Cu transhumanţa la atac

“Serios?” - m-a întrebat doamna cărei i-am răspuns “cărţi şi reviste” la întrebarea “ce conţin pachetele?”. Ieri am mers la una din firmele de transport care duc coletele românilor americani din Chicago spre ţara aceea mică, îndepărtată şi dispreţuită, al cărei nume îl ştim.

Cred că cel mai sănătos argument pe care îl puteai scoate din sacul trimiţătorilor şi cu care nu ai cum să dai greş este scumpetea lucrurilor de acasă. Pentru că acolo toate preţurile acoperă găurile negre ale şvaiţerului politic şi se ştie că gaura neagră numai suge, fără să trântească nimic înapoi. Înfriguraţi şi încercând să-şi strângă mai bine gecile de fâş (fără mâneci) peste mijlocul căzut pradă unei reprize de intensificare a vântului, expeditorii îşi treceau greutatea de pe un adidas pe altul, aşteptând să-şi lase poverile în magazie, să le ştie pornite odată spre cei dragi. Spre Satu-Mare, Timişoara, Deva, Bucureşti, destinaţiile pe care le-am observat trăgând cu ochiul spre adrese, şi spre toate celelalte destinaţii pe care nu le-am observat pentru că n-am mai avut chef.

Toţi se gândeau la cineva. Toţi sperau să uşureze cumva un ceva al destinatarilor, să le îndulcească sărbătorile şi zecile de luni de absenţă cu aroma unei bomboane pe băţ americane, cu căldura unor haine cumpărate pentru nepoţi pe care nu i-au văzut niciodată, cu bucuria vărului Andrei când i-o sosi scara rabatabilă (scară cu care de acum poate ajunge în toate cotloanele caselor pe care le zugrăveşte), cu bâţul de încântare al Stelei când îşi alunecă talpa în noile încălţări, cu câte şi mai câte bucurii mici şi mari. Toate împachetate cu grijă, cu inima un pic strânsă de dor, un pic ciobită de cometa îndoielii, cu stomacul şi cu agenda pline de planuri pentru anul care vine, când, dacă se potoleşte recesiunea, o să trimită şi mai multe spre casă.

Aşa, din vorbă în vorbă, că nu poţi să stai mut între românii tăi ca între alte naţii, dialogul clipoceşte, vorbele vin, mai scapă şi un piper de glume în ciorba aşteptării. Unul dintre băieţi ne spunea că îşi trimite câteva lucruri acasă pentru că merge în vizită de Crăciun şi după vaste socoteli a tras de părul concluziei că iasă mai bine să trimită de aici. Foarte bine. Foarte frumos.

În urma acestei discuţii mi-am adus eu aminte că am auzit odată de un individ care şi-a pregătit propria vizita acasă până în detaliul smucit al trimiterii de hârtie igienică, pentru că, se ştie, asta e mai scumpă acolo şi calitatea nu se compară. Omul s-a asigurat că vreme de trei săptămâni, cât dura incursiunea pe piciorul de plai originar, calitatea tratamentelor aplicate fundului personal nu va suferi nici un rabat. E adevărat că un fund tratat cotidian cu stimă şi cu moliciunea imaculată a budigenicii occidentale nu va sta să asculte explicaţiile tale blegi cum că acasă la mă-sa iasă mai ieftin să cumperi role din cartoane reciclabile. Aşa că omul, ca să nu aibă probleme cu revolta fundului, şi-a luat toate măsurile de precauţie şi a încărcat containerul cu câteva baxuri de răsfăţ dorsal, calitatea premium. Nu se pune la socoteală taxa de deplasare a baxurilor până la Satu Mare, taxă destul de interesantă care, cred eu, în socoteala mea de aiurită dusă cu japca naivităţii la facultatea de economişti, acoperea cu brio preţul hârtiei igienice de acasă.

