Deva, pentru că merită

Ca o emigrantă (predominant) de treabă ce sînt, există momente în care mi-e dor de casă. De blocuri (da, de blocuri), de străzi, de oameni, de chestii fireşti pînă nu te lămureşti că nu sînt fireşti peste tot. În momentele de melancolită dau cu sapa virtuală în google şi în youtube, ca să văd dacă s-a mai postat ceva interesant despre România şi despre Deva.

Ieri mi-a fremătat guleraşul de bucurie cînd am văzut pe youtube un filmuşor numit Deva – oraş european. Uite, zic, entuziasta de mine, a apărut ceva nou. Deschid şi... autorul ieşise la o vînătoare sistematică de gunoaie, peste tot pe unde a zărit o hîrtie aruncată s-a simţit dator să o filmeze, cu motivaţia că uite ce nasol e la noi.

Să ne înţelegem, ca să nu rămînem neînţeleşi. Există (şi) gunoaie, există nesimţiţi care aruncă pe jos, să fim sănătoşi. Jumătate de ţară aruncă pe jos şi cealaltă jumătate îşi scoate camera şi îi filmează pe primii. Întrebarea e cine le ridică. Probabil asta vroia să arate filmuleţul/filmuşorul, că nu le ridică (aproape) nimeni, nici cei a căror treabă ar fi să o facă, nici ceilalţi.

Dar Deva îndraznesc să pretind că are mult mai multe părţi bune decît părţile rele ilustrate mai sus. De ce nu filmează nimeni într-o peliculuţă coerentă centrul (în după-amiezele de vară plin de oameni, de terase, de copii), cetatea, bulevardele şi ce-o mai fi bun acolo. Că sînt numai nişte porcării de filme dacă dai o căutare pe youtube după Deva, România.

Mă uit la Sibiu, la Braşov, e adevărat că sînt oraşe (ceva) mai mari, care au prezentări frumoase, site-uri, filme, etc. Favoritul meu rămîne Views of Sighişoara http://www.youtube.com/watch?v=60eDIEpVCVM Referitor la Deva, cel mai mult îmi place site-ul www.orasuldeva.ro, dar din păcate e (tot) neactualizat.

***

Acestea fiind scrise, nici n-am apucat să le public pe blog că am şi descoperit noul site al Denisei Lala, www.orasuldeva.blogspot.com . Acesta ar fi al doilea caz de telepatie electronică transatlantică cu Denisa (nu ne cunoaştem, încă). Primul caz s-a petrecut într-o noapte (foarte) tîrziu (la mine), cînd eram pe blogul ei şi citeam şi mă gîndeam că poate ar fi fain să ne şi vedem cînd ajung acasă, iar exact în secundele alea, ea publica un post în care spunea că a citit prin blogul meu şi îi place.

Una peste alta, noul site e o idee super, are poze frumoase şi am reţinut o idee care mi-a plăcut mult: să vedem partea plină a paharului, dar să ne legăm şi de partea goală, ca să o corectăm.

Cititoare - Scriitoare la TANGO

Aceasta este povestirea mea apărută în revista TANGO, numărul din iunie 2008, la rubrica Cititoare - Scriitoare.

Iubim real în spaţiul virtual?

Cînd Di a descoperit calculatorul, şi-a dat seama că nu e chiar aşa de groaznic pe cît îl prezenta profesorul ei din facultate, în timpul laboratoarelor din care nu înţelegea nimic. Uşa cabinetului de informatică, poarta iadului, aştepta căscată larg de două ori pe săptămînă, invitîndu-şi victimele spre scaunele goale de la calculatoarele pîrîinde, cu monitoare alb-negru. Pe caiet se aşternea un şarpe de semne străine care, auzise Di, trebuiau reproduse peste cîteva săptămîni, la examenul din iunie.

