Dor de Italia

Mi-e un dor de Italia de parcă aş fi trăit acolo una sau mai multe vieţi. În realitate am fost numai un pic în vizită, acum trei ani. Am dat o scurtă raită prin Milano, m-am scremut în engleză când aproape toată lumea ştia română, am intrat în Domul din Milano, am mers cu metroul şi am încercat să folosesc o toaletă pe care scria "ritorno subito". Între timp am strâns nu ştiu câte numere din revista Italia!, ba chiar mi-am luat şi de-a dreptul un album despre această ţară. Atunci am ajuns aproape accidental, data viitoare va fi bine planificat şi superb. Abia aştept.

Dance, dance, dance

Mie îmi vine să îmi dansez my brains out din când în când, vouă nu? Că aşa m-am îmburghezit, ceva de speriat.

În intersecţie

Dacă în mine nu se mai investeşte, ce să mai caut io în intersecţie?

(din lamentarea radiofonică a unui poliţist supărat pe proliferarea intersecţiilor inteligente (?) din România, concomintent cu neglijarea elementului uman).

Cinci filme

E ceva putred în Danemarca, dar nu numai, căci, pe măsură ce mă tot gândesc, prin capul meu se învârt numai următoarele filme româneşti:

1. "Declaraţie de dragoste" - a avut filmul ăsta ceva în el de m-a tulburat, şi jur că nu e numai faptul că ea era mai săracă şi el avea casă la curte.
2. "Adela" - căci dacă boierie e, atunci boierul să fie George Motoi (acum văd că am aceeaşi zi de naştere ca şi el, 22 ianuarie).
3. "Fram, ursul polar" - înţelege toată lumea de ce.
4. "Buletin de Bucureşti" - pentru că muream după Catrinel Dumitrescu.
5. "Cireşarii" - primul film, cel cu expediţia.

Eu încă cinci filme nu-mi mai amintesc, că de asta ziceam de Danemarca. Şi nu mă ajută nici ăştia de pe TVR Internaţional, că dau numai filme cu zbierăte sau daci, şi cu astea n-am răbdare.

Predau leapşa cui stă mai bine cu căile neuronale decât mine.

Întrebare

De ce unii copii folosesc, în loc de unul din zecile de semne de carte răspândite prin apartament, numai şosetuţe, bandane, şerveţele de hârtie mestecate şi grisine pentru a marca fizic progresul lecturii? E de ajuns să îmi ceară un semn, şi mă reped degrabă, cu el în dinţi. E atât de simplu.

Wednesday Report

Dimineaţă am luat pe mine geaca de blugi. Se apropie răsuflarea puţin înţepătoare şi foarte parfumată a lunii septembrie. Pe drum spre gară am privit un pic copacii, în miezul frunzelor verzi s-a cuibărit sămânţa toamnei. Poate nici copacii nu ştiu încă, poate nici oamenii nu sunt atenţi, poate nici eu n-aş fi băgat de seamă, dacă n-aş fi pornit spre gară un pic mai devreme decât de obicei. S-au petrecut destule schimbări cu mine, printre care şi aceea că nu îmi mai place să merg la cumpărături, între mine şi fiinţa nesătulă care a emigrat acum nişte ani aproape că nu mai există termeni de comparaţie. M-a săturat Domnul, ca să zic aşa, de marafeturi. Bine că am depăşit şi etapa asta istorică, e adevărat că finalul a fost glorios şi s-a petrecut după tura de cumparaturi de acum câteva luni, de la Burlington. Acum sufăr numai de boala anticariatului, dar e o maladie mult mai plăcută şi mai utilă, dacă stai să te gândeşti. Biata economistă din mine, trebuia ea să treacă ditamai oceanul ca să îi dea în cap îndrăgostita de cuvinte, culturi şi ziduri vechi care am devenit între timp. Vai, vai, vai, ce bătălie internă cu zdrăngăneli şi alte manifestări asociate.

Nice Sunday Morning

coapsele?? dor!!
gleznele?? dor!!
capul? nu mai doare, că a băut o cafea.
rochia?? stă întinsă pe canapea, n-am ascuns-o că îmi dă o stare mult mai bună decât pantalonii de trening.
copilul?? face în continuare poze şi spune că iubeşte provocările, printre care şi aceea de a fotografia oameni dansând.
bărbatul?? doarme, căci, numai bunul Dumnezeu ştie cum, s-a trezit la o oră foarte mică să meargă la pescuit.
femeia?? mai scrie un pic şi se duce să se cufunde în impresii provensale.
aparatul foto?? nu se conectează ca lumea cu calculatorul, să punem aici o poză cu un balon.
oceanul?? în dimineaţa asta pare un pic mai mic.
concluzia?? nice week-end la Chicago, după o nuntă la care ne-am distrat din plin.
ps-ul?? să vină toamna, primesc, dar să fie foarte aurie :)