Ei da, dar atunci cum să-i mai spui tu lui Doru, când vă strângeţi toţi la una mică şi îi explici ce mişto e America şi ce scârbit eşti de România şi preţurile ei (şi chiar eşti scârbit) că de asta, Dorule (tu, necălătorule), mi-am adus de toate de acolo, inclusiv sus-incriminata hârtie igienică. Am adus şi tampoane pentru Consuela, că dacă o apucă alte alea pe plai natal, să nu se atingă de asprimile româneşti.

N-am să comentez aici ce şi cum. Fiecare face ce vrea şi cum crede cu fundul lui (problema porneşte de la cap). Dar nu mă pot opri să observ că deplasarea intercontinetală a boarfelor necesare traiului e unul din cele mai plăcute sporturi, dătătoare de senzaţii de împlinire şi importanţă. M-am simţit mică şi proastă că mi-am trimis acasă în această tură numai cărţi şi reviste şi atunci am adăugat repede minciuna că aş avea şi nişte haine în cutii, ca să îmi mai dreg un pic poziţia belită de sinceritate.

Sper numai ca totul să ajungă cu bine iar cărţile mele să poată stabili o relaţie armonioasă cu maşinile de tăiat iarba peste care au aterizat în morman, ştiut faptul că şi cărţile, cât or fi ele de înţepate, totuşi se pot plictisi dacă nu stabilesc nici un contact inter-ambalaje pe durata celor şase săptămâni cât mi s-a dat asigurare că durează transportul. Ei, să fie într-un ceas bun.

Cu femeia la deşteptare (financiară, sau aşa părea la prima vedere)

Deşi cel mai des mă ţin departe de televizor ca nordul de sud, există momente şi dispoziţii când îl mai deschid totuşi. În zilele când la Chicago au fost ploi mari l-am deschis ca să văd cam pe ce lume suntem. Din una în alta, televizorul a rămas mergând pe canalul 11, în parte şi datorită emisiunii despre Beatles care a urmat ştirilor. După care l-am păstrat în continuare pornit, în timp ce aranjam, sortam şi împachetam câteva lucruri. Emisiunea cu Beatles s-a terminat şi i-a urmat un alt gen de program care mi-a atras pe undeva atenţia.

O doamnă bine, aranjată, tunsă modern, vorbea cu un echilibru de fermitate şi patos unei săli pline de alte doamne, nu chiar toate la fel de înfloritoare. Vorbea convingător, profesionist (cred), cu energia inegalabilă e speaker-ului american.

Deşi sunt sceptică faţă de asemenea adunări, vorbitoarea mi-a captat biţii de atenţia rămaşi neutilizaţi la împachetat. Ideile erau interesante, am zis eu, în general încurajând femeile să fie mai ale naibii când vine vorba de bani. Să ştie să ceară mai hotărât şi să nu se sfiască să aibă grijă de propria persoană, pentru că de acolo se trage şi energia de a avea grijă (eventual) şi de alţii.

Toate bune. Până la pauza de publicitate. La care măreţia şi consistenţa discursului au căzut în groapa fără fund a vânzărilor fără creier sau cu nuanţe de creier spălat cu şampon şi clătit cu balsam, să nu se încâlcească.

Doriţi să aveţi oricând disponibil cd-ul cu sfaturi? Foarte bine, sunaţi la numărul de telefon 1-800-tot aşa-tot aşa. Până aici mi se pare firesc. Poate într-o seară stai cu pupila căţărată pe candelabru (ei, s-au lipit spaghetele de oală, acum să vedem cine merge să cumpere burette de sârmă şi cine râcâie împreunarea fumegândă, să vedem) şi te mănâncă să-ţi aminteşti un sfat important pentru femeia pe cale de deşteptare (financiară) şi atunci mergi, pui cd-ul unde trebuie şi asculţi discursul, atât ideile ţinute minte, cât mai ales ideile complet uitate dar absolute necesare unei deşteptări de calitate.