Singurul care părea că pricepe ceva din dezlănţuirea informatică a vremii era Dan, colegul ei înalt dintr-un sat din judeţul Arad. Dan se prezenta la uşa laboratorului relaxat, în vreme ce restul colegilor rîdeau mult şi nervos, în aşteptarea domnului profesor Gî şi a agendei sale de groază. Di sesiza că era ceva cu calculatorul ăsta de i se acorda o importanţă atît de evidentă, însă nu îşi dădea seama exact ce. După trei zile de gîndire, şi-a adus aminte acuma, la serviciul ei cu mobilă pe comandă şi ecrane plate că ceea ce studiau pe vremuri avea un nume: Word Perfect.

Mai de la Word, mai de la Perfect, mai de la lupta dintre ele, Di şi Dan s-au împrietenit încet şi sigur, mutîndu-şi vieţile în aceeaşi garsonieră închiriată de bloc. Aranjamentul s-a menţinut funcţional pînă s-a pus problema căsătoriei şi încă o sută de alte probleme, care vin la pachet cu deciziile pe viaţă. Cînd Dan a decis că aşa nu se mai poate şi el se retrage spre Canada un an sau doi, Di nu a ştiut ce să răspundă. El a argumentat că va strînge dolar canadian peste dolar canadian şi apoi vor pune repede degetul direct pe fericire.

Plecarea părea interesantă, pînă cînd Di şi-a cumpărat două valize şi n-a avut habar ce să pună în ele şi ce să lase acasă. A plecat numai Dan iar ea a rămas campată în garsonieră, în compania unui calculator bunicel, care urma să o ţină aproape domnul ei, într-o aşteptare cam tristă si cam lungă. Aici a intervenit cu întăriri Liana, prietena ei bună, care o scotea la o cafea şi un suc, cînd se nimerea să aibă amîndouă minute libere simultane.

Di şi-a mutat sentimentele frumoase pe messenger, cu capătul firului undeva într-o suburbie de lîngă Toronto. Suburbie pe care ea avea dificultăţi să şi-o imagineze în carne şi oase, cu toate pozele trimise ritmic de Dan. El începea să se obişnuiască în Ontario, acolo unde priceperea şi norocul îi asigurau un viitor de care putem agăţa eticheta “splendid”. Liana o încuraja pe Di că timpul trece repede şi că Dan o să aterizeze într-o bună zi la Otopeni cu valize noi, mai arătoase decît cele de la dus şi cu monetarul suficient pentru un avans la apartament şi o maşină care toarce blînd, nu ca pîrlita de care se foloseau anterior plecării.

Di observa că timpul chiar trece, cu toate că ceva mai greu, acum că pozele şi textele din Ontario veneau spre ea puţin mai rar şi puţin mai scurte. Dar Di ştia că “ăia de dincolo” muncesc mai greu şi au timp puţin, toată lumea o ştie şi o repetă obsesiv, mestecînd subconştient împungerea prietenoasă din clipul cu Gil Dobrică: dacă ţi-a trebuit America... Sau Canada, mă rog, să nu intrăm în detalii de frontieră, că nu sînt diferenţe de structură urbană între aceste ţări.

Pe messenger şi pe voice over internet, conversaţiile lor aveau izul de mîncare bună, reîncălzită sistematic fără a mai nimeri temperatura optimă şi gustul de proaspăt. Subiectele se terminau repede, la Bucureşti plouă, la Toronto e frig dar spre seară o să iasă soarele; aici la ea e ora 7 seara şi Di merge cu cîţiva colegi la pizza şi un suc, la terasa unde se adună de obicei; acolo la el e abia 12 ziua şi Dan are treabă, proiectul merge ca uns şi mai lucrează încă şase ore azi. Cînd scapă el ea o să doarmă dusă, plecată la culcare în speranţa unui vis frumos cu amîndoi.

Dimineaţa de după vine identică cu toate dimineţile ultimelor cine mai ştie cîte luni, şi cu constatarea că noaptea a fost fără vise. Sau măcar fără vise vrednice de a trece sita spre starea de veghe. Di ajunge la servici şi îşi deschide Word-ul, amintindu-şi cu un fel de strîngere de inimă devenită recent strîngere de inimă şi de stomac, zilele cînd Dan o învăţa cu răbdare cum să insereze numărul pe pagină în colţul dreapta jos sau cum să completeze cu efecte speciale slide-urile din Power Point. Era aproape, cu rîsul lui scurt şi drag, cu aceeaşi aromă din studenţie, cu o prezenţă care probabil punea ordine în universul ei uşor sentimental.