Opt a opta

Duminică frumoasă, liniştită, n-am făcut nicio boacănă. Până la ora şase seara n-am strigat absolut la nimeni, bicicleta mi-am făcut-o încă de dimineaţă, ba am şi gătit puţin. Pe la amiază am ieşit în Old Town, mai povestim noi despre asta. Spre seară am dat o altă tură cu bicicleta, pe lângă nişte conace din Park Ridge. Dezamăgirea a fost că nu ne-a prins ploaia, să ne ude până la piele, ca data trecută, dar merge şi aşa, mai fără dramă, din când în când.

cu gândul la bucket list

sunt cu gândul la bucket list...
dar şi când o termin , pe mulţi voi popi şi eu.
ca şi când ar fi nevoie :)

(blogul ăsta cred că e twitter, consistenţa o găsiţi dincolo)

foarte mica publicitate

Caut secretar sau dictafon sau ce îi ăla de îi zici ce te amuză/doare şi el scrie pe blog :)

imaginary walk

talking imaginary walks through Florence, behind a vacationing Gertrude Stein. De unde aveau ăştia atâţia bani de vacanţe, anyway? Ca acu' erau în Franţa, acu' în Italia, acu' în Spania. Me, very, very envious and sincerely sincere. Not a delicate, cultivate person, I'm afraid.

cum stam

spent Saturday afternoon at friends - owned, recently – aquired, splendid country estate.
felt so, so relaxed that went home and slept like a baby, without sarit din somn at 4.30 am.
me, very, very weird person, capable to fall in love with an idea, with two countries, some paintings, and now, without any warnings, with a house.
good God, what’s next?

Duminica la festival

Cum iarna a fost lungă, incomodată numai de vara de la începutul lui mai şi iritată de toamna târzie de azi, nu ne-am prea manifestat socio-cultural în aer liber în ultima vreme. Dumincă însă am reuşit să ajungem în Lincoln Square, la festivalul german. Zona respectivă îmi e foarte dragă şi am descoperit-o cu ajutorul Anei. Aduce a centru de orăşel european, cu plimbăreţi perpezi, magazine drăguţe, restaurante şi cafenele.

Fiind festival, îmbulzeala a fost maximă, dar cum în obsesiile mele trebuie să figureze puhoaie (civilizate) de oameni, experienţa a fost definitely pozitivă. Am plecat de acasă pe la 4 pm, după ce am zis de şase ori că mergem şi apoi că nu mergem (de atâtea ori a plouat şi a ieşit soarele). Am nimerit exact la dansul care poate fi văzut în fotografie, apoi a venit o formaţie de toboşari dar nu i-am fotografiat pentru că 1. majoritatea aveau burtă şi 2. nu erau îmbrăcaţi în culori.

Am mâncat apoi nişte cârnaţi cu varză şi salată de cartofi (calificativele sunt: yami, da, respectiv nu), am luat o halbă de bere cu exact aceeaşi inscripţie ca aia de anul trecut (nici ei nu bănuiesc că mai există hal de cusurgii ca mine care bagă de seamă) şi am pornit la o plimbărică prin Square. Când am dat de părculeţ eu am luat-o, as usual, razna de fericire, am stat pe băncuţe, am făcut nişte poze şi apoi a venit ploaia.

Ma intorc eu one of these days acolo, să fac penultima poză fără buzile mobile, că prea e frumoasă priveliştea. Sper să vină vara for good dar nu cu zăpuşeală şi să recidivăm cât mai des şi mai fain.

(pozele astea nu se aranjează chiar cum vreau dar le las în beteşug aşa, că e târziu şi mâine prestez cu cifre).

Van Gogh...

... la Art Institute.

Frumoasele mele lalele

Lalele, lalele,

Frumoase ca visele mele

Ce mult iubesc aceste flori

Cu chipul in multe culori.

Azi mi-am amintit cântecul acesta, iubit mult de bunica, ba chiar şi de străbunica mea. Le-am văzut pe doamnele lalele la grădina botanică, într-o plimbare de vreo două ore.

Recomand cu încredere!

