Ce vreau

Ce vreau e să mă trezesc cu bucurie dimineaţa. Iar seara să adorm lin. Iar noaptea să nu mai tresar. E mult, e puţin? E posibil?

Wind of change of route

Se spune că din când în când e bine să mai faci o schimbare în rutele zilnice, ca să vezi totul cu un ochi proaspăt. Aşa că m-am hotărât să îmi schimb şi eu drumul de la servici până acasă. Acum trec zilnic printr-o tufă care îmi vine până la brâu, pe lângă un garaj (uneori mă strecor printre o maşinoacă şi garaj), prin stânga unei case foarte mari (sau prin dreapta unui lot vacant, depinde cum vrei să priveşti problema), şi pe o aleiuţă cu floricele şi cu un îngeraş de piatră ataşat unei fântânici. De acolo ies direct în strada principală, pe care ţin drept până la gara sătească. Mă simt mult mai bine decât când mergeam prin parcare, apoi prin spatele unui magazin, apoi prin dreapta unei clădiri de apartamente şi apoi tot pe strada principală, până la gara sătească. Chestia asta chiar funcţionează!

Azi pe la prânz

Azi pe la prânz ne-au plecat nişte prieteni buni în România, într-o vacanţă de două săptămâni. Deci eu am făcut gălăgie şi am trântit lucruri prin casă, am scos nişte cărţi de la locul lor şi apoi le-am aranjat înapoi. Ce să zic, că abia am sosit de acasă de trei luni. Adevărul e că mi-aş dori să pot merge mai des, să nu fie atât de departe, pentru că departe înseamnă timp şi bani. Hm, hm.

Mihaela trebuie că a aterizat în Florida, acuma stă cu gleznele în nisipul ca zahărul şi apoi se răsfaţă în apa aceea imposibil de albastră. Vacanţă plăcută, dragii mei!

Lege şi ordine mixtă

Aseară mi-am ridicat privirea cufundată în carte şi mi-am aţintit-o, atipic, spre televizor. Pur şi simplu nu aveam scăpare, câtă vreme detectivii implicaţi în porţia de „Lege şi ordine” a nopţii de duminică afirmau nici mai mult nici mai puţin decât că all the ways take us to Romania. M-am uitat cu sentimentul semiasimilatului care se vede dintr-o dată pomenit şi chicoteşte de curiozitate să vadă ce poate grăi poliţistul culturii majoritare despre ţara de baştină. Episodul trata modalitatea în care i s-a făcut felul lui aunt Constanta, mătuşa unei fete frumuşele, pe numele ei stâlcit Ilena. Ileana? Elena? Whatever.

Am aterizat numai în a doua jumătate a episodului, deci redau ce-am priceput. Ilena a fost racolată ca baby-sitter de un om de afaceri deraiat de pe fixul sexului firesc şi cotit pe arătura deviaţiilor care conţin tortură. Creierul i-a fost spălat prin frică şi a înlocuit-o la aparat pe soţia criminalului, care beneficia până atunci de tratamentele ce îl fericeau pe el. La final au scos-o pe Irena de sub pat, închisă într-o cuşcă. Na, uite la ce am ajuns să mă uit. Ideea e că aunt Constanta a fost eutanasiată, pentru că era singura persoană care mai avea legături cu această Ilena. (Ileana? Elena?)

Anyway, ce mai vroiam să spun e că individul rău, care poza în business-man ocupat până peste capul obsesiilor de tot felul, spunea că a lucrat în Bucharest la ceva legat de o privatizare, şi a fost un nightmare. Frumoooos. Aşa am ajuns să mă uit la un film care nu e de privit înainte de culcare dar din motive complexe este difuzat chiar atunci. M-am întors repede la cartea mea relaxantă, căci aveam chef de ceva uşor şi amuzant, iar nu de pricopseli detectiveşti cu victime alese de scenaristul american de pe sprânceana exotică a Ţării Româneşti.