Acum însă nu e momentul să se gîndească la toate astea, vine şedinţa de departament de la ora 10 şi apoi plecarea şnur spre sediul unui client de bază, unde se va bate în cuie un contract deja semi-prins (după cum se auzea ieri, la a patra pauză de cafea). Pe la jumătatea şedinţei de departament îi vine să iasă în stradă cu scopul precis de a elibera în atmosferă o gamă tăioasă de dor, gata să meargă cu rabla (aproape) toată viaţa şi să renunţe (măcar) la una dintre camerele decomandate ale apartamentului din capul ei deştept, de tipă care ştie ce vrea.

Pune mîna pe geantă, pe chei, se scuză, se ridică şi pleacă spre primul complot informatic care răspunde la numele de calculator conectat la internet. Vrea să afle aici şi acum cît mai durează despărţirea. Explică eficient (fără emoticoane) că nu o deranjează nici România (cum credea iniţial), nici Canada (cum ajunsese să aibă impresia), ci numai amplitudinea lăbărţării transatlantice dintre cele două ţări. Că ea, lăbărţarea adică, nu mai poate fi domesticită exclusiv prin croşetări epuizante de biţi, oricît de bine intenţionaţi ar fi expeditorii şi destinatarii electronici.

Dan simte hotărîrea şi resentimentul de la Bucureşti. N-o mai anunţă că proiectul s-a prelungit pentru încă un an, iar el a fost investit cu o resposabilitate mai consistentă. Renunţă la titlul impresionant compus din senior şi încă trei cuvinte, ultimul terminat în ing. O sună a doua zi, cu biletul spre Otopeni plătit şi un inel finuţ de damă în buzunarul cămăşii. Şi cu încrederea proaspătă că acum, dacă tot au descălecat cîţiva giganţi informatici lîngă Dîmboviţa, îşi va găsi şi el o ocupaţie interesantă sub aripa (inovatoare) a unuia dintre ei. O ocupaţie desigur suficient de productivă ca să nu mai fie nevoit să încalece în viitor avioane burtoase, care te aruncă cu anii pe pămînturi unde nopţile şi zilele nu se mai potrivesc cu ale aceleia pe care o chemi cu spuma de flori a cuvintelor “iubita mea”.

Amalia Niţă

Din oboselile călătoriei

Cînd a ajuns la New York, fata s-a aşezat şi s-a făcut comodă. Baticul a fost cumpărat (culmea) din Romania, cînd eram gravidă cam în jur de 7 luni. Iar data de 22 august însemna atunci 6 ani de la nunta noastră şi 2 ani şi 14 zile din viaţa ei.

Lanţul... amintirilor

Sclifoseala şi prostia. Aceste două ingrediente mă enervează la concetăţenii cu care am ceva de împărţit la un moment dat: o coadă la supermarket, o masă pliantă la un picnic, un vagon de tren, un filmuleţ pe youtube. Dacă ar fi să fac un clasament, aş şti exact ce scifoseală particulară să urc pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, podiumul fiind aşa de înalt încît sper că o să rămînă cocoţată acolo pe veci.

O domnişoară, să o numim O., a captat într-o seară de vară atenţia unei întregi adunări de români-americani şi a lăsat adunarea fără grai. După mai multe tîmpenii evacuate pe gură dar totuşi scuzabile, s-a prezentat la apel cireaşa, sub forma unei declaraţii că ha, ha, dacă ea, d-ra O., ajunge în vizită în România, nu o să mai ştie să tragă apa la wc-ul cu lanţ. După ce s-a hihăit şi şi-a scuturat cîrlionţişorii, d-ra O. s-a oprit din depănarea temerilor personale şi a privit puţin cercul tăcut al gurilor căscate din jur.