Foarte bine. Dar poate te supără urechile şi nu ai chef să asculţi cd-ul ci preferi să citeşti. Nici o problemă. Poţi suna la 1-800- tot aşa - tot aşa şi comanzi cartea doamnei Suze Orman şi o ai la dispoziţie ori de câte ori te plesneşte cheful de deşteptare (financiară). Dar poate nici asta nu-ţi ajunge. Poate eşti o îngrămădită uitucă şi zăpăcită care nu mai ştie de atâtea cd-uri şi atâtea deşteptări şi atâtea cărţi şi atunci ai nevoie neapărat de un organizer de plastic care să-ţi păstreze toate materialele informative pe căprării. Tot nici un protest din partea mea. Nici nu m-am gândit să scriu despre asta pe blog.

Dar poate eşti aşa de idioată că nu mai ştii pe unde îţi păstrezi documentele, cecuri, declaraţii, extrase de cont. Nici o problemă. Uite aici o valijoară metalică unde poţi păstra toată hârţogăraia esenţială într-un singur loc. Dar dacă vine inundaţia? Valiza rezistă. Dormi liniştit când valiza lucrează pentru tine, că n-ai fi prima. Pentru a demonstra această idée, doamna Suze şi încă o altă doamnă (cu acelaşi aspect momentan de curcă gâdilată sub burtă cu cremă Lancome) înfundă valiza într-un acvariu pentru a demonstra că nu pătrunde înăuntru picior de apă, apoi, după această demonstraţie plină de sinapse şi neuroni, pun valiza jos şi încep să sară amândouă pe ea ca zurliile. Acesta a fost momentul în care am decis să scriu. Ca să vezi că nu te poţi baza întotdeauna pe prima impresie, cea de la începutul discursului.

La Casa Bântuită să nu te duci cu sacul

Şase tichete a câte cincizeci de cenţi devalorizaţi bucata m-a costat să mă speriu îngrozitor în Casa Bântuită. De fapt eu m-am speriat lângă Casa Băntuită, stând în fund pe o bancă şi aşteptând să iasă afară cei mai curajoşi decât mine: copilul şi soţul.

Aparatul perfect de propagandă şcolărească a măcinat săptămâni în şir creierul şcolarilor de clasa I, aşa încât tot ce visau, tot ce-şi doreau şi tot ce puteau dezbate azi era subiectul Casa Bântuită. Această casă era mireasa festivalului, vedeta distracţiei şi minunea minunilor.

N-am putut opri copilul să meargă, nici n-am încercat, nici nu ne-am gândit să încercăm. La ora cinci ne-am înfiinţat la festival, am cumpărat tichete şi am decis să intru cu fata în Casa Bântuită. În Casa Bântuită nu intră fiecare cum îl plesneşte cheful, se stă la coadă în mod organizat. Coada lungă, nu pot să spui cam cât dar să aproximăm la o jumătate de oră. Nimic neobişnuit.

Decidem să intrăm numai unul dintre noi cu fata la distracţie, adică să intru eu. Pe cât ne apropiam parcă nu chiar îmi venea să purced mai departe, mă apucase aşa, un fel de uneasyness, în grai neaoş românesc. După ce am tras nepermis cu ochiul prin uşa crăpată a casei pe când primea alte victime am zis că nu, eu nu intru. A rămas fetiţa cu soţul iar eu m-am dus să mă speriu aşa cum am mai precizat, pe o bancă. Am decis noi că nu are rost să ne speriem toţi trei, mai bine unul să-şi păstreze capul limpede.

Nici n-am apucat să mă aşez bine pe banca în discuţie şi să mă bucur de bucuria unor băieţi care se băteau cu fân, că eroii mei speriaţi au şi apărut la orizont. Mi-am dat seama că ceva nu a funcţionat bine în procesul distracţiei dirijate. Am mers toţi spre topoganul gonflabil unde copilul a mai uitat de bântuieli şi a mărturisit că sperase ca vizita să fie fani, nu cripi.

În vreme ce fata chiuia pe topogan am încercat şi eu (cu o curiozitate bolnavă) să aflu ce proces de producţie şi de desfacere are loc în numita casă (în fapt sala de festivităţi a şcolii în care s-a executat un fel de culoar din cearşafuri).

