Friday, July 3, 2009

Nevoia de noi, cei vechi şi cei noi

Toată lumea mă caută numai când are nevoie de mine, mi-a spus odată cineva, pe un ton semiplâns. Am sărit să îi spun că nu e adevărat, că eu, cel puţin, nu fac asta, şi o caut ori de câte ori mi-e dor de ea. M-am grăbit să mă exclud din tagma interesaţilor, să pun accent numai pe sentimentalismul meu tâmpit, care mă face de multe ori să caut oameni cu care am împărţit câte ceva, şi despre care aş vrea să ştiu ce mai fac, cum şi unde le e viaţa.

Am învăţat chiar şi eu că prieteniile se pierd, mai ales când te trambalezi peste ape mari. M-am bâţâit de bucurie de fiecare dată când am primit mesaje de la cei dragi, cu care acum nu mai împart aceleaşi intersecţii de latitudini şi longitudini. Am răspuns cât am putut de repede, cât am putut de cald. Le-am deschis repede fişierele cu poze, le-am vizitat cu vervă albumele foto de pe internet. Le-am scris.

M-am întristat mereu când n-am mai primit de la cineva chiar nici un mesaj în ani de zile. Am împărţit clipe atât de irepetabile cu oameni despre care credeam că ţin, aşa, un picuţ, la mine. Că îi mai interesează dacă sunt fericită, dacă m-am îngrăşat, dacă am slăbit, dacă mai am de gând să fac un copil, dacă mi-e bine. Dacă am vreo mulţumire suplimentară traiului de zi cu zi.

Am mai încercat să reînsăilez nişte contacte care apoi au pierit iar, ca şi când nu s-ar fi povestit niciodată despre ele. De fiecare dată mi s-a raportat care cât are şi cât mai vrea să adune. Am dat din cap, admirativ, am oftat, mut, desigur, şi mi-am văzut de treaba mea. M-am hotărât să îmi pun energiile în chestii mai egoiste decât săparea după informaţii de suflet şi obţinerea în schimb a balanţei de venituri şi cheltuieli a vreunei foste foarte bune prietene.

Dar mă mai gândesc uneori, oare chiar aşa nasol ne uităm unii pe alţii? Oare fetele acelea nu mai râd deloc aşa autentic cum râdeam noi pe vremuri, împărţind egal ultima sută de lei? Nu mai contează deloc toate lucrurile acelea? Şi am reuşit să accept cumva că nu.

Partea bună e că există şi excepţii notabile şi, în plus, am cunoscut alţi oameni, dar fără a-i uita pe cei de dinaintea lor. Aşa sunt eu, duc cu mine chefurile din căminele 4 şi 6, speranţele de atunci (actualizate bineînţeles cu o oarecare luciditate cam acră, dobândită cu scurgerea anilor şi a apei la canal), cheful de vizite, pofta de râs, dorul de înţelegere din priviri sau dintr-o înclinare a capului. Aş fi vrut să îi fi şoptit lui Dumnezeu, când m-am dat jos de pe linia de fabricaţie: te rog, mai tăvăleşte-mă încă o dată prin oala cu nepăsare, s-ar putea să îmi fie de folos pe parcursul călătoriei. Oare ar fi făcut-o?



Până una, alta, eu îi doresc mulţi ani fericiţi Americii, şi îi mai mulţumesc încă o dată că m-a tras de mânecă din rostul meu comod, şi mi-a oferit experienţe care au fost, trebuie să recunosc (oricât aş fi de cârcotaşă), extraordinare.




31 comments:

Ionela said...

Ai scris frumos, si cred ca oricine se regaseste in cuvintele tale, indiferent de continent.

In alta ordine de idei, cand ai niste ore libere sa ne vedem?

amalia said...

Ionela, cand sunteti voi liberi? Ti-am scris pe adresa ta de yahoo.

Lola said...