Tăcerea groasă a ţinut cîteva clipe, toate chiţăiturile înnăbuşite ale comesenilor fiind oprite în gîtul acestora, posibil datorită gradului de uimire, posibil datorită unei calităţi absolut inutile uneori, numită bun simţ. D-ra O. (de loc din Braşov, ce oraş frumos şi ce exemplar nereuşit a trimis să ne necăjească aiurea prin lume), s-a ridicat şi s-a dus la maşina dumisale, să-şi ia un pulovăraş în spate, căci afară se cam răcorise, nu se ştie sigur de ce.

Decoraţiuni exterioare

... şi cineva care şi-a decorat maşina în felul în care puteţi vedea şi voi. Eram tot pe Lake Shore Drive, unde se îngustau benzile pentru că se făceau lucrări (se repara drumul după sesiunile de sare din iarnă) şi am avut timp să fac o poză prin geamul maşinii.

Lake Shore Drive

Lake Shore Drive, bulevardul care merge paralel cu lacul în centrul Chicago-ului, este un loc care îmi place. Are multe benzi şi copaci pe mijloc. Apare şi la începutul filmului Somewhere In Time, tradus la noi cu Undeva, Cîndva. Filmul este însufleţit de Jane Seymour (pe cînd nu era ea Doctor Quinn - Medicine Woman) şi pe Christopher Reeve. În prima jumătate a filmului apare o scenă în care el, tînăr scriitor la Chicago, merge cu maşina chiar pe Lake Shore Drive, iar la radio se aud anunţurile cu vremea, cu traficul, la fel ca azi.

Habar nu aveam eu pe timpul cînd am văzut filmul la Deva, la cinema Patria, cine e Chicago, cine e Lake Shore Drive şi cine e viaţa, în general. Îmi amintesc numai că mi-a plăcut, aşa cum îţi place o Boema cu frişcă şi cîteva unduiri de ciocolată pe deasupra. Şi într-adevăr, filmul are de toate, călătorie în timp, frumuseţe, dragoste şi despărţire. Şi multe, multe altele. De cîte ori trec pe Lake Shore Drive mă gîndesc la el. Adică destul de des.

Gou with the flou

Cetăţeanul român cu domiciliul în străinătate este un hibrid vesel cu suflet trist. Sau un hibrid întristător cu suflet vesel, după caz. Primul operează cu concepte, al doilea operează cu tărîţe sau deloc.


... păi mamă, dacă adidasul, carnea, maşina şi suburbia ar fi aşa de affordabile şi la dumneata acasă, am veni şi noi să ne înfigem dinţii în ele, cu primul avion. Bine, că noi ne-am chinuit aicea o grămadă, şi e cam aşa să venim acum acasă cu coada între containere. S-au adunat multe porcării, posibil şi din cauza cumpăratului din fiecare week-end, cînd din cauza dorului de nesuportat ne băgăm capul ca struţul într-un wal-mart.

Ce spui, sînt şi acolo acuma lucruri frumoase? Tu mă minţi! Clanţe de uşă în nuanţa peretelui? Lasă că te ştiu. Spui aşa, ca să descalec la tine şi să nu mă mai laşi să plec. Ştiu că ţi-e dor, şi mie mi-e, da’ na’, asta e. Nu mai sînt nici eu ce-am fost, să mă mulţumesc cu puţin. Acuma nu mă mai mulţumesc nici cu mult, Dumnezeu să mă priceapă şi să mă înţeleagă. Nuuuuuu, nu-mi las casa de la suburbie. Nu vin la bloc. Pute şi e îngrămădeală. Au interfon? S-a zugrăvit scara? Au reuşit să strîngă bani? I-au obligat, aha. Cine a umblat după ei? Tot vecinul ăla simpatic pe care nu-l mai salută nimeni? Bine că a reuşit.

