mine nu se mai investeşte, ce să mai caut io în intersecţie?

(din lamentarea radiofonică a unui poliţist supărat pe proliferarea intersecţiilor inteligente (?) din România, concomintent cu neglijarea elementului uman).

Cinci filme

E ceva putred în Danemarca, dar nu numai, căci, pe măsură ce mă tot gândesc, prin capul meu se învârt numai următoarele filme româneşti:

1. "Declaraţie de dragoste" - a avut filmul ăsta ceva în el de m-a tulburat, şi jur că nu e numai faptul că ea era mai săracă şi el avea casă la curte.
2. "Adela" - căci dacă boierie e, atunci boierul să fie George Motoi (acum văd că am aceeaşi zi de naştere ca şi el, 22 ianuarie).
3. "Fram, ursul polar" - înţelege toată lumea de ce.
4. "Buletin de Bucureşti" - pentru că muream după Catrinel Dumitrescu.
5. "Cireşarii" - primul film, cel cu expediţia.

Eu încă cinci filme nu-mi mai amintesc, că de asta ziceam de Danemarca. Şi nu mă ajută nici ăştia de pe TVR Internaţional, că dau numai filme cu zbierăte sau daci, şi cu astea n-am răbdare.

Predau leapşa cui stă mai bine cu căile neuronale decât mine.

Întrebare

De ce unii copii folosesc, în loc de unul din zecile de semne de carte răspândite prin apartament, numai şosetuţe, bandane, şerveţele de hârtie mestecate şi grisine pentru a marca fizic progresul lecturii? E de ajuns să îmi ceară un semn, şi mă reped degrabă, cu el în dinţi. E atât de simplu.

Wednesday Report

Dimineaţă am luat pe mine geaca de blugi. Se apropie răsuflarea puţin înţepătoare şi foarte parfumată a lunii septembrie. Pe drum spre gară am privit un pic copacii, în miezul frunzelor verzi s-a cuibărit sămânţa toamnei. Poate nici copacii nu ştiu încă, poate nici oamenii nu sunt atenţi, poate nici eu n-aş fi băgat de seamă, dacă n-aş fi pornit spre gară un pic mai devreme decât de obicei. S-au petrecut destule schimbări cu mine, printre care şi aceea că nu îmi mai place să merg la cumpărături, între mine şi fiinţa nesătulă care a emigrat acum nişte ani aproape că nu mai există termeni de comparaţie. M-a săturat Domnul, ca să zic aşa, de marafeturi. Bine că am depăşit şi etapa asta istorică, e adevărat că finalul a fost glorios şi s-a petrecut după tura de cumparaturi de acum câteva luni, de la Burlington. Acum sufăr numai de boala anticariatului, dar e o maladie mult mai plăcută şi mai utilă, dacă stai să te gândeşti. Biata economistă din mine, trebuia ea să treacă ditamai oceanul ca să îi dea în cap îndrăgostita de cuvinte, culturi şi ziduri vechi care am devenit între timp. Vai, vai, vai, ce bătălie internă cu zdrăngăneli şi alte manifestări asociate.

Nice Sunday Morning

coapsele?? dor!!
gleznele?? dor!!
capul? nu mai doare, că a băut o cafea.
rochia?? stă întinsă pe canapea, n-am ascuns-o că îmi dă o stare mult mai bună decât pantalonii de trening.
copilul?? face în continuare poze şi spune că iubeşte provocările, printre care şi aceea de a fotografia oameni dansând.
bărbatul?? doarme, căci, numai bunul Dumnezeu ştie cum, s-a trezit la o oră foarte mică să meargă la pescuit.
femeia?? mai scrie un pic şi se duce să se cufunde în impresii provensale.
aparatul foto?? nu se conectează ca lumea cu calculatorul, să punem aici o poză cu un balon.
oceanul?? în dimineaţa asta pare un pic mai mic.
concluzia?? nice week-end la Chicago, după o nuntă la care ne-am distrat din plin.
ps-ul?? să vină toamna, primesc, dar să fie foarte aurie :)

Opt a opta

Duminică frumoasă, liniştită, n-am făcut nicio boacănă. Până la ora şase seara n-am strigat absolut la nimeni, bicicleta mi-am făcut-o încă de dimineaţă, ba am şi gătit puţin. Pe la amiază am ieşit în Old Town, mai povestim noi despre asta. Spre seară am dat o altă tură cu bicicleta, pe lângă nişte conace din Park Ridge. Dezamăgirea a fost că nu ne-a prins ploaia, să ne ude până la piele, ca data trecută, dar merge şi aşa, mai fără dramă, din când în când.

cu gândul la bucket list

sunt cu gândul la bucket list...
dar şi când o termin , pe mulţi voi popi şi eu.
ca şi când ar fi nevoie :)