Trenule, speranţă mică

Au, ce mă dor genunchiuţii! Şi am stomacul plin cu bucate poloneze. Doamne, nimic nu e ce pare. Azi am ieşit la buricul urbei, să vedem şi noi nevăzutul, mai precis trenul A Christmas Carol by Disney and Dickens, tren care s-a strecurat în conştiinţele noastre via e-mail. Totul era gratuit, împrejurare care mi-a stârnit unele bănuieli, dar am zis să nu fiu extra-nevricoasă. Ne-am înfiinţat la Chicago Union Station, adică gara orăşenească din Chicago, să vedem minunea. Acolo lume multă monşer, timp oficial de aşteptare doua ore şi jumătate, dar o doamnă de la forţele de ordine ne-a şoptit pe supt mână că de fapt e vorba doar de vreo două ore.

Stăm, băgând în faţă curiozitatea copilului, când de fapt ne rodea şi pe noi dorinţa să vedem cu ce mai iasă Disney la înaintarea 3D. Mi s-a părut că şirul se deplasa destul de repede, între timp s-a mai produs şi un clown, au mai cântat nişte doamne şi nişte domni, şi au invitat-o pe Adelina să sune dintr-un instrument ca o nucă. Între timp am mers şi la locul unde până şi regele merge singur, dar pot să contrazic zicala, la rând aştepta şi o mireasă, şi ea nu a intrat singură la separeu, ci însoţită de două domnişoare de onoare. Iar o altă domnişoară, una de dezonoare, cred, le-a făcut o poză peste peretele stalului, aşa, de chestie.

Ne-am întors în rând, fericiţi că încă un pic şi urcăm în trenul minune. Acolo am realizat cu uimire şi revoltă că în faţă mai era încă o coadă, egală ce cea parcursă deja. Dar asta e, când te roade curiozitatea, face gaură. Ni s-a dat apă chioară la cornet de hârtie cerată şi s-a aruncat peste noi cu aburii proveniţi din ventilatorul montat pe gura unui butoi. Nu pot să zic că nu ne-au creat condiţii decente să stăm în picioare până ne vine rău. Dar de, înăuntru magia, merită. Ne-am cocoţat în vagon şi am parcurs destul de în grabă atelajul, adică trenul promoţional, că asta era într-un final.

Înăuntru nişte ecrane sponsorizate de HP, nişte costume, nimic extraordinar. Mai interesant mi s-a părut trenul de la Muzeul Ştiinţei şi Industriei. Mă aşteptam să aibă amenajat ceva de epocă, cum am văzut la Bristol Faire, dar no way. Singurul chef pe care mi l-a deşteptat acţiunea asta promoţională este să merg la Londra şi să văd cu ochii mei ce e de văzut, fără intermedieri de entertainment american. Când am ieşit de acolo, surâzând diabolic spre necăjiţii care aşteptau să urce în tren, ne-am dus la o prezentare de zece minute a filmului, în 3D, desigur. Adelina a stat ghemuită în noi, n-a vrut să se uite, Scrooge-ul ăla era urât şi urla îngrozitor. Într-adevăr panorama Londrei victoriene, cu felinare pe străzi şi liniştită sub o ninsoare tridimensională au fost frumoase. Poate şi filmul e frumos, o să apară în noiembrie. Dar promo-ul pe mine m-a lăsat rece şi foarte înfometată. Aşa că am eşuat la restaurantul polonez şi de acolo am revenit acasă, unde regretăm că nu suntem aparate foto, să ne încărcăm şi noi la priză.

Constatări de mijloc

Ce era interesant în tinereţe e că atunci credeam că le ştiu pe toate, eram sigură pe alegeri, deşi nu gustasem aproape nimic. Acum, pe măsură ce înaintez pe arătura existenţială, toate înţelesurile chicotesc, ba uneori chiar bat cu copita în fundaţia pe care era căţărată siguranţa mea de ieri. Copilul nu ştie ce simte părintele, părintele nu bănuieşte ce înţelesuri frământă bunicul. Apoi fiecăruia îi vine rândul să se înţelepţească şi să vrea să dea undo. Apoi îl pufnenşte râsul, uneori precedat de o partidă de suspine.