Nu, nu ştiu dacă vin. Că la voi maşinile e tot scumpe. Şi mie aici îmi dau credit repede şi uşor, pînă m-am foit de pe tocul stîng pe tocul drept am şi semnat actele şi sînt la volanul vişinicii metalizate, draga de ea. Numai să nu-mi cadă un copac pe parbriz, cum i-a căzut la cadilacu’ ăla crem, sîmbătă. La voi îmi iau rechinii treizeci de comisioane, de administrare de cont, de hidratat pielea cotului, de risc, de risc la risc. Nu, pe bune, mai stau.

Nu, nu-mi place la suburbie, da’ cică aşa dă bine, să stai aici. Ştiu că nenea Relu vinde casa lu’ mă-sa şi nu e scump, da’ trebe renovată, mamă. Ne ajutaţi şi voi dacă venim? Acuma trebuia să vă ajutăm noi pe voi, dar ne scuzaţi că noi am nimerit ca tîmpiţii între cîteva orînduiri sociale, că nici nu mai ştiu cum se numeşte porcăria asta în care stau cu urechile prinse. Crecă capitalism pentru proşti şi socialism pentru deştepţi, piperat cu stropeli de democraţie expirată.

Îţi zic, mîncarea e ieftină la noi, cîţiva cenţi ficăţelu’. Ne chinuim să nu ne (mai) îngrăşăm, măcar de acum încolo. Am luat cîteva kilograme, dar lasă că povestim noi despre asta. Nu acum. Acum fug să iau nişte cîrnaţ românesc făcut de polonez şi plăcintă cu brînză de la sîrboaică. Te pup. Te pup, da, mi-am mai luat joi nişte adidaşi. Şi o pijama. Port numai pantalonii, cu un tricou vechi. Te pup, te pup. Da, mai vorbim.

Recunosc!

Mă enervează să intru pe un blog şi să tot constat că nu apare nimic nou. După ce că am binevoit să apăs butoanele, să tastez adresa şi să dau din timpul meu ca să văd ce a mai scris nu ştiu cine, nu ştiu cine n-a mai scris nimic! Acest paragraf e valabil inclusiv pentru blogul meu, acest şomer mic şi simpatic, resuscitat dramatic în luna mai şi uitat de noroc în luna iunie. Dau vina parţial pe vară, parţial pe America, parţial pe Romania, parţial pe servici, parţial pe încă vreo cîteva motive inventate, care să justifice tăcerile virtuale. Vara asta e o vară grea, cu răsturnări existenţiale şi alegeri cîntărite la gram, iar gramele nu sînt de carne sau de piatră, ci de suflet şi de absenţe.

Mulţumesc pentru comentarii

amalia: îţi mulţumesc pentru comentariu, eşti o drăguţă şi o răbdătoare că mă urmăreşti; crezi că mai poţi continua?

biscu: exact, în fiecare zi, să nu uit nici o clipă, şi cînd uit să îmi aduc aminte repede; la servici mai merge radioul şi cum nu pot asculta toată ziua numai postul de jazz sau canalul religios, pe toate celelalte se dau reclame, de toate felurile...

ad: reclamele mă supără pentru că tratează mortul ca pe un consumator, după ce cît timp a fost viu l-au tratat ca pe un mort (fără opinie, băgîndu-i pe gîtlej diverse); am luat parte la un singur eveniment de gen aici, m-am comportat frumos, dar cînd m-am uitat la flori m-a mîncat mîna că eu nu mai văzusem aşa de frumoase şi aşa de mari, dar stai liniştit, cei care mă cunosc pot mărturisi că nu am furat decît hîrtie de scris de la birou şi pahare de plastic de la Lufthansa, dar la Luftansa am lăsat la schimb o pungă de pufarin (din greşeală)

donazz: 1-773-... , suflă, mă, de sus (nu vrea să sufle); deschide radioul că au numărul, nu contează care radio, almost oricare does it, sau mai bine dă-i în... în sfîrşit

dee: aha, mersi de pont! va să zică degeaba se mai dau ăia cu capul de pereţii de carton, că treaba e bătută în cuiele eternităţii şi ale deciziei pre-eveniment...

Ca o completare, îmi amintesc cînd am sosit în America şi mă uitam pe geamul maşinii prietenilor care ne transportau încolo şi încoace şi vedeam cîte o construcţie acătării şi repede îmi exprimam admiraţia (construcţie mare, coloane albe), cei cu care călătoream mă lămureau: e funeral home, e funeral home, o, băga-mi-aş (admiraţia într-o scurtă pauză), mă gîndeam...

Şi ca o lămurire legată de butonul balans (am primit întrebări că ce e ăla); ăla e principalul instrument prin care se făceau reglajele la emisiunea stereofonică pe care o ascultam la radio cînd eram mică şi singură acasă; se spunea apăsaţi butonul balans pînă ce veţi obţine rezultatul dorit; aşa şi ăştia, te gîdilă la butonul balans pînă obţin rezultatul dorit...

observatorul recunoscător şi explicativ

Din seria "Apăsaţi butonul balans pînă ce veţi obţine rezultatul dorit", azi reclamă deşănţată la servicii funerare americane

Aţi murit? Nici o problemă. Ăsta e un mare noroc. Nu orice plebeu are şansa să moară şi să fie îmbălsămat de noi. Vă veţi simţi cu adevărat confortabil în sicriul dumneavoastră de calitate, căptuşit cu mătăsuri speciale şi pernuţe customizate, ca să nu vă doară coloana. Dolarii dumneavoastră, investiţi din timp în această întreprindere veselă a confortului post-mortem, îşi vor merita valoarea pînă la ultimul centuleţ cheltuit.

Bineînţeles că nu puteaţi fi înmormîntat oricum. Ce idee. Aici la noi aveţi la dispoziţie o sală de priveghi ultracentrală, cu vedere la copacii scuturaţi şi, mai departe în zare, la mall-ul unde vă mînca nevasta banii. Florile, domnul meu, vor fi coborîte direct din “Tînăr şi neliniştit”, nişte aranjamente atît de generoase că vă recomand să staţi cu ochii pe est-europeanul ăla rătăcit care s-a nimerit şi el în zonă, să vă prezinte omagiile. Vă spun, nu-l scăpaţi din ochi, că ăsta pleacă acasă cu ikebana de la intrare. Nu le poţi explica ăstora civilizaţia.

Nu, nu vă ridicaţi. Avem situaţia sub control şi, amintiţi-vă, noi sîntem aici ca să vă bucuraţi de această experienţă unică. V-am fabricat un semi-zîmbet lipsit de griji, aşa cum v-ar fi plăcut să aveţi la pensie, dacă o prindeaţi. Dar din cauza muncii aţi plecat dintre noi prea devreme, totuşi nu destul de devreme, dacă ar fi să vă cităm moştenitorii. Da, soţia vă e cam obosită, a stat pe tocuri negre toată ziua, întreţinînd verbal toate bandele de mafioţi, să ne scuzaţi, parteneri de afaceri, cu care aţi contruit un biznis aşa de extraodinar.

Dar în final a meritat. N-aţi avut vacanţe? Domnule, mă faceţi să hohotesc de rîs şi prestanţa profesională nu-mi îngăduie un derapaj atît de gras de la norme. Aveţi acuma vacanţă, una lungă, să vă ajungă, şi tot ce vreţi. Vă dorim călătorie plăcută. Dacă mai aveţi prieteni, rude, cunoscuţi care vor să plece aşa cum scrie la carte vă rugăm să luaţi un pix ceresc şi să le dictaţi numărul nostru de telefon.

Noi sîntem aici ca toată lumea să fie fericită, viu, mort, dacă plătiţi nu ne împiedicăm de acest amănunt. Sejur plăcut şi în drum spre ieşire vă rugăm achitaţi ultima rată că a verificat Sofica (rebotezată Mary) şi mai aveţi de virat un ordin de plată. La revedere şi dacă nu sînteţi mulţumit de serviciile noastre veniţi cu chitanţa în treizeci de zile şi ne returnaţi marfa iar noi cu un brînci vă re(trezim) la viaţă. Ga-ran-tat.

observatorul afurisit