Friday, June 27, 2008

Cititoare - Scriitoare la TANGO


Aceasta este povestirea mea apărută în revista TANGO, numărul din iunie 2008, la rubrica Cititoare - Scriitoare.

Iubim real în spaţiul virtual?

Cînd Di a descoperit calculatorul, şi-a dat seama că nu e chiar aşa de groaznic pe cît îl prezenta profesorul ei din facultate, în timpul laboratoarelor din care nu înţelegea nimic. Uşa cabinetului de informatică, poarta iadului, aştepta căscată larg de două ori pe săptămînă, invitîndu-şi victimele spre scaunele goale de la calculatoarele pîrîinde, cu monitoare alb-negru. Pe caiet se aşternea un şarpe de semne străine care, auzise Di, trebuiau reproduse peste cîteva săptămîni, la examenul din iunie.

Singurul care părea că pricepe ceva din dezlănţuirea informatică a vremii era Dan, colegul ei înalt dintr-un sat din judeţul Arad. Dan se prezenta la uşa laboratorului relaxat, în vreme ce restul colegilor rîdeau mult şi nervos, în aşteptarea domnului profesor Gî şi a agendei sale de groază. Di sesiza că era ceva cu calculatorul ăsta de i se acorda o importanţă atît de evidentă, însă nu îşi dădea seama exact ce. După trei zile de gîndire, şi-a adus aminte acuma, la serviciul ei cu mobilă pe comandă şi ecrane plate că ceea ce studiau pe vremuri avea un nume: Word Perfect.

Mai de la Word, mai de la Perfect, mai de la lupta dintre ele, Di şi Dan s-au împrietenit încet şi sigur, mutîndu-şi vieţile în aceeaşi garsonieră închiriată de bloc. Aranjamentul s-a menţinut funcţional pînă s-a pus problema căsătoriei şi încă o sută de alte probleme, care vin la pachet cu deciziile pe viaţă. Cînd Dan a decis că aşa nu se mai poate şi el se retrage spre Canada un an sau doi, Di nu a ştiut ce să răspundă. El a argumentat că va strînge dolar canadian peste dolar canadian şi apoi vor pune repede degetul direct pe fericire.

Plecarea părea interesantă, pînă cînd Di şi-a cumpărat două valize şi n-a avut habar ce să pună în ele şi ce să lase acasă. A plecat numai Dan iar ea a rămas campată în garsonieră, în compania unui calculator bunicel, care urma să o ţină aproape domnul ei, într-o aşteptare cam tristă si cam lungă. Aici a intervenit cu întăriri Liana, prietena ei bună, care o scotea la o cafea şi un suc, cînd se nimerea să aibă amîndouă minute libere simultane.

Di şi-a mutat sentimentele frumoase pe messenger, cu capătul firului undeva într-o suburbie de lîngă Toronto. Suburbie pe care ea avea dificultăţi să şi-o imagineze în carne şi oase, cu toate pozele trimise ritmic de Dan. El începea să se obişnuiască în Ontario, acolo unde priceperea şi norocul îi asigurau un viitor de care putem agăţa eticheta “splendid”. Liana o încuraja pe Di că timpul trece repede şi că Dan o să aterizeze într-o bună zi la Otopeni cu valize noi, mai arătoase decît cele de la dus şi cu monetarul suficient pentru un avans la apartament şi o maşină care toarce blînd, nu ca pîrlita de care se foloseau anterior plecării.

Di observa că timpul chiar trece, cu toate că ceva mai greu, acum că pozele şi textele din Ontario veneau spre ea puţin mai rar şi puţin mai scurte. Dar Di ştia că “ăia de dincolo” muncesc mai greu şi au timp puţin, toată lumea o ştie şi o repetă obsesiv, mestecînd subconştient împungerea prietenoasă din clipul cu Gil Dobrică: dacă ţi-a trebuit America... Sau Canada, mă rog, să nu intrăm în detalii de frontieră, că nu sînt diferenţe de structură urbană între aceste ţări.

Pe messenger şi pe voice over internet, conversaţiile lor aveau izul de mîncare bună, reîncălzită sistematic fără a mai nimeri temperatura optimă şi gustul de proaspăt. Subiectele se terminau repede, la Bucureşti plouă, la Toronto e frig dar spre seară o să iasă soarele; aici la ea e ora 7 seara şi Di merge cu cîţiva colegi la pizza şi un suc, la terasa unde se adună de obicei; acolo la el e abia 12 ziua şi Dan are treabă, proiectul merge ca uns şi mai lucrează încă şase ore azi. Cînd scapă el ea o să doarmă dusă, plecată la culcare în speranţa unui vis frumos cu amîndoi.