Am scris aici atat de lung ca am hotarat sa-l fac post pe blogul meu, ca si asa mi s-a atras atentia ca scriu prea rar.

Happy 4th, draga mea Amalia :)
Sper sa va duceti sa vedeti focurile de artificii si sa va bucurati de patriotismul asta american absolut molipsitor :D

Anda said...

Am o prietena foarte buna care vine pentru prima data inapoi in Romania, din State, dupa mai bine de 3 ani...Si, orice s-ar fi intamplat, nu am pierdut legatura cu ea. Stie mai multe despre mine decat oricine de pe aici. Sigur ca, din cauza fusului orar alandala si a distantei fizice, poate nu am reusit intotdeauna sa povestim cat am dorit, cum am dorit. Involuntar, unele lucruri ajungi sa nu le mai impartasesti nimanui. Si timpul trece, chiar daca incet, cum spuneam :)

Despre prieteniile "noi" ti-am scris recent ce parere am. O vreme ma pierdeam intr-o mare nesfarsita de "prietenii", telefonul meu suna intr-una, fara sa inteleg ca sunt doar o etapa intermediara, un mod de a petrece timpul si de a alunga plictiseala in drum spre "altceva". Incerc sa ma intorc spre cei vechi de cate ori pot, asa cum pot.

Eu sunt capabila sa intretin o prietenie peste mari si tari. Am incercat si cu relatii de iubire, alimentate de convorbiri nocturne si de dor, de zboruri dus-intors si de scrisori nesfarsite. Dar probabil sunt "un caz". In viata reala nu se poate. Zic asta pentru ca, la un moment dat, de la celalalt capat de lume, nu a mai raspuns nimeni.

amalia said...

Lola, mersi, ti-am scris la tine. Am ajuns si la artificii, chiar ca a meritat.

amalia said...

Anda, uneori am impresia ca si eu sunt "un caz". Asa ca, putem spune, caz la caz nu-si scoate ochii, si putem fi prietene bune, asa simt eu. Si nu obosesc sa repet, pana cand o sa obosesti tu, ce mult m-a "atins" faptul ca ai venit atunci la gara.

amalia said...

Anda, si asta in conditiile in care, altadata, rude de ale mele si-au verificat cu importanta agenda si mi-au comunicat ca e plina si plecarea mea nu are cum sa o disloce.

oana said...

Amalia, sa stii ca zilele trecute ma gandeam la prietenii de acasa. De cand am plecat din tara, ma suna doar de ziua mea si imi trimit cate un mesaj de sarbatori, si ala plin de prescurtari, ca daca se fac doua e deja mult de platit. In schimb cand afla ca sunt in tara,ma suna sa ne vedem,ca vezi doamne ce dor le-a fost.In vacanta asta m-am hotarat sa fiu tare ocupata si scumpa la vedere.O sa-mi fac timp doar pentru cei care merita.La fel e si in cazul rudelor, singura care ma suna periodic si dezinteresat e vara-mea din Orastie,acolo am sa merg intotdeauna cu placere.
Te pup, sa ai un week-end linistit

Flavius Ţerbea said...

Noi mai radem asa de autentic ca pe vremuri, impartind egal ultima suta de lei? Eu asa cred desi mi-e frica sa-mi intreb unii amici daca sunt chiar atat de schimbat...
Intotdeauna adevarul e undeva la mijloc, fara nici un dubiu. Poate imbatranind am devenit mai sensibili, mai neincrezatori...prea ne este frica ca suntem dernajati de o vorba nepotrivita sau ca am facut ceva nepotrivit cuiva si nu stim ce!
Chiar imi este si mie ciuda cat de greu ma "caut" cu prietenii mei de acasa, ca trecura anii si habar nu am ce mai fac ei cu adevarat, ca de multe ori dialogul se rezuma la ce faceti, mi-ai citit blogul, cum e cu criza pe la voi, tot acolo lucrati si altele pe care sunt sigur ca le stii! Si dupa ce zici ca tot acolo ei te intreaba ca unde, ca nu-si mai amintesc exact, si ca sa le dai linkul la blog ca e mai usor pentru ei sa-l deschida sa nu-l mai caute...
Da, chefurile din Hasdeu, discutiile degeaba, micile barfe, trasul matei de coada, glumele seci si altele care tare ne placeau pe vremuri acum poate ca nu ne-ar mai "coafa" atat de mult.
Nu ca nu mi-ar place ca unele chestii din trecut sa ma mai distreze si acum. Daca nu ele, macar amintirile...
Deci, ca sa nu mai aberez degeaba: La Multi Ani, America! :)