Copilul crede că părintele e relativ prost, că nu îl aude când şmangleşte din bufet biscuiţi cu cremă albă. Părintele se suceşte în dilema dacă să se arate iar în buricul flagrantului sau să închidă ochii asupra fărădelegii, ca să se dezvolte spiritul întreprinzător al copilului. Până alege părintele, biscuiţii s-au terminat, şi dilema se adaugă acelora care vor fi soluţionate la o dată ce se va comunica ulterior. L-am păcălit, zice copilul, a fost uşor. L-am lăsat să se manifeste, zice părintele, n-a fost uşor.

Pe urmă copilul creşte, face copii şi deodată aude în propria bucătărie susur duios de hoţie reeditată peste generaţii. Tace, se face că scrie pe blog, şi monitorizează infracţiunea prin intermediul oglinzii, fără să-şi verbalizeze nostalgia şi mirările. Apoi pricepe brusc că, mai departe, habar nu are ce este acum în sufletul părinţilor de demult, actualii bunici, şi că nici nu are cum să afle cu adevărat decât peste vreo douăzeci de ani.

Promisiunea vrabiei

Eu am o bănuială: că atunci când ai bani foarte mulţi (căcălău), există o modalitate de a-ţi cumpăra nemurirea. Numai că noi, ăştialalţi, încă n-am aflat. Altfel de ce s-ar zbate bogaţii să fie şi mai cumplit de bogaţi? Când atingi un anumit nivel, când nu te mai doare capul de cina în oraş pentru trei sute de ani de azi înainte, când baţi lumea în lung şi în lat şi în toate diagonalele (pe care alţii nici nu sunt în stare să şi le imagineze), la ce dracu ţi-o trebui mai mult?

Probabil că mai există încă o marfă, una secretă, misterioasă, inaccesibilă oamenilor liberi care sclavagesc prin cubicule, pe cecuri săptămânale. Când poţi avea tot ce oferă condiţia de muritor şi încă îţi mai trebuie bani, e clar că umbli după altceva, că strângi să îţi răscumperi nemurirea. (N-am circulat neprotejază cu capul în soare decât un pic, ieri).

Cum n-am prea avut chef de socotelile smăcuite în fişa postului, am stat cu ochii proţăpiţi pe fluxul de maşini de pe strada principală şi pe inutilitatea aproape completă a trotuarului. Am făcut bule cu paiul în cafea şi m-am închipuit (putred de) bogată, cu dosul lipit de argintiul unei maşini care rage zerouri, cu numele înscris în stufoşenia hârţogărească a celei mai impunătoare rezidenţe care umblă prin revistele de arhitectură, cu boarding pass numai printre domnii impecabili de la business class. Că doamne am văzut mai puţine acolo.

În memorie mi s-au ars amintirile în care îmi desţepeneam degetele de la picioare pe sub scaunul vecinului de la economy class. Ce vremuri puturoase! De asemenea, din mintea mea se ştersese oribilul cuvânt „buget”, un concept care te constrânge să drăcui dimineaţa, bâjbâind după ceasul deşteptător, şi apoi să îţi mişti buzele în trafic, când nu poţi sări nici peste mormolocul din faţă, nici peste tramvai. Oh, ce bogătaşă mişto aş şti să fiu! Şi cred că s-ar putea să mai ţin şi blogul, ca să mă ajute să supravieţuiesc fericirii absolute, aşa cum m-a ajutat să supravieţuiesc şi în anotimpul îndoielilor. În fond, orice vrabiei poate scrie (dacă vrea) despre o cantitate nelimitată de mălai.