Am aflat că o doamnă cu un bec la cap urla mimând plăcerea scaunului electric, alţi voluntari răcneau să-ţi sperie măduvioara iar un alt aranjament încerca să reconstituie asaltul unei fantome asupra trecătorului nepregătit.

Eu încerc să mă obişnuiesc să nu mai judec aspru şi să accept cu mai mult succes multiculturalismul aşa că n-am să spun că e ciudat ce pot considera unii oameni amuzant. Am să spun numai că mă amuză ce amuzamente au unii şi că mă mulţumeşte atitudinea mea de a sta departe de ele. Şi mă mulţumeşte promisiunea fetei de a nu se mai apropia de aşa ceva. Am aplicat, cred, cea mai bună şi eficientă metodă: convinge-te şi lasă-l dracu’. Că nu te poate convinge nimeni altcineva. E dovedit.

Cu Austria voastră cu tot :)

Nu mai există respect pentru oamenii de la câmpie. După ce Lucian mă chinuia sistematic cu poze din Austria, mi-am înghiţit cu dificultate invidia pe Denisa şi când mai, mai că o digerasem, mă trădează şi Ghiocel. Nu te mai poţi baza pe nimeni. Uanderful.

Au şi americanii munţi frumoşi dar Dumnezeu ştie unde că eu nu m-am întălnit cu ei (cu munţii, adică). Ceva e putred în Danemarca şi e putred şi la câmpie, poate am stat prea mult aici şi nu mi-am dat seama. Dar ce mi-e dor de un pisc, de un acoperământ de brazi, de un Buşteni, de o, stoooooooop it, hai să dormim. Heeeeei tramvai, cu etaj... stoooop it. Se aude un debut de aţipeală şi putem avea un dreeeeeam about Austria, eventual. Tell me who you aaaare, you are a shining staaaaaar. Închide şi radio-ul, te rog. Aşa.

Spectator ştiutor

Abia m-am dat jos de pe televizor după ce am vizionat ultima dezbatere dintre Obama şi McCain. Astăzi, 15 octombrie, au stat la aceeaşi masă şi au răspuns întrebărilor moderatorului (al cărui nume nu îl ştiu dar aş putea căuta pe internet şi pe urmă m-aş putea preface că l-am ştiut). În orice caz, mie moderatorul mi-a inspirit un mare respect, un tip sobru în compania căruia nu cred că ai îndrăzni să fooling around.

Eu cu politica avem în comun exact ce au doi cetăţeni aparţinând unor culturi diferite (unul cu rochiţă şi celălat cu adidaşi) care aşteaptă să intre în toaleta unui avion. Singurul sentiment care îi leagă (pe lângă sentimentul de fragilitate şi atotputernicie pe care îl simte orice om deasupra norilor) este enervarea uşoară şi politicoasă faţă de ăla dinauntru care nu mai iasă din incintă, deşi s-a auzit cum a tras apa de trei ori.

Şi totuşi am urmărit dezbaterea cu urechile larg deschise, cu ochiul scrutător şi cu mirarea că am ajuns telespectatoare la cea din urmă trântă televizată dinainte de alegerile americane din noiembrie. În primul rând cravata. Cravata e un factor extraordinar de important în decizia alegătorului şi aici culoarea roşie şi tinereţea lui Obama au bătut net, detaşat şi neretuşat albastru închis-ul lui McCain.

Obama a mustit stăpânire de sine, nerânjeli şi răspunsuri mult mai concrete decât McCain. Adelina a propus să îl invităm pe Obama la casa noastră într-o zi, ceea ce e semn clar că l-a plăcut şi ea. Nu a propus nimic legat de McCain. Mie îmi place că Obama când râde, râde, larg, frumos, cu toţi dinţii. Când nu râde stă serios, dar serios şi sobru, aşa cum mi se pare normal. Dar evită nehotărârea rânjetului intermediar şi prefăcut pe care nu pot să îl suport şi evită mustăcirea pungilor din obraji, posibil şi pentru că nu le are.