Lola said...

Oana, stai sa vezi cand o sa te duci in vizita si nu numai ca vor astepta sa-i suni tu pe ei dar nici n-or mai avea timp sa te vada! :))
Exact aceeasi poveste o aud de la toti cei exilati. Cateva exceptii cei care au lasat in urma o familie de care sunt foarte-foarte legati si unde nu exista asteptari materiale. Cunosc doar 1 caz de gen, de fapt. :))

Flavius, da, ne schimbam si noi. Tot pe nesimtite, ca si ei. Si ne schimbam in directii opuse, astfel ca intr-o buna zi simti ca ei nu te mai inteleg pe tine si nici tu pe ei, de parca nu mai exista radacinile comune (decat sub forma nostalgiilor pomenite) si de parca vorbiti limbi straine.
Al 2-lea paragraf e fabulos :)) Deci nu-s singura!! O declaram boala nationala atunci: "themissingbloglink-ita".

amalia said...

Oana, stiu ce spui. La primele vizite alergam ca un catel, dand fericita din coada ca vad pe toata lumea. Dupa ce am inteles si eu cum stau lucrurile (uneori mi se intampla), am vizitat numai pe cine merita. Cu adevarat.

amalia said...

Flavius, eu indraznesc sa afirm ca rad la fel de autentic, altfel n-ar avea nici un rost:)) In pauze mai plang, dar asta nu e esential.

Ai dreptate ca adevarul e la mijloc. Cine a gasit mijlocul e rugat sa lase un mesaj de atentionare.

La noi ploua de 4 iulie, dar ce vrei, a fost frumos anul trecut. Probabil o sa fie si la anul.

amalia said...

Lola, cand sa iti raspund, la radio a inceput o melodie care spune "Dance, dance, dance,dance, dance" si am zis ca mai bine tac ca sa auzim versurile:

Remember how it was before...
Dance, dance, dance, dance, dance.

Au inteles si astia cu cantecul despre ce vorbim noi!

Dana said...

Ce frumos spus..."tavaleste-ma prin oala cu nepasare"!
Ma bucur ca ne-am gasit, se pare ca vibram la aceleasi esente:)
Promit sa revin!

to-morrow said...

Da, apare luciditatea in timp (asa cum spui tu), care mai tempereaza din elanul juvenil de odinioara. Si noi ne-am schimbat, si prietenii au trecut prin cateva transformari. Din fericire, sunt momente cand ne regasim elanul pentru prieteni. Iar prietenii si-l regasesc pentru noi. Chiar daca punctual, chiar daca pe termen scurt. Dar exista!

Mihaela Iacob said...

Pentru o vreme (destul de lunga) nimic nu m-a durut mai tare decat uitarea si indiferenta absurd de rapid instalata in mintea si-n inima acelora pe care i-am numit PRIETENI. Poate si pentru faptul ca PRIETENI imi fac foarte greu, ca eticheta aceasta n-o lipesc pe fruntea orisicui.
Am suferit ca un caine, le-am gasit motive, am luat chiar intreaga vina asupra mea...
Mai tarziu am inteles ca durerea n-am cum sa fac sa dispara, ca amaraciunea n-am cum sa o inghit, ca furia n-am cum s-o reprim in totalitate- dar ca pot invata sa traiesc cu toate acestea, cu cateva sentimente amputate si ceva bandaje pe suflet...