Cugetări cafeleşti

Bag de seamă că farmecul şi eficienţa au cumva tendinţa de a se exclude reciproc. Adică de fapt farmecul poate convieţui cu eficienţa, pentru că e deştept. Dar eficienţa exarcebată nu poate convieţui cu farmecul, pentru că e mulsă de imaginaţie. Sau poate asta se întâmplă numai în cazul cafelei. Aceste cugetări profunde mi-au fost inspirate de vizita matinală la Dunkin al lui Donuts. Dimineaţă m-am preparat foarte în grabă pentru noua zi, simţeam în ceafă răsuflarea trenului care pufăia spre halta mea. Am ajuns la munkă, am descuiat biroul, mi-am trântit sarsanalele de commuter pe mocheta verde şi m-am zburătăcit în vecini, după cafea.

Acolo aş fi vrut să găsesc un bătrânel cu şorţ şi cu o mie de poveşti. Să mă întrebe Qu’est que tu fais Amalia?/Che fai Amalia? şi să îmi servească licoarea cu un zâmbet adânc şi autentic. În loc de asta s-a încruntat la mine un asiatic care a chiulit de la porţiunea de training în care se predă ştiinţa şi tehnica tragerii în sus de colţurile gurii. Ăsta ori e supărat pe viaţă, ori exercită aici al treilea job, ori se gândeşte şi el să plece de unde a venit şi nu găseşte curaj suficient ca să-şi mai fractureze încă o dată viaţa.

Mi-e frică de el dar cum locaţia e foarte aproape de mine, tot acolo mă duc. Şi ce să facă bietul când şapte maşini stau în linie ca să-şi apuce şoferii cafeaua în gheare şi să se grăbească spre alte puncte unde eficienţa se manifestă şi mai al dracului de bine? Strada se blocase cu maşini care coteau spre Dunkin, de nu mai putea răzbate nici măcar autobuzul care ducea copii în summer camp. Asiaticul are dreptate, nu eu. Dar dacă zâmbea şi el măcar o dată în zecile de ocazii în care m-am prezentat curajoasă la tejghea! Ce vrei, m-am obişnuit cu zâmbet, măcar cu din ăla manufacturat pe bandă, dacă din celălalt nu se mai poate. Tare chiţibuşară m-am făcut.

Acum, după ce am băut lichidul de frână, scuze, cafeaua, parcă încep să văd lucrurile puţin mai în roz. Dimineaţă credeam că am înghiţit un automat de căscat, mergeam pe drum şi îmi închideam fălcile cu mâna, că una trăgea spre asfalt şi alta gâdila norii. Mă simt mult mai bine acum. Totul e să se zbânţuie trei fire de cafea în apa fierbinte şi eu îmi schimb instantaneu dispoziţia şi gândurile. Mi-a intrat sub ţeastă ideea că trebuia să mă nasc într-un orăşel italian din nord şi că îngerul care m-a livrat, începător fiind, a smintit direcţia din instrucţiuni. Şi n-a spus nimănui, lăsându-mă să mă flendur pe mapamond în încercarea de a-i repara greşeala. Drace, iar am ajuns la subiectul ăsta, şi vroiam să scriu despre farmec şi eficienţă. Poate scriu mâine.

O gură de trai regesc

Azi am fost plecaţi în secolul 16. La graniţa dintre Illinois şi Wisconsin, într-o pădure, cineva a avut ideea de a creea atmosfera unei zile din vara anului 1574. Este chiar ziua în care Regina Elisabeta vizitează Bristol-ul, însoţită de tot tacâmul regesc. Lumea circulă costumată printre casele pline de farmec. Peste tot se desfăşoară show-uri care de care mai haioase, mai atractive. Deşi e lume multă, nu e zgomot supărător, oamenii sunt liniştiţi, se plimbă, se amuză, se simt bine. În partea din spate a parcului sunt amenajate locuri în care doamnele şi domnii vorbesc cu un accent grozav de englezesc, stau frumos la poze şi apoi ne zâmbesc înţelegători. Îşi dau foarte bine seama ce înseamnă pentru noi o porţie de farmec, o felie de vremuri trecute şi mai line, în care noţiunile de high-speed şi high-tech erau numai nişte aiureli neinventate încă.

În sfârşit apare Regina Elisabeta! Pun repede mâna pe telefon, să vină Adelina cu Iulian de la hot-dogi, să vadă regina.