Nu analizez acum programele politice şi promisiunile părţilor, pentru că o fac în acest moment toţi analiştii şi para-analiştii politici care mai au urmă de suflare în ei şi o fac, evident, în mod profesionist, aşa cum trebuie. Ce-am reţinut eu aşa, repede, este că Obama vorbeşte despre un fond, ceva, o chestie federală care să înlesnească accesul la asigurările de sănătate şi pentru neîmbuibatul nerepublican. Că educaţia mai trebuie ieftinită puţin pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, că e cocoşantă. Că nu poţi lua femeilor totuşi dreptul de a alege când e vorba de avort, dând legi care să îl facă ilegal. Eu nu spun că avortul e bun, e o porcărie, dar nu cred că o lege poate opri nişte chestii. Noi ştim mai bine, am luat şi o Palmă de Aur pentru asta.

Ei da, pe scurt zic ce am zis de la început. O să câştige Obama.

Laudă ţie bibliotecă americană

Unul dintre lucrurile după care îmi sângerează inima când mă gândesc să plec din America sunt bibliotecile publice. Aici poţi face orice de la a rămâne pe scări nemăritată în rochia ta supărător de perfectă (ca şi Carrie din Sex and City) până la a pleca spre casă cu braţele şi plasele şi poşeta pline de cărţi şi filme, fără a plăti un bănuţ. Ba chiar dacă te roade atât de puternic setea de cunoaştere poţi face rost (cu puţină şansă şi cu respectarea zicalei omul potrivit la momentul potrivit) de permise de intrare gratuite pe la muzee. Pentru că, să ne amintim, în Chicago te taxează fără jenă, neumblând cu fineţurile binevenite ale donaţiei sugerate.

Recapitulând, biblioteca publică este gratuită şi este ticsită cu chestii. Nu ştiu în alte zone cum e dar la noi la Chicago (ce ne mai distra mătuşa când spunea la noi la Bucureşti) toate bibliotecile publice sunt în reţea, ca să zic aşa. Au pagină de internet unde te poţi loga cu numărul de pe card şi pe lângă că poţi vedea tot ce au în materie de cărţi şi filme, îţi poţi rezerva ceea ce doreşti şi alegi biblioteca de unde vrei să le ridici când sosesc. Acum e momentul să îmi cer scuze de la cine are bunătatea să poposească aici pentru numărul exagerat de poţi din frazele anterioare, dar el este datorat atât faptului că nu am găsit alt cuvânt (în parte pentru că nu am mâncat încă din spaghetele cu sos vânătoresc pe care le-am regizat ieri) cât şi faptului că am intenţionat să subliniez cât de multe lucruri poţi să faci la bibliotecă şi cum poţi progresa.

Pe lăngă asta există calculatoare conectate la internet, personal amabil (numai o singură gagică m-a enervat când i-am dat din greşeală cardul de identitate în loc de cardul de bibliotecă şi mi-a spus că e the wrong one înainte chiar ca informaţia captată şi de retina mea să fie împinsă şi procesată de lobul care se ocupă cu aşa ceva). Mai este un băiat drăguţ care nu se supără dacă fac check out de patru ori şi ca să îmi dovedească că nu se supără îmi răspunde de fiecare dată pozitiv la întrebarea can I get a bag? Free, să ne înţelegem. Totul e free (la bibilotecă) numai să vrei să, în sfârşit, înţelegeţi. Să vrei să fii mai bun.

Cu grămăjoara la caracterizat

Sunt zile în care spun că nu scriu pe blog. Fac orice altceva, mă ocup de treburile concrete ale vieţii, ale mamei, ale soţiei şi ale part-time-istei care sunt. Dar există formulări care mă trimit din dulceaţa canapelei vechi direct în scaunul cu fundul tare din faţa calculatorului. Nici n-am apucat bine să ard una butonului de pornire al televizorului şi să mă afund în cocoaşa centrală a canapelei că a şi venit peste mine formularea grămăjoară impresionantă de nu mai ştiu ce.