Dimineaţa de după vine identică cu toate dimineţile ultimelor cine mai ştie cîte luni, şi cu constatarea că noaptea a fost fără vise. Sau măcar fără vise vrednice de a trece sita spre starea de veghe. Di ajunge la servici şi îşi deschide Word-ul, amintindu-şi cu un fel de strîngere de inimă devenită recent strîngere de inimă şi de stomac, zilele cînd Dan o învăţa cu răbdare cum să insereze numărul pe pagină în colţul dreapta jos sau cum să completeze cu efecte speciale slide-urile din Power Point. Era aproape, cu rîsul lui scurt şi drag, cu aceeaşi aromă din studenţie, cu o prezenţă care probabil punea ordine în universul ei uşor sentimental.

Acum însă nu e momentul să se gîndească la toate astea, vine şedinţa de departament de la ora 10 şi apoi plecarea şnur spre sediul unui client de bază, unde se va bate în cuie un contract deja semi-prins (după cum se auzea ieri, la a patra pauză de cafea). Pe la jumătatea şedinţei de departament îi vine să iasă în stradă cu scopul precis de a elibera în atmosferă o gamă tăioasă de dor, gata să meargă cu rabla (aproape) toată viaţa şi să renunţe (măcar) la una dintre camerele decomandate ale apartamentului din capul ei deştept, de tipă care ştie ce vrea.

Pune mîna pe geantă, pe chei, se scuză, se ridică şi pleacă spre primul complot informatic care răspunde la numele de calculator conectat la internet. Vrea să afle aici şi acum cît mai durează despărţirea. Explică eficient (fără emoticoane) că nu o deranjează nici România (cum credea iniţial), nici Canada (cum ajunsese să aibă impresia), ci numai amplitudinea lăbărţării transatlantice dintre cele două ţări. Că ea, lăbărţarea adică, nu mai poate fi domesticită exclusiv prin croşetări epuizante de biţi, oricît de bine intenţionaţi ar fi expeditorii şi destinatarii electronici.

Dan simte hotărîrea şi resentimentul de la Bucureşti. N-o mai anunţă că proiectul s-a prelungit pentru încă un an, iar el a fost investit cu o resposabilitate mai consistentă. Renunţă la titlul impresionant compus din senior şi încă trei cuvinte, ultimul terminat în ing. O sună a doua zi, cu biletul spre Otopeni plătit şi un inel finuţ de damă în buzunarul cămăşii. Şi cu încrederea proaspătă că acum, dacă tot au descălecat cîţiva giganţi informatici lîngă Dîmboviţa, îşi va găsi şi el o ocupaţie interesantă sub aripa (inovatoare) a unuia dintre ei. O ocupaţie desigur suficient de productivă ca să nu mai fie nevoit să încalece în viitor avioane burtoase, care te aruncă cu anii pe pămînturi unde nopţile şi zilele nu se mai potrivesc cu ale aceleia pe care o chemi cu spuma de flori a cuvintelor “iubita mea”.

Amalia Niţă

8 comments:

Denisa said...

Felicitări pentru publicarea articolului! Ar trebui să scrii şi mai des. ;)

amallia said...

mersi :) (mult)!

dee said...

Bravo, superb articol!Felicitari pentru originalitate si pentru stilul original in care scrii, imi plac mult ideile tale si felul in care le asterni sub ochii nostri pe monitoare.
Bafta multa in continuare la scris si ar fi misto poate sa pui cap un ghid al realitatilor sufletului de roman pe teritoriul fagaduinei americane:)

amallia said...

eşti (prea) bună cu mine Diana! Mersi.

biscu said...

imi place tare mult cum scrii.
deja am comandat la socrii sa-mi aduca numarul asta din Tango ;). mi-au confirmat ca l-au cumparat.

biscu said...

o si sunt de acord cu denisa:
"Ar trebui să scrii şi mai des"

castaboca said...

Asa si simti, precum scrii? Frumos!

amallia said...

Scriu cum simt. Altfel ar fi pieredere de vreme.