De asta e bine să citeşti mult, să fii informat şi, la o adică, să ştii face un curtsy cumsecade când dai nas în nas cu Alteţa Sa.

Drept mulţumire Regina ne lasă să alegem două pietre colorate din trăistuţa cu cadouri pentru supuşii simpatici şi foarte politicoşi.

Curtea regească trece galeş un mic pod. Noi suntem la fel de fericiţi ca ei. Eu sunt de fapt în extaz.

Mulţumim Anei şi Mihaelei care ne-au informat despre manifestare. Fac câte un curtsy virtual în faţa fiecăreia, în speranţa că va fi la fel de bine primit. Pe la 6 şi jumătate ne-am năpustit înapoi pe autostradă, în strigătele mele înăbuşite de nuuuuuuuuuuu...

Încă ceva :)

Am mai auzit ideea şugubeaţă că faci copilul ca să fie cineva care să aibă grijă de tine la bătrâneţe. Sigur că încerc să îmi cresc copila în aşa fel încât să nu-mi ardă un dos de sanda în fund, când o să vină timpul potrivit, dar nici nu mă aştept să îi cad complet în cârcă, să o cresc pentru asta.

Sper din suflet să fiu cât mai mult în deplinătatea facultăţilor fizice, mentale şi de ştiinţe economice pe care le posed acum. Să colaborăm frumos şi cu umor, fără să ne enervăm excesiv una pe alta. Şi fără să ne stăm în drum. Poate putem coace un aranjament reciproc avantajos prin care eu să nu ajung, sub nici o formă, la casa de bătrâni.

Am avut ocazia să pătrund odată acolo şi pot să spun că acea concentrare de bătrâneţe, oameni neputincioşi, cu plastice în nări şi cu cadre metalice în mâini m-a dărâmat pentru trei zile. Nu bătrâneţea în sine mă deranjează, ci gradul ei de concentrare în spaţiul respectiv. Procentul de neputinţă pe square foot. Parcă e altfel dacă bătrâneţea mai e temperată de un nepot drăcos, de supa servită uneori de un copil de treabă, care nu are impresia că, virgulă, corporaţia unde asudă e mult mai importantă decât mă-sa.

Sper că acea combinaţie între practicile sociale în vigoare, inima copilului şi gradul meu de rugină mă va transforma cândva în bunică apropiată şi fericită, iar nu în fantomă atârnată fără speranţă la geamlâcul exorbitant al nursing-home-ului.

Numai nişte gânduri

Nu prea citez din ziare, dar m-a captat un articol legat de decizia unor oameni de a nu avea copii. Cei întrebaţi spuneau că este necesar un consum prea mare de timp şi de bani pentru a creşte un copil şi ei doresc să poată face exact ceea ce vor cu viaţa lor. Eu mă feresc ca de foc să le comentez decizia, aşa cum mă ţin departe şi de judecata celora care au un număr de copii ce aproximează o echipă de fotbal. Fiecare îşi cunoaşte motivele, se bucură de avantajele şi dezavantajele variantei pe care o alege. E un subiect la fel de delicat ca şi religia, unde am principiul de a merge pe mâna mea, adică de a mă apropia de Dumnezeu în ritualul în care m-am născut, fără a critica restul religiilor. Cu condiţia, desigur, să nu pună pe mine artileria convertirii, pentru că în ce mă priveşte este absolut inutilă.

Revenind la copii, mă gândeam de ce, totuşi, creşterea unui copil a ajuns să fie percepută ca un fel de povară. Aici cred că înainte de a arunca vina în cârca indivizilor, e mai corect să arătăm cu degetul societatea, care uneori ne cere prea mult, ne copleşeşte cu pretenţii. Şi aceleaşi pretenţii stau şi în faţa eventualilor copii, nu numai în faţa noastră. Şi atunci ajungi să decizi că mai bine nu, că renunţi să te înhami. Naşterea nu mai e procesul natural prin care soţii aveau un pic de fun şi apoi apărea un dodoloţ care alerga desculţ prin iarbă, acum dodoloţul trebuie să facă balet şi călărie cu bucuţele încă presate de pampers, altfel nu se poate, dacă vrei să iasă individ contemporan.