Un pic la ziar

Jurnal american
Episodul 3

A trecut anul. Am născut fetiţa, am botezat-o, i-am sărbătorit prima zi de naştere suflaţi deja în ceafă de monstrul plecării. Ne-am împărţit puţina avere pe căprării, am măritat bicicleta medicinală care mă readusese la perimetrul dorsal din studenţie, canapeaua de două persoane care tot spera împotriva evidenţelor să fie schimbată pe un colţar nou cu perne incluse, căruciorul copilului, maşina de cusut a bunicii, moştenire de suflet pe care în norii şi ceţile euforiei ataşate evenimentului nu am ştiut să o mai preţuiesc aşa cum se cuvine. O preţuiesc abia acum, când aparţine unui cuplu care constată nu are ce să facă cu ea, dar această înţelepciune a venit cam târziu, ca orice înţelepciune care se respectă. Am împachetat bunurile mobile, adică blana de Orăştie, oala roşie de supă, câteva cărţi, câteva haine, câteva speranţe, câteva iluzii, câteva învelitori cu bule de aer pentru articolele cu adevărat fragile. Din păcate am înfofolit tot ce mi s-a părut important în acele ambalaje tandre şi am uitat tocmai de propria inimă.

Am vândut apartamentul, am sărutat părinţii, am verificat o şaptesprezecea oară biletele de avion, am urcat într-un maxi-taxi tocmit special pentru prima etapă a transhumanţei planetare şi ne-am oprit numai la Otopeni, unde scria „Plecări”. Acolo s-a adunat un număr impresionant de prieteni şi rude (pe mine viaţa m-a învăţat să enumăr mereu prietenii înaintea rudelor), toţi emoţionaţi, unii şocaţi de actul pe care îl comiteam, alţii înţelegători, alţii de-a dreptul porniţi pe încurajări. „Plecaţi voi, mamă, aşa, în lume”, a spus, blând, soacra mea, iar eu m-am prefăcut că îndrept puţin o valiză, ca să mai mediez un pic încărcătura emoţională a momentului. „Plecăm, da, căci vrem să ştim cum e dincolo de zări. Vrem să înţelegem altă bucăţică de lume, alţi oameni, alte legi şi regulamente şi apoi, toată lumea ştie, şi mai ales noi cei care n-am fost niciodată acolo dar îi divinizam picnicele văzute pe micul ecran, că America e extraordinară şi sky is the limit şi all that jazz”.

Amalia Niţă
Chicago


Textul a apărut în ediţia din 3 mai 2010 a cotidianului "Puterea".
Dovada nu se află în Marea Adunare Naţională ci aici :)
Mulţumesc Corina.

Poza care îmi îndulceşte dorul

Am găsit zilele trecute poza aceasta şi am observat că îmi provoacă o stare de bine, ba, mai mult, îmi îndulceşte un pic dorul de casă. Mi-e dor mai ales sâmbăta dimineaţa, când mă pregătesc să sun la Deva şi îmi amintesc şi mai bine cât de departe suntem unii de alţii. Nu ştiu exact ce mă linişteşte în acest instantaneu foto, poate oamenii aşezaţi la o cafea, poate tramvaiul colorat care trece lin, fără scrâşnet năpustit de fiare, prietenos, fermecător. Bănuiesc că îmi face bine şi culoarea vie, în orice caz, oricare ar fi reţeta magică, bine că funcţionează şi nu o mai supărăm overanalizând-o acum.

Shopping reloaded

Motivul pentru care papucii mei de casă sunt cam franjuraţi este că ori de câte ori purced către centrul comercial cu gând de a mă înnoi la slipărşi, de atâtea ori survin alte puncte de interes şi îmi termin după-amiaza în dragoste cu o poşetă italiană. N-am mai umblat de mult prin magazine, nu ştiu ce o fi fost în capul meu. Aproape că uitasem cum e! Şi când mă gândesc ce ture de cumpărături făceam pe vremea prospeţimii mele în America, îmi vine să cred că abstinenţa asta trebuie combătută cu toate mijloacele. Nu ştiu altele cum sunt dar eu imediat ce împing uşa spaţiului comercial intru într-o relaţie de pol nord – pol sud cu raionul de genţi. Mă învârt şi scotocesc până dezgrop cea mai fantastică mostră de măiestrie artistică ieşită din mâinile meşterilor şi din pielea bietelor animale. Şi mirosul, mirosul de piele mă termină, năuceşte şi falimentează. Vorbesc cu poşeta, o mângâi, o miros, ce mai, scrânteală cu acte. How bizare, bine zice ăsta la radio.