Sofie said...

Mie imi place sa cred ca e vorba de batrinete, decit de nepasare :) ... imbatrinim si noi, imbatrinesc si ei, prietenii si neamurile ... ne impiedicam in alte prioritati, culturi, mentalitati, idealuri sau probleme de ne-impartit cu altii ...
important e ca amintirile, care cindva ne-au facut fericiti, sa ramina acolo unde le este locul ... in sertarul cu lavanda ...

La Multi Ani America!

Departe said...

Uite, vezi, cand ti-am zis ca experientele sunt asemanatoare....

Stiu perfect cum e sa incerci sa reiei legatura cu cineva din trecut si sa auzi doar ce post bun are, CAT castiga (ce naiba, eu credeam ca e nepoliticos sa vorbesti despre bani) si ce planuri de vacanta smechera are. Stau uneori si ma intreb daca e ceva personal sau daca e vorba de o simpla invidie irationala de tipul "eu sunt in tara, dar clar imi merge mai bine".

Si trebuie sa recunosc, dupa ce am trimis mailuri la care mi s-a raspuns doar cu "vai, ce ocupata sunt toata ziua" am renuntat sa mai trimit, asteptand in gol sa ma mai caute ei pe mine. Ceea ce in mod absolut jenant (pt mine) nu se intampla...

corinamirela said...

Temele tale actuale sunt si ale mele- dar asta deja nu mai e o coincidenta. Doar ca tu, draga Amalia, le transpui asa de clar, haios si inteligent deopotriva ca prin felul tau de a fi si a scrie realitatea nu mai pare chiar asa de tulbure...Adevarul e ca lumea e in continua miscare,goana,schimbare, relatiile umane ,,sufera,, cred cel mai tare din aceasta pricina. Eu cred tot mai tare ca exista insa si o comunicare intre suflete de oameni din aceeasi ,,substanta,,- care poate fi verbala, scrisa, dar si telepatica sau prin vise etc. Ea strabate anii si distantele, alina, da mina, ajuta, tine de cald cind e pustiu. Desigur ca pentru mine forma cea mai placuta e sa beau cafeaua, vinul sau ceaiul cu prieteni dragi. In lipsa lor, le citesc gindurile, blogurile si astept cu mare drag sa ne intilnim data viitoare.
Apropo:in august nu mai fac petrecere, am decis(s-a decis) ca nu e momentul si locul potrivit pentru toti. Voi merge insa in curind in Romania in vacanta. Fara bloguri si prea putin Internet, sper insa sa ma intorc mai voioasa si optimista de acolo. Te imbratisez, afirmind inca odata nevoia de tine, de scrisul tau, de felul tau minunat de a vedea aceeasi felie de realitate!

biscu said...

doar atat pot sa spun :)

Donazz said...

Scuzati-mi mitocania.. in prietenie, ca si in iubire (or something like that), e nevoie de doi ca sa se tina! Si ca sa continuu fatalista (sau realista, cum imi spun unii), daca nu te suna inseamna ca nu a fost sa fie. Nu ti-a fost scris.
:D

Toti suntem fideli si dezinteresati. Doar ca nu tuturor.
Dar decit ca ne place mult sa ne plingem, fiindca in fiecare din noi creste un pui de "vreau sa ma iubeasca toata lumea".

Parerea mea, hic!
Pupam pe toti!

amalia said...

Dana, te mai astept.

amalia said...

to-morrow: asa sa fie, cum spui :)

Mihaela Iacob: gata, eu mi-am scos bandajele de pe suflet, si ce crezi, cicatricea aproape nu se mai vede.

Sofie: multumesc frumos de urare, in numele Americii :))

amalia said...

Departe: pentru cei foarte ocupati, deja aplic de o vreme sfatul Donei. Cu astia am inceput, ca meritau :)

amalia said...

corinamirela: Vacanta placuta.

biscu :) Te pup.