E dificil uneori să ai copii, trebuie să speluieşti suddenly şi ponytail chiar în mijlocul ideii care îţi venise şi ţie şi care, iată, s-a tot dus. Trebuie să fierbi oul fix cât e gustul ţâncului şi să storci exact soiul de vegetală pe care o acceptă burtica lui fandosită. Dar şi când coboară din pat codiţele şi te pupă pe nas, nimeni nu e ca tine, nimeni nu e ca voi. La fel când te ventilează vânzătorii în magazin că nu-l mai vezi încotro a plecat şi când în urma ţipătului tău s-a dat ordin să se încuie toate uşile, să nu scape nenorocitul şi dulcele tău. Sociologii spun că a avea copii, deşi se crede că e numai o sursă majoră de fericire într-o bulă albastră sau roz, nu e. E şi o sursă de griji şi responsabilităţi, exacerbate azi până spre maximul capacităţii de a duce în spate. Dar rămâne în acelaşi timp o bucurie firească, esenţială.

Later edit

Azi mi-a spus: Mami, tu când te uiţi la mine îţi vezi copilăria ta, aşa-i?

13 al lui July

Nu prea mă mai uit la ştiri, ce rost are să aflu nenorocirile de pe chiar tot mapamondul. Că nu e numai rău în lume, aşa cum ni se dă impresia. Nici în România, nici în America, probabil că nicăieri. Ieri chiar aveam de gând să-mi fac şi eu blogul roz dar tocmai când să apăs pe buton m-a sunat o prietenă care mi-a spus că soţul ei a rămas şomer pentru a doua oară în decurs de un an. Sper din suflet să se rezolve repede, îmi sunt atât de simpatici. Dar, deşi nu mă uit la ştiri decât în trecere printre camere, îmi citesc cam aproape zilnic blogurile preferate, pentru că merit, vorba L’Oreal-ului. Şi mai ales pentru că merită ele.

Week-end-ul acesta superb l-am petrecut în compania a două fete care au şi blog. Mihaela şi Ionela. A fost grozav să fim împreună şi promit, jur, I swear că în seara asta descarc şi pozele din aparat. Dar nu înainte de a fugi la o îngheţată de cafea, raspberry şi cotton candy, că e exact momentul potrivit pentru acest tip de self-indulgent behavior.

Omul, prietenul câinelui de pluş

Într-o dimineaţă mi-am găsit fata pe trei sferturi alunecată din pat, în timp ce patruzeci de burţi de pluş se lăfăiau pe rozul cearşafului. Am înghesuit stângaci şi somnoros menajeria şi am purces la a-mi rearanja prinţesita cu capul pe pernă. Am readus mâinile şi picioarele pe locurile unde acum două minute se răsfăţau lăbuţe şi urechiuşe de căţei, ursuleţi şi numeroase alte arătări a căror apartenenţă la o categorie nu poate fi stabilită cu precizie. Parcă începe să treacă vremea prinţeselor, acum cumpărăm, cazăm şi obosim animalele din categoria Pet Shop. Mici şi mari, frumoase şi mai urâţele, nu contează, atâta vreme cât poartă discret pe fund însemnul Pet Shop-ului.

După mintea mea proastă avem destule. Dar degeaba mintea îţi spune una, plină de bun simţ, iar inima îţi strigă alta, plină de pofte. Tocmai când îmi frecam palmele, bucuroasă că nu mai încape gheruţă de locatar în Pet Shop, au apărut alte vietăţi de pluş, care răspund la numele de webkinz. Toată lumea la şcoală discuta despre webkinz, aşa că am luat şi noi unul roz, să fie de prăsilă. Am mai făcut eu câteva curăţenii pe şest prin camera cu jucării, şi am eliminat prostioare culese de pe la McDonalds-uri şi altele asemenea, piese mici care seara se adună îngrozitor de greu, ba parcă în loc