Azi am zăbovit pentru început o oră la raionul cu săpunuri: tropicalisme, lavenzi, uleiuri de măsline, toate mi le-am băgat pe gâtul nasului, până mi-au dat nişte lacrimi de alergie. Apoi am trecut în scârbă pe la papucii de casă şi m-am instalat, în sfârşit, la poşete. Din aproape în aproape am intrat în vorbă cu câteva tot mai drăguţe şi glasul raţiunii aproape că a tăcut, abia mai bâjbâia nişte chestii plictisitoare şi inutile. Deja duceam pe umăr o jantă Michael Kors şi încă una cu nume veneţian, eram în lumea mea. Dar cum le fac, ai naibii maeştri ai eleganţei, cu briz-briz-uri cafea cu lapte, să mă scoată pe mine din minţi. Că eu rezist la multe chestii dar la inserţii bej cedez ca un baraj sictirit de intemperii. Recunosc că am ascuns o geantă dar dacă mâine dimineaţă nu merg să o cumpăr atunci primejdia e ca şi trecută.

Treaba e că am deja un vagon de tolbe şi ştiu că fiecare nou derapaj înseamnă o bucăţică furată din, de exemplu, excursia mea visată în Franţa sau Italia. Şi totuşi. Nu, n-am cumpărat nimic azi, a fost un zgomot şi o scrâşneală interioară de mă temeam că poate aud şi ceilalţi cumpărători. Oricum, după-amiaza a trecut într-un mod foarte plăcut, adică în două secunde s-a făcut noapte. Treaba e că m-am liniştit, ştiu că sunt tot eu şi încă vibrez la o aromă de poşetă bună, nu de alta dar începeam să am îndoieli identitare. Acum, dacă toate sunt bune şi în regulă, mă duc să îmi confecţionez o pancartă care să mă ajute în lupta cu tentaţiile care vor veni, ceva de genul make memories not piles and piles of stuff. Treaba e că tot n-am papuci de casă şi asta aduce cu sine primejdia unei noi vizite la mall. Dar promit să mă ţin tare, să închid ochii şi să mă las purtată de irezistibile promisiuni de călătorie. Zis şi greu ca naiba de făcut.

Pastilă de râs

Geeee, ce m-am mai râs, râd şi acuma, poate vin aştia cu poliţia şi pompierii să mă aresteze pentru tulburatul liniştii şi sobrietăţii publice în noaptea adâncă din suburbie. Vedeţi şi voi şi apoi mai povestim.

avatarul după oscar

A venit primăvara

A venit primăvara şi s-a dezgheţat şi acest blog, care, de altfel nu mai vorbeşte cu mine. L-am invitat pe canapea, să discutăm frumos şi să înţeleagă că unde scriu acum, scriu şi datorită lui. A stat ţâfnos, ca un individ cu care nu te poţi înţelege, aşa că l-am mai lăsat o vreme în pace, să se relaxeze. Acum, dacă sunt 13 grade Celsius afară şi stăm, la prânz, în tricou, a revenit şi el la sentimente mai bune. Am mai trecut pe aici, pe la jumătatea lui februarie, să povestesc ce încântată am fost când m-am întâlnit prin suburbie cu un câine însoţit de stăpân şi, deşi în prima secundă am avut impresia (ca o babă paranoică) cum că stăpânul nu o să cureţe, pardon, căcăţeii, nici vorbă să fie aşa. Mă grăbisem să vin să mărturisesc cât iubesc civilizaţia, dar mi-am exprimat entuziasmul într-un document Word, şi, când să dau "paste" aici, pas dacă am putut!

Binecuvântarea şi plictisul conversaţiei

Draga mea Lola, cu care am avut conversaţii de, mie una, nu îmi mai venea să mă dau dusă la (aproape) ultimul metrou, mi-a trimis o leapşă căreia i-a venit acum şi sorocul virtual, căci în gând o purtam de mai multă vreme.

Când ai o conversaţie interesantă?

Când zbârnâie. Când întreb, cum naiba trebuie să pui iar bani la parcare, au trecut deja trei ore?
Când aş vrea să mai stau. Când aflu o grămadă de lucruri interesante şi îmi pot expune şi eu micile mele aiureli. Când vorbim despre cărţi. Când vorbim despre locuri, de aici, şi de aiurea.
Când râdem cu lacrimi la aceleaşi glume, când stăm pe gânduri în faţa aceloraşi culori.
Când facem click.
Când avem noroc.


Ce te plictiseste intr-o conversatie?

Când e un disc şi îl recunosc. Când îţi prezic ce vine la minutul 1, secunda 12. Când molfăim generalizări generalizante. Când la rădăcina fălcilor concep un căscat dureros. Când mă gândesc că mai bine mă duceam să-mi iau o plasă de cartofi noi. Când ştii dinainte ce gândesc eu. Dar nu gândesc aia. Când îţi spun ce gândesc dar cerneala nu penetrează această cretă.
Când pierdem vremea.
Uneori.