Donazz: Atunci inseamna ca in cazurile acelea particulare nu mi-a fost scris. Pricepui.

Simona cea de departe said...

Amalia, te-am descoperit prin intermediul Donei si te-am citit de atunci neincetat...in tacere, recunosc! Am hotarat,insa azi, cand ti-am vazut postul despre prieteni sa reactionez si eu :-)!
Cred cu tarie ca e nevoie de doi, asa cum a spus si Dona..din pacate, as spune eu, ca daca ar fi fost nevoie doar de unu`, eu inca as fi avut multi , multi prieteni :-)! Mai cred cu tarie ca nu e ceva personal...deci, eu nu ma mai supar...cred ca ritmul vietii atat de rapid si nebun din zilele noastre ne impiedica, respectiv ii impiedica sa mai mentinem respectiv sa mentina realtiile de la distanta!

In rest, la cat mai multi prieteni :-)!

P.S.m-am regasit de muuuuulte ori in posturile tale...mai ales in cele in care-ti exprimai nelinistea si angoasa in ceea ce priveste tara asta care se numeste America...Mie inca nu mi-a trecut...Poate-mi impartasesti si mie secretul tau...
Ah, si inca o intrebare as mai avea.Mentionai la un moment dat ca ai foarte multe carti romanesti.Le-ai adus din calatoriile tale acasa, sau le-ai comandat de undeva ?
Multu

Carmen B said...

Simona cea de departe,daca ai observat Amaliei i-a cam trecut dorul de ,,patria muma,,dupa vizita de anul acesta acasa.Cred ca toti cei care am ales sa ne incercam norocul peste mari si tari ne confruntam cu aceleasi nelinisti,suspinam dupa aceleasi lucruri o vreme.Unii trec mai repede,altii mai incet peste durerile provocate de actul emigrarii....Oricum eu consider ca suntem norocosi ca ii avem printre noi pe Amalia,pe Dona,pe Flaviu,Lola,Ionela,Mihaela si de fapt pe toti cei care au avut curajul sa-si daschida inima pe blog.Eu le multumesc tuturor pt. tot ce fac pt. noi restul care nu avem talentul si curajul sa deschidem un blog !Eu va citesc cu mare placere zilnic pe toti cei care scriu si va doresc tot binele din lume !

amalia said...

Simona cea de departe, bine ai venit mai aproape! Iti multumesc ca imi dai din timpul tau, si ii multumesc Donei ca ne-a "intermediat". In privinta prietenilor, cred ca o sa invat si eu sa nu ma mai supar, sa ma bucur de cei care nu ma uita si sa am grija de cei prezenti.
In privinta angoasei americane, trebuie sa iti spun (cu parere de rau) ca nu m-a parasit de tot. Motivul fundamental este ca e prea departe de casa.
Cartile mele le-am adus de acasa (acum sunt impartite in Romania si Chicago) insa cred ca se pot si comanda, de exemplu de aici:

http://usa.carturesti.ro/catalog/Online-Bookshop,701.aspx

Multumesc pentru comentariu!

amalia said...

Carmen B, m-ai facut sa am emotii si sa ma simt importanta:). Cu dorul e mai delicat, imi trece asa, pentru o luna, doua, trei, apoi iar forteaza usa! Intre timp incerc sa ma bucur cat mai mult de tot ce experimentez bun aici. Si ca sa raspund multumirii tale, pot sa iti spun ca scriu cu mare placere.

Simona cea de departe said...

Draga Amalia,
M-ai facut foarte fericita! De cand am primit link-ul cu minunate carti scrise si in limba romana, imi tot clatesc ochii si-mi fac o lista - care pare sa nu se mai termine - cu ce-mi voi cumpara :-)!
Iti multumesc inca o data!

Simona

amalia said...

Simona cea de departe, cu placere :)