Monday, September 15, 2008

În graba dimineţii spre seară

Când mi-a murit bunica din partea tatălui, eram foarte mică. În şcoala primară. Eram doar un casetofon care înregistra, urmând ca interpretările să se facă, eventual, peste ani. Peste ani mulţi, când diversele culese din viaţă mi-au permis să înţeleg ce a însemnat o privire, o alegere, o atitudine, un reproş.

Cea mai puternică amintire este că s-a reunit toată familia, cu mic, cu mare, care de pe unde îl purtase propriul drum în viaţă sau doar propria căutare a drumului. S-au adunat mulţi, bunica a avut mulţi copii, dar copii nu i-au făcut la fel de mulţi nepoţi. Aşa a fost. M-a impresionat atunci amploarea solidarităţii noastre, a întâlnirii şi a susţinerii reciproce, atunci când, ştii, Amalia, bunica a plecat la cer.

Atunci m-am întâlnit prima oară cu ea. Cu renunţarea la toate îndeletnicirile şi datul fugii la căpătâiul omului mort, pentru, că, sigur, moartea nu are înţelegere pentru nuanţele treburilor noastre zilnice. Ori te duci să-l mai zăreşti o dată pe cel care nu mai e, atunci, pe loc, ori nu te duci şi finalitatea se prăvăleşte scurt peste gestul tău, căci altă şansă de răzgândire nu mai poţi avea.

Aşa e când moare cineva. Ne bulucim, în cazul rudelor cu prezenţa, în cazul necunoscuţilor celebri cu vorba, lăsăm tot şi onorăm trecerea. Dar ce greu ar fi fost să dăm în timpul vieţii toţi o fugă concomitentă la bunica, să nu mai poată ea de mândrie şi de bucurie, că i-au venit acasă toţi copii. Dar ce greu ar fi să se acorde mai mult respect şi mai multă importanţă artiştilor, înainte de a afla, din blog în ştire, că s-au dus. Că s-au dus destul de singuri şi în mare parte scârbiţi.

8 comments:

Mihaela Iacob said...

Tu, draga Amalia, ce treaba sa mai aiba artistii intr-o lume dominata de vulgaritate si prostie...? Nu spun ca aceste doua fenomene sunt majoritare, mi se face rau sa cred asta- dar domina cu siguranta.
Cum sa nu plece scarbiti si oarecum usurati?
Iar tu ce nu te vindeci de nostalgii, nu-ti tragi un mers cu burta-n fata, scuipand seminte, o masina-sorcova si neshte tinichele, sa vaza lumea ca-ti mere bine la America-mamei-ei..??:))
De-aia se despoaie lumea de frumos, Amalia....

evergreen said...

mie nu mi-au murit multi, dar le vine timpul si cand ma gandesc ma sageteaza groaza momentului

ghiocel07 said...

Eu mi-am petrecut pe ultimul drum bunicii si parintii. Si-mi pare nespus de rau ca niciodata nu le-am spus cat de mult ii iubesc. Le-am aratat, dar nu am spus niciodata. Acum din pacate este prea tarziu. Atat mai pot face, o lumanare, o floare si o lacrima la mormantul lor.

amallia said...

Uite, stau acuma şi mă şi mir cum de nu s-au descoprit încă pastilele pentru nostalgie... sau le ţin ăştia numai pentru ei. Mă şi văd, cu o tinichea de coadă... Lasă-i... Ce pictezi?

amallia said...

Evergreen, am învăţat aici, foarte departe, ce înseamnă absenţa, absenţa celor dragi. Sper să fiu în stare să le preţuiesc mai bine prezenţa. Plecările de acasă sunt nişte morţi mai mici. Şi mai dese.

amallia said...

Ghiocel, noi nu suntem obişnuiţi să le spunem cu voce tare alor noştri că îi iubim. Poate mai învăţăm cu timpul. Îmi pare rău să aud că s-au dus şi părinţii şi bunicii. Nu mă pricep să spun mai mult. E greu.

ghiocel07 said...

Nici nu trebuie. Ce avem in suflet este mai important.

amallia said...

E adevărat, dar aici am fost surprinsă să văd că lumea îşi verbalizează mult mai uşor iubirea, mult mai des, între membrii familiei vorbesc.