Trimit leapşa pe Irving Park în jos, Mihaelei :)

Peste tot e democraţie

Trăiesc şi dau tributul meeeeeeu,
Trăiiiiind, datoare sunt şi eu mereeeeu :)

Mulţumesc pentru urări, am început cu bine Anul Nou, care nici nu mai e aşa de nou, s-au topit rezoluţiile şi s-au format bălţi late.

Ce vroiam să fac public e faptul că eu nu pot să stau pe scaun, cu chinga pusă, cu o oră înainte de aterizarea avionului. Că dacă ştiu că nu mă pot ridica, practic aud rinichii cum dripăie. Alte motive pentru care nu pot să nu mă duc la lavatory sunt:

1. beau multă apă plată
2. am şi nişte başca emoţii când ajung pe un pământ ce necesită deplasarea cu avionul
3. nu se ştie cât de lung e coridorul până la prima budă aeroportuară. La Chicago, de exemplu, are tendinţa să fie lung, aşa că suflu şi în iaurt, să fie suflat.

Asta vroiam să le transmit teroriştilor, dont mess with my right of expression and democratic use of the Water Chair. Thank you for your cooperation.

Enjoy your Joi!

Sărbători Fericite!

Declar oficial deschis şi închis sezonul de tăiat ceapa.

Vă doresc Crăciun Frumos şi Fericit, La Mulţi Ani Grozavi, continuând chiar cu anul 2010!

Să scăpăm

Şi acum să scăpăm acest blog de putoarea politicii.

Motive pentru care am scris ieri

1. pentru că nu mi se pare corect ca după 20 de ani de la Revoluţie să se întoarcă iar comunismul. Nu cred ca Băsescu e fără pată, departe de mine acest lucru şi cei care mi-ai citit mai demult blogul cred că ştiu cum gândesc în legătură cu România. Dar, sub Băsescu, România a intrat în UE, lucru care eu, personal, n-am crezut că se va întâmpla şi pentru care m-am bucurat din suflet, deşi eram la capătul lumii. Acum toţi românii merg la Viena cu buletinul şi li se pare că a fost aşa de când lumea. Dar n-a fost.

2. pentru că la dezbaterea cu cei trei candidaţi, de dinaintea primului tur, Antonescu l-a acuzat pe Geoană că şi-a pus cumnatul într-o funcţie grasă la bancă şi i-a dat salar 20000 de euro. Şi pentru că apoi s-au aliat cu o neruşinare motivată numai de sucul din ciolan.

3. pentru că şi eu cred, ca şi Ana, că românii din diaspora au dreptul să voteze şi am să votez pentru toate ţările pentru care am paşaport, pentru că pot şi pentru că uneori merită.

Îmi vine să vomit

Îmi pare rău numai că am părinţii în ţara aceea şi că nu pot să vină aici. Îmi pare rău că ar rămâne mormintele bunicilor năpădite de buruieni. Mi-e silă, mi-e scărbă şi îmi vine să vomit. Îmi pare rău de oamenii deştepţi, care găndesc şi scriu frumos şi care vor trăi iar sub comunism. Discursul lui Geoană şi Antonescu mi-a dat iar sentimentul de şuetă la scara blocului, cu bătăi pe umeri şi strângeri de mâini însoţite de scuipatul cojilor de seminţe. Mă duc să vomit şi pe urmă merg la vot, pentru că estimările totuşi nu sunt rezultate finale. Şi dacă greşesc, atunci să greşesc, şi să mă duc acasă peste un an sau doi şi în loc de drumul amărât care iasă din aeroportul Timişoara, să găsesc o autostradă cu două benzi pe sens şi atunci voi spune că am greşit.

Half Price Books, Double Happiness

Mai nou, ori de câte ori mă apucă dorul de una, alta, sau am timp liber (furat de la una, alta), de atâtea ori merg la anticariat. Au început să îmi placă mai mult cărţile deja citite de alţii, căci o carte nouă nu are acea "patină a timpului" care îmi lipseşte de multe ori pe aici. Unde mai pui că şi preţul e bun, ceea ce nu e lepădat nici în vremuri normale, darămite în cele de criză. Azi am venit acasă cu Forsyte Saga (3 volume) la frumosul preţ de 1 dolar. Goooood joooob, Amalia, aş zice, dacă mi-aş fi educatoare la grădiniţă :)

Am citit cartea în limba română şi mi-e cu atât mai dragă cu cât îmi amintesc că ne-a recomandat-o o doamnă profesoară de franceză din liceu, o doamnă autentică, plină de un farmec pe care îl înţeleg mult mai bine acum decât atunci. Cumpăraţi copii, cumpăraţi şi citiţi, ne spunea, o văd şi acum, dar noi nu prea cumpăram şi nici nu prea citeam, parţial pentru că eram cam necopţi şi parţial pentru că ne pregăteam să dăm la facultate.

Happy After Thanksgiving!

Anul acesta am fost în al nouălea cer că n-am primit curcan de la servici. Motivele sunt expuse pe larg pe blogul Tango şi ţin de faptul că eu navetez la servici cu trenul şi curcanii din anii trecuţi păreau făcuţi din plumb. În rest sunt bine, m-am strecurat hoţeşte pe lângă gătit şi am fugit în Michigan, unde ne-am simţit excelent, ceea ce vă dorim şi dumneavoastră, căci sărbătorile recunoştinţei abia au trecut timid de mijloc.

Democraţie

Banc auzit la emisiunea românească Trezirea la apel, în timp ce mă pregăteam de culcare, (atribuit lui Mircea Crişan, pe vremea când la noi însemna în America, iar la ei în Republica Socialistă România): la noi ca să alegem un nou preşededinte trebuie să băgăm în urnă o hârtie, la ei, trebuie să îl bage în urnă pe cel vechi.

Printre altele în aceeaşi emisiune mi se aduce aminte cum se spune în Ardeal la non-stop: una-ntruna.

Lucruri de Mână

Pentu ca in aceasta lume in plina viteza, nu mai gasim loc si timp pentru micile noastre bucurii, te invitam sa te delectezi si sa te bucuri de cateva lucruri deosebite. Am pregatit pentru tine, cu multa pasiune, obiecte mici, lucrate de mana, care iti vor ajunge cu siguranta la suflet.

Iar acum poti primi in dar cateva dintre lucrurile mesterite cu caldura palmelor, cu multa iscusinta si dragoste, pe care fie le poti pastra, fie le daruiesti mai departe celor dragi. Tot ce trebuie sa faci este sa te inscrii la

CONCURS.

Mult succes!

Când ne mai ţinem de treabă, fetelor?

(întrebarea este neretorică, dacă o exista acest cuvânt, dacă nu, mă duc la culcare ca un inventator, surmenat dar fericit)

Aşadar vă anunţ oficial că e luna noiembrie, şi dacă vrem să comitem o întâlnire care să celebreze bucuriile acestei luni, trebuie să ţinem cont de următorii parametri restrictivi: una dintre noi va pleca out-of-town începând cu 24 noiembrie iar alta se mută în casă nouă şi frumoasă şi confortabilă acum, sîmbăta care vine, carevasăzică pe 14 noiembrie. Din păcate nici una din cele de mai sus nu sunt eu. Dar asta nu înseamnă că nu mă bucur pentru amândouă! Ar mai rămâne în discuţie week-end-ul 21-22 noiembrie, numai că pe 22 am ambiţia să votez. Adică dacă se poate, de ce nu? În fond cît aş fi fost de frustrată dacă, de exemplu, femeile nu ar avea drept de vot sau paşaportul carpatin mi-ar fi expirat.

Revenind, haideţi să complotăm pe e-mail în jurul unei întâlniri pe 21 noiembrie. Zic bine? Dacă iasă, mai punem ţara la cale şi poze pe blog, dacă nu, facem întâlnirea după 1 decembrie, sub brad.

Rugăm pe această cale locuitorii dragi din New-York, Virgina, Londra, Mexic şi Cluj să se simtă absolut incluşi în invitaţie. Eu persist în ideea că niciodată nu se ştie din ce avion sare blogger-ul. Şi cu asta merg la culcare, ca să nu dorm pe tastatură, că se blochează.

Sincerely,
vise plăcute
oriunde v-ati afla,
la birou, în parc, în tren
dacă sunteţi în magazin, ieşiţi repede
pericol de alunecare de teren.

Ne ţinem de treabă

Nu ştiu alţii cum sunt dar noi a început să ne întâlnim destul de des. Că aşa ne-a învăţat L'Oreal-ul, că merităm. De data asta am avut-o alături şi pe Ionela şi speram ca data viitoare să poată să ajungă şi Mihaela. Vorba aceea, dacă noi nu ne inventăm oportunităţi de relaxare, atunci cine? (Asta am învăţat-o de la capitalişti, decât că ei vorbeau despre muncă şi progres).

Habar nu am cum au trecut trei ore, mie mi s-a părut că am stat cinci minute. Am strâns rândurile în jurul unui platou cu nachos, binecuvântate fie-le ingredintele, că eu m-am lăcomit şi la a doua farfurie. Data viitoare să nu mă mai lăsaţi. Nu vă uitaţi că suntem mai portocalii la faţă, aşa s-a priceput să ne tragă în chip duduiţa care ne-a chelnerit.

Când m-am trezit instalată la masa rotundă, mi s-au foit imediat circuitele de distracţie, acelea care acum nişte ani scoteau scântei. Chiar aşa, pofta vine mâncând şi ideea vine scriind, ce-ar fi să îi punem un gând lucrativ şi Revelionului, în fond nu mai sunt decât două luni până atunci şi, dacă am fi în Romania, n-am mai găsi deja locuri în nici o staţiune nebalneoclimaterică şi în aproape nici un restaurant în care nu trebuie să cheltuieşti miliardul pe o ciorbă de burtă.

Până atunci să ne bucurăm însă de ploaia asta care a început aproape imediat după ce s-a terminat cea dinainte şi să ne ţinem bine în noiembrie, căci apoi vine decembrie cu zăpada şi luminiţe şi o să fie totuşi altceva.

Ne-am tras mai aproape pentru poză în următoarea ordine, începând din stânga: Ana Maria, Dona, Amalia, Ionela.

Stimaţi telespectatori, dăm legătura în studio, vă dorim un week-end glorios şi marvelous.

Cu Lola prin New York

Ne-am întâlnit în Village, un loc pe care îl iubeam cu mult înainte de a ajunge acolo, din cărţi şi din poze. Iar Lola mi-era dragă de un an şi ceva, de pe blog. Ne-am recunoscut şi am pornit la pas, ea povestind cîte în lună şi în stele despre locurile prin care treceam, eu ascultând cu o plăcere imensă, întrebând din când în când, şi fotografiind enervant, până la epuizare. Şi bine am făcut, căci acum pot să refac oricând vreau plimbările noastre şi să mă bucur iar de ele. Îşi cunoaşte şi îşi iubeşte oraşul, şi oraşul ei merită cunoscut şi iubit. Am descoperit atât cât am putut în cinci zile cu soare, dar am plecat mulţumită că am ajuns acolo, aşa cum s-a putut, cu toate limitările care apar mereu.

Am mers împreună la o cafea decorată cu frunzuliţă şi am povestit, am povestit, am povestit. Plimbarea de marţi s-a oprit în parcul de la Union Square, era cald, plăcut, nu ne mai venea să ne dăm duşi pe la casele noastre. Miercuri ne-am întâlnit iar şi am mers împreună prin Times Square, eu în extaz, ea bună cu mine, înţelegătoare. Am mâncat toţi cinci la un restaurant japonez şi, când am mărturisit că nici nu mă gândesc să încerc să mănânc cu beţişoare, s-a uitat la mine şi mi-a spus să încerc totuşi. După care mi-a aşezat în mână beţişorul care trebuie să stea fix, apoi mi-a arătat cum să îl apuc pe cel care trebuie mişcat şi, cam în cinci secunde, m-am pomenit apucând un tăiţel din supă, cunoscut şi sub numele de noodle. Am constatat cu bucurie că am nimerit gura, am prins curaj, şi, încet, încet, am aplicat acelaşi tratament tuturor ingredientelor care se odineau în supă, folosind lingura numai pentru obşteasca zeamă.

Partea cea mai interesantă a fost că mă simţeam de parcă mă născusem cu beţişoarele în mâini, ceea ce mai dovedeşte încă o dată cât de mult înseamnă ca un profesor foarte bun (în orice domeniu, nu contează) să se întâlnească un elev cât de cât decent. Toată viaţa mea americană am privit cu respect personajele capabile de să se sature numai vrăjind mâncarea cu beţele, iar acum iacătă-mă în liga lor, deşi, din păcate, de atunci n-am mai exersat. Dar sper să fie ca mersul pe bicicletă. Dacă nu, mai am un motiv să fug înapoi la Lola, la New York, pentru o reîmprospătare a cunoştinţelor.

De la restaurant am mers apoi spre Rockefeller Center, trecând pe lângă vitrinele Casei Christie’s. Când m-am întors acasă şi am mai văzut încă o dată filmul Sex and the City am fost în stare să recunosc şi vitrinele, fapt care, nici nu mai trebuie subliniat, m-a făcut să mă umflu instantaneu în pene.

La Rockefeller tocmai se lucra la instalarea patioarului. Am intrat un pic în hol, apoi am făcut câteva poze şi am pornit uşurel spre Grand Central, buricul de călătorie al pământului New York-ez. Am văzut ceasul de opal, Lola ne-a arătat petecuţul de tavan înegrit care a fost lăsat acolo după restaurare ca să înţeleagă lumea cum arăta locul înainte, pe vremea când pufăiau trenuri cu aburi. Ne-am despărţit iar cu regrete şi multe îmbrăţişări. Joi seara ne-am luat la revedere dar sper să ne vedem cât mai curând la o altă cafea şi la alte poveşti fără sfârşit. Mulţumim Lola.

Blame it on the train

Vineri, anunţ pe cefereu' american: Train number 646 will arrive at the normal platform. We are sorry for any inconvenience. Am zis că n-am înţeles eu bine, că na, aş avea, acolo, una sau două sau zece circumstanţe aproape atenuante, dar am observat pe furiş că aceeaşi uimire se aşternuse şi pe faţa get-begetă a unei doamne îmbrăcate professional şi pe figura de manager a unui domn cu cravată. Deci nici ei n-au înţeles de ce se spărgea în scuze cheferista de la megafon. Dar aş putea să completez mesajul, după aceeaşi logică absentă: aducătorului recompensă.

Pofte boeme

Ieri am mancat o Boema adevărată, din aceea cu frişcă cu gust de frişcă, cremă cu gust de cremă şi sirop care curge dacă nu eşti precaut şi nu ţii în pungă cutia din care mănanci cu mana. Nu avea cireşică dar cine se mai împiedică în amănunte cand pune şaua pe trofeu!

Fericiţi cei ce nu ştiu cum e să tanjeşti după bunătăţi clasice, pentru că au cate o cofetărie autentică la colţul blocului sau al building-ului, după caz. Cum la mine nu e cazul, m-am deplasat la 3455 W Dempster, unde într-o plazză tipic americană se găseşte Le Patisserie Chicago, cu tot cu drapelul originii noastre în geam. Magazinul romanesc are nume franţuzesc şi site, în construcţie, desigur.

Atenţie, duminica se închide la ora 2. În rest Doboş-uri, Diplomat-uri, Amanadine şi încă vreo cateva chestii care s-ar putea să starnească interes pe ploaia asta care, vorba celor de la Pasărea Colibri:

Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate.
Să-ncercam să facem noi
Un oraş fără păcate.

Poli-tichie

Eu n-am cu nimeni nimic, şi dacă aş avea ceva cu cineva, oricum ar sta între noi Oceanul, dar azi mi-a trecut prin cap gandul că dacă ăştia nu se opresc un pic din dramele politice, măcar atat cat să răsufle de vreo două ori, s-ar putea să ajungă să se certe degeaba, că nu va mai fi nici o ţara de guvernat, nici un ciolan de împărţit.

Nu zic să nu se certe, că asta ar fi deja utopie, dar să se certe mai cu măsură, cu o minimă făramă de bun simţ sau ceva înrudit. Şi să mişte ceva şi pentru Romania, că e frumoasă şi plină de istorie şi plină de oameni de treabă, care chiar merită mult mai mult decat un veşnic telejurnal urmat de o ediţie specială populată cu trante politice.

Gata, am închis televizorul romanesc, imediat îl închid şi pe ăla american, că numai aşa ne mai putem păstra în ziua de azi speranţa şi încrederea în frumuseţe şi în consens.

Metropolitan 2009

In dimineata asta am scris un pic despre Metropolitan pe blogul Tango.

http://amalia.revistatango.ro/

Va doresc un final de saptamana ca buchetul de mai sus :).

NY midnight report

Foarte pe scurt, sunt încântată de tot ce am văzut, vremea ţine cu noi, mă dor picioarele, dar nu mă las descurajată de un asemenea amănunt, şi mâine avem în plan să mergem la Metropolitan. Cireaşa de pe tortul vacanţei a fost întâlnirea mult aşteptată cu Lola. Chiar în secunda asta mă duc la culcare, amănunte şi poze din vacanţă vor apare rând pe rând :)

On our way

sursa foto

Chicago: frig puternic, 11 grade Celsius în termometre. Coafura nu mai rezistă, se enervează şi îşi face bagajele pentru o vacanţă de o săptămână la New York, unde a citit ea pe weather.com că sunt 21 de grade.

În săbii să ne luptăm sau în voci să ne citim

Declar săptămâna aceasta săptămâna obsesiilor telefonice, pentru că îmi surprind gândurile hălăiduind mai mereu pe lângă subiecte care au legătură cu telefonul. Abia am aşezat la loc receptorul peste conversaţia cu un domn de la o firmă de avocatură, o voce rigidă, eficientă, şi care cred că râde numai la propriile sale glume sau la glumele altor jucători de golf.

Era o voce din aceea care trăieşte cu impresia că toată lumea îi ştie deja numele şi numărul de telefon şi devine uşor spre mediu iritată când cineva o pune să le mai repete încă o dată. Partea interesantă este că vocile plăcute şi răbdătoare, ale căror nume le cunoşti deja de doi ani, sunt oricând dispuse să ţi le mai repete încă o dată şi încă o dată, de parcă n-ar avea şi ele termene de respectat şi obiective profesionale de atins.