(blogul ăsta cred că e twitter, consistenţa o găsiţi dincolo)

foarte mica publicitate

Caut secretar sau dictafon sau ce îi ăla de îi zici ce te amuză/doare şi el scrie pe blog :)

imaginary walk

talking imaginary walks through Florence, behind a vacationing Gertrude Stein. De unde aveau ăştia atâţia bani de vacanţe, anyway? Ca acu' erau în Franţa, acu' în Italia, acu' în Spania. Me, very, very envious and sincerely sincere. Not a delicate, cultivate person, I'm afraid.

cum stam

spent Saturday afternoon at friends - owned, recently – aquired, splendid country estate.
felt so, so relaxed that went home and slept like a baby, without sarit din somn at 4.30 am.
me, very, very weird person, capable to fall in love with an idea, with two countries, some paintings, and now, without any warnings, with a house.
good God, what’s next?

Duminica la festival

Cum iarna a fost lungă, incomodată numai de vara de la începutul lui mai şi iritată de toamna târzie de azi, nu ne-am prea manifestat socio-cultural în aer liber în ultima vreme. Dumincă însă am reuşit să ajungem în Lincoln Square, la festivalul german. Zona respectivă îmi e foarte dragă şi am descoperit-o cu ajutorul Anei. Aduce a centru de orăşel european, cu plimbăreţi perpezi, magazine drăguţe, restaurante şi cafenele.

Fiind festival, îmbulzeala a fost maximă, dar cum în obsesiile mele trebuie să figureze puhoaie (civilizate) de oameni, experienţa a fost definitely pozitivă. Am plecat de acasă pe la 4 pm, după ce am zis de şase ori că mergem şi apoi că nu mergem (de atâtea ori a plouat şi a ieşit soarele). Am nimerit exact la dansul care poate fi văzut în fotografie, apoi a venit o formaţie de toboşari dar nu i-am fotografiat pentru că 1. majoritatea aveau burtă şi 2. nu erau îmbrăcaţi în culori.

Am mâncat apoi nişte cârnaţi cu varză şi salată de cartofi (calificativele sunt: yami, da, respectiv nu), am luat o halbă de bere cu exact aceeaşi inscripţie ca aia de anul trecut (nici ei nu bănuiesc că mai există hal de cusurgii ca mine care bagă de seamă) şi am pornit la o plimbărică prin Square. Când am dat de părculeţ eu am luat-o, as usual, razna de fericire, am stat pe băncuţe, am făcut nişte poze şi apoi a venit ploaia.

Ma intorc eu one of these days acolo, să fac penultima poză fără buzile mobile, că prea e frumoasă priveliştea. Sper să vină vara for good dar nu cu zăpuşeală şi să recidivăm cât mai des şi mai fain.

(pozele astea nu se aranjează chiar cum vreau dar le las în beteşug aşa, că e târziu şi mâine prestez cu cifre).

Van Gogh...

... la Art Institute.

Frumoasele mele lalele

Lalele, lalele,

Frumoase ca visele mele

Ce mult iubesc aceste flori

Cu chipul in multe culori.

Azi mi-am amintit cântecul acesta, iubit mult de bunica, ba chiar şi de străbunica mea. Le-am văzut pe doamnele lalele la grădina botanică, într-o plimbare de vreo două ore.

Recomand cu încredere!

Un pic la ziar

Jurnal american
Episodul 3

A trecut anul. Am născut fetiţa, am botezat-o, i-am sărbătorit prima zi de naştere suflaţi deja în ceafă de monstrul plecării. Ne-am împărţit puţina avere pe căprării, am măritat bicicleta medicinală care mă readusese la perimetrul dorsal din studenţie, canapeaua de două persoane care tot spera împotriva evidenţelor să fie schimbată pe un colţar nou cu perne incluse, căruciorul copilului, maşina de cusut a bunicii, moştenire de suflet pe care în norii şi ceţile euforiei ataşate evenimentului nu am ştiut să o mai preţuiesc aşa cum se cuvine. O preţuiesc abia acum, când aparţine unui cuplu care constată nu are ce să facă cu ea, dar această înţelepciune a venit cam târziu, ca orice înţelepciune care se respectă. Am împachetat bunurile mobile, adică blana de Orăştie, oala roşie de supă, câteva cărţi, câteva haine, câteva speranţe, câteva iluzii, câteva învelitori cu bule de aer pentru articolele cu adevărat fragile. Din păcate am înfofolit tot ce mi s-a părut important în acele ambalaje tandre şi am uitat tocmai de propria inimă.

Am vândut apartamentul, am sărutat părinţii, am verificat o şaptesprezecea oară biletele de avion, am urcat într-un maxi-taxi tocmit special pentru prima etapă a transhumanţei planetare şi ne-am oprit numai la Otopeni, unde scria „Plecări”. Acolo s-a adunat un număr impresionant de prieteni şi rude (pe mine viaţa m-a învăţat să enumăr mereu prietenii înaintea rudelor), toţi emoţionaţi, unii şocaţi de actul pe care îl comiteam, alţii înţelegători, alţii de-a dreptul porniţi pe încurajări. „Plecaţi voi, mamă, aşa, în lume”, a spus, blând, soacra mea, iar eu m-am prefăcut că îndrept puţin o valiză, ca să mai mediez un pic încărcătura emoţională a momentului. „Plecăm, da, căci vrem să ştim cum e dincolo de zări. Vrem să înţelegem altă bucăţică de lume, alţi oameni, alte legi şi regulamente şi apoi, toată lumea ştie, şi mai ales noi cei care n-am fost niciodată acolo dar îi divinizam picnicele văzute pe micul ecran, că America e extraordinară şi sky is the limit şi all that jazz”.

Amalia Niţă
Chicago


Textul a apărut în ediţia din 3 mai 2010 a cotidianului "Puterea".
Dovada nu se află în Marea Adunare Naţională ci aici :)
Mulţumesc Corina.

Poza care îmi îndulceşte dorul

Am găsit zilele trecute poza aceasta şi am observat că îmi provoacă o stare de bine, ba, mai mult, îmi îndulceşte un pic dorul de casă. Mi-e dor mai ales sâmbăta dimineaţa, când mă pregătesc să sun la Deva şi îmi amintesc şi mai bine cât de departe suntem unii de alţii. Nu ştiu exact ce mă linişteşte în acest instantaneu foto, poate oamenii aşezaţi la o cafea, poate tramvaiul colorat care trece lin, fără scrâşnet năpustit de fiare, prietenos, fermecător. Bănuiesc că îmi face bine şi culoarea vie, în orice caz, oricare ar fi reţeta magică, bine că funcţionează şi nu o mai supărăm overanalizând-o acum.

Shopping reloaded

Motivul pentru care papucii mei de casă sunt cam franjuraţi este că ori de câte ori purced către centrul comercial cu gând de a mă înnoi la slipărşi, de atâtea ori survin alte puncte de interes şi îmi termin după-amiaza în dragoste cu o poşetă italiană. N-am mai umblat de mult prin magazine, nu ştiu ce o fi fost în capul meu. Aproape că uitasem cum e! Şi când mă gândesc ce ture de cumpărături făceam pe vremea prospeţimii mele în America, îmi vine să cred că abstinenţa asta trebuie combătută cu toate mijloacele. Nu ştiu altele cum sunt dar eu imediat ce împing uşa spaţiului comercial intru într-o relaţie de pol nord – pol sud cu raionul de genţi. Mă învârt şi scotocesc până dezgrop cea mai fantastică mostră de măiestrie artistică ieşită din mâinile meşterilor şi din pielea bietelor animale. Şi mirosul, mirosul de piele mă termină, năuceşte şi falimentează. Vorbesc cu poşeta, o mângâi, o miros, ce mai, scrânteală cu acte. How bizare, bine zice ăsta la radio.

Azi am zăbovit pentru început o oră la raionul cu săpunuri: tropicalisme, lavenzi, uleiuri de măsline, toate mi le-am băgat pe gâtul nasului, până mi-au dat nişte lacrimi de alergie. Apoi am trecut în scârbă pe la papucii de casă şi m-am instalat, în sfârşit, la poşete. Din aproape în aproape am intrat în vorbă cu câteva tot mai drăguţe şi glasul raţiunii aproape că a tăcut, abia mai bâjbâia nişte chestii plictisitoare şi inutile. Deja duceam pe umăr o jantă Michael Kors şi încă una cu nume veneţian, eram în lumea mea. Dar cum le fac, ai naibii maeştri ai eleganţei, cu briz-briz-uri cafea cu lapte, să mă scoată pe mine din minţi. Că eu rezist la multe chestii dar la inserţii bej cedez ca un baraj sictirit de intemperii. Recunosc că am ascuns o geantă dar dacă mâine dimineaţă nu merg să o cumpăr atunci primejdia e ca şi trecută.

Treaba e că am deja un vagon de tolbe şi ştiu că fiecare nou derapaj înseamnă o bucăţică furată din, de exemplu, excursia mea visată în Franţa sau Italia. Şi totuşi. Nu, n-am cumpărat nimic azi, a fost un zgomot şi o scrâşneală interioară de mă temeam că poate aud şi ceilalţi cumpărători. Oricum, după-amiaza a trecut într-un mod foarte plăcut, adică în două secunde s-a făcut noapte. Treaba e că m-am liniştit, ştiu că sunt tot eu şi încă vibrez la o aromă de poşetă bună, nu de alta dar începeam să am îndoieli identitare. Acum, dacă toate sunt bune şi în regulă, mă duc să îmi confecţionez o pancartă care să mă ajute în lupta cu tentaţiile care vor veni, ceva de genul make memories not piles and piles of stuff. Treaba e că tot n-am papuci de casă şi asta aduce cu sine primejdia unei noi vizite la mall. Dar promit să mă ţin tare, să închid ochii şi să mă las purtată de irezistibile promisiuni de călătorie. Zis şi greu ca naiba de făcut.

Pastilă de râs

Geeee, ce m-am mai râs, râd şi acuma, poate vin aştia cu poliţia şi pompierii să mă aresteze pentru tulburatul liniştii şi sobrietăţii publice în noaptea adâncă din suburbie. Vedeţi şi voi şi apoi mai povestim.

avatarul după oscar

A venit primăvara

A venit primăvara şi s-a dezgheţat şi acest blog, care, de altfel nu mai vorbeşte cu mine. L-am invitat pe canapea, să discutăm frumos şi să înţeleagă că unde scriu acum, scriu şi datorită lui. A stat ţâfnos, ca un individ cu care nu te poţi înţelege, aşa că l-am mai lăsat o vreme în pace, să se relaxeze. Acum, dacă sunt 13 grade Celsius afară şi stăm, la prânz, în tricou, a revenit şi el la sentimente mai bune. Am mai trecut pe aici, pe la jumătatea lui februarie, să povestesc ce încântată am fost când m-am întâlnit prin suburbie cu un câine însoţit de stăpân şi, deşi în prima secundă am avut impresia (ca o babă paranoică) cum că stăpânul nu o să cureţe, pardon, căcăţeii, nici vorbă să fie aşa. Mă grăbisem să vin să mărturisesc cât iubesc civilizaţia, dar mi-am exprimat entuziasmul într-un document Word, şi, când să dau "paste" aici, pas dacă am putut!

Binecuvântarea şi plictisul conversaţiei

Draga mea Lola, cu care am avut conversaţii de, mie una, nu îmi mai venea să mă dau dusă la (aproape) ultimul metrou, mi-a trimis o leapşă căreia i-a venit acum şi sorocul virtual, căci în gând o purtam de mai multă vreme.

Când ai o conversaţie interesantă?

Când zbârnâie. Când întreb, cum naiba trebuie să pui iar bani la parcare, au trecut deja trei ore?
Când aş vrea să mai stau. Când aflu o grămadă de lucruri interesante şi îmi pot expune şi eu micile mele aiureli. Când vorbim despre cărţi. Când vorbim despre locuri, de aici, şi de aiurea.
Când râdem cu lacrimi la aceleaşi glume, când stăm pe gânduri în faţa aceloraşi culori.
Când facem click.
Când avem noroc.


Ce te plictiseste intr-o conversatie?

Când e un disc şi îl recunosc. Când îţi prezic ce vine la minutul 1, secunda 12. Când molfăim generalizări generalizante. Când la rădăcina fălcilor concep un căscat dureros. Când mă gândesc că mai bine mă duceam să-mi iau o plasă de cartofi noi. Când ştii dinainte ce gândesc eu. Dar nu gândesc aia. Când îţi spun ce gândesc dar cerneala nu penetrează această cretă.
Când pierdem vremea.
Uneori.

Trimit leapşa pe Irving Park în jos, Mihaelei :)

Peste tot e democraţie

Trăiesc şi dau tributul meeeeeeu,
Trăiiiiind, datoare sunt şi eu mereeeeu :)

Mulţumesc pentru urări, am început cu bine Anul Nou, care nici nu mai e aşa de nou, s-au topit rezoluţiile şi s-au format bălţi late.

Ce vroiam să fac public e faptul că eu nu pot să stau pe scaun, cu chinga pusă, cu o oră înainte de aterizarea avionului. Că dacă ştiu că nu mă pot ridica, practic aud rinichii cum dripăie. Alte motive pentru care nu pot să nu mă duc la lavatory sunt:

1. beau multă apă plată
2. am şi nişte başca emoţii când ajung pe un pământ ce necesită deplasarea cu avionul
3. nu se ştie cât de lung e coridorul până la prima budă aeroportuară. La Chicago, de exemplu, are tendinţa să fie lung, aşa că suflu şi în iaurt, să fie suflat.

Asta vroiam să le transmit teroriştilor, dont mess with my right of expression and democratic use of the Water Chair. Thank you for your cooperation.

Enjoy your Joi!