Emisiunea mi-a plăcut chiar foarte mult dar cu grămăjoara impresionantă nu m-am înţeles şi atunci am reacţionat, mai mult din prostul obicei de a lua atitudine în faţa a ceea ce nu îmi sună bine. Poate că a fost numai o formulare şugubeaţa, un semi-derapaj spiritual pentru care m-am înfoiat prea repede, dar m-a călcat pe coada de păun şi gata.

Dar îi iert. În timp ce scriu aici aud alt enunţ care prin adevărul lui mă trimite înapoi la scârţâitul canapelei: viaţa dăunează grav sănătăţii. Mă duc să văd ce urmează. Presimt o grămăjoară impresionantă de chestii faine.

Flori de toamnă

Dacă doriţi să revedeţi

Nu vă uitaţi chiar acum că nu e frumos dar în cancan poate fi văzută o poză cu amigdalele şi omuşorul Andreei Marin, dacă interesează pe cineva. Ştiu că nu interesează pe nimeni dar acum plec la librărie şi nu mai am timp să scriu altceva. E vineeeeeri. Să ne destrăbălăm organizat la mall, cât se mai poate. Nu cred că se mai poate mult timp. Şi mă obişnuisem.

PS: Librăria e peste drum de mall, n-am greşit. Ăştia sunt mână în mână.

Tri-lu-li-lu şi resturile minune

Aseară, înainte de a mă aşterne să scriu un text mişcător despre cum în numai 33 de ani am fost martora căderii comunismului, martora încârligării unei chestii lungi şi jucăuşe pe care unii o numesc tranziţie şi martora belirii capitalismului (cu scuze pentru acest termen neacademic dar posibil adevărat), am insistat să mai au o raită prin cancan.ro, aşa de sanchi.

Dar pe cinstea mea, cum spunea Petrăchescu, răufăcătorul din primul volum al Cireşarilor, raita prin cancan a meritat tot deranjul. De unde până atunci avusesem o dispoziţie cu nuanţe de melancolie şi răvăşeală internă, după slalomul printre bârfele zilei am fost lovită de un râs atât de puternic şi de piperat cu sughiţuri, că m-a ţinut şapte minute, pe ceas!

N-am stat să dau atenţie cine cu cine şi de ce şi de câte ori şi ce ochi a învineţit amantul oficial, dar unul dintre articole a fost de nota zece. Mai precis, e vorba de articolul din care aflu că familia Beckham cunoaşte secretul tenului perfect. Haide, zic eu repede, să aflăm secretul, că nu mi-ar face rău nici mie vreo cine ştie ce cremă minune, să-mi mai netezească ridurile de furie provocate de predicator.

Şi aşa aflu că elixirul tinereţii este nici mai mult, nici mai puţin, nici mai lung, nici mai scurt, nici mai moale, nici mai tare, nici mai aiuristic, nici mai banal decât găinaţul de privighetoare. La acest moment istoric pur şi simplu m-am îndoit de râs, mirată până la lacrimi că nu râdea şi monitorul şi tastatura şi chiar şi şoricelul cu mine. Găinaţ de privighetoare!! Victoria a pus şaua pe acnee cu o pastă din găinaţ de privighetoare şi, staţi aşezaţi, l-a trecut şi pe David la tratament.

Mi l-am şi închipuit pe David, decorat cu chiloţii lui nu mai ştiu ce firmă şi îmbujorat cu două deluşoare de pastă de privighetoare pe pomeţi. Sincer, dacă aş avea să-i spun sau să îi fac ceva, aş prefera să rămână numai în chiloţi şi să excludem privighetoarea din program. Fie tenul cum o fi, numai să nu fie cu rahaţi, chiar dacă sunt produşi de păsări gingaşe şi cu glasul aurit.

Argumentul Posh-ei Spice este că aşa fac şi femeile din Japonia pentru a-şi păstra tenul tânăr. Nu, nu-şi urcă consorţii (aici cacofonia nu e doar scuzabilă, e chiar recomandabilă) crăcănaţi pe panouri publicitare ci îşi dezmiardă pielea facială cu delicată pastă reparatoare.

Evident că nu pot comenta proprietăţile terapeutice ale pastei din găinaţ de privighetoare, pentru că pasta şi cu mine nu ne-am întâlnit personal până acum, ne ştim doar din auzite. Poate că are proprietăţile magice care luminează tenul femeii de 35 şi-l face poponeţ de nou-născut, dar în locul Victoriei, ori de câte ori aş mânca vreo fructă de mare în cel mai bengos restaurant al lumii, m-aş teme ca nu cumva din perfecţiunea tenului să-mi cadă vreun atom de privighetoare.

Şi uite aşa n-am mai scris nimic despre comunism, tranziţie şi capitalism. Poate că fiecare dintre orânduiri ar fi putut folosi la vremea sa regeneranţi păsăreşti, dacă nu cumva or fi şi făcut-o şi eu n-am aflat.

Ă sens of giooooooooooi

Nu înţeleg cum un om care vorbeşte în numele credinţei în Dumnezeu se poate ambala la un moment dat până la urlet. Am dat de câteva ori la radio peste show-uri, vă vine să credeţi, show-uri, cu teme religioase, în care vreun iluminat aleator predica pe un ton arogant diverse lucruri, adresându-se audienţei pe un ton pentru care cel mai potrivit ar fi termenul răcnet.

Nu am absolut nici un comentariu legat de o credinţă sau alta. Credinţa este un lucru atât de personal încât ar trebui să fim mai atenţi când vorbim despre ea decât am fi când mânuim cel mai fragil şi irepetabil dintre cristale. Dar cum poţi să stai în faţa unei adunări de oameni sau în spatele unui microfon radiofonic şi să urli, având impresia că produci o predică?

Cum poţi să ajungi până acolo încât să îţi transformi predica în afacere şi încă într-una cu o marjă de profitabilitate care justifică excese, unele dintre ele verbale? Looooove, loooooooove, loooooooooooooooooove, bubuie eterul, you gooooooot to love Jesus!!!!!!!!

Stai să ne răcorim. Să bem un pahar cu apă rece, apoi să mai bem încă unul. Pe Isus nu-l iubim în urletele altcuiva. Îl putem iubi cel mai bine în compania propriei noastre voci, interne sau externe, într-o biserică golită, după slujbă. Când au rămas lumânările şi puţin parfum de tămâie, când liniştea e caldă şi colorată, când ar trebui să ne punem o piedică de câteva secunde peste pretenţii şi peste aşteptări şi să recunoaştem: încerc să fac bine şi nu îmi iese întotdeauna. Dar mă mai strădui. Mai încerc. Aşa cum pot, cum mă pricep. Ajută-mă, Te rog.

Dar, culmea, despre ce ne învaţă show-arul de serviciu? We are arguuuuuuuuuuuing tooooooo much, şuieră domnia sa printre caninii încleştaţi, în încordarea paroxistică a muşchiuleţilor de pe gâtul bine hrănit. Apoi bate cu pumnul. We areeeeeeeeeeeeee chiiiiiiiiiiiildren of Goooooooood!!!!!!!!!!!

De acord, dar hai să fim nişte copii civilizaţi, care nu produc un nivel al decibelilor peste limitele considerate normale de o ureche (întâmplător) mai sensibilă. Care ureche este conectată la suflet, iar la el nu are nici un sens să răcnim, pentru că se închide.

Harul preoţesc, harul de a veni în faţa oamenilor şi de vorbi despre Dumnezeu, nu se găseşte pe toate gardurile. Este un dar atât de preţios şi rar, încât atunci când te întâlneşti cu cineva care într-adevăr îl are, simţi că te linişteşti, că lucrurile se aşează în ordine, ca piesele unui puzzle care şi-au nimerit sub o mână pricepută potrivirile.

La final aflu că tema show-ului de azi a fost How to maintain a sense of joy. Păi cum să îmi menţiiiiiiiiiiin un sense of joy, dacă la începutul show-ului mă simţeam bine iar acum tremuuuuuuur de nervi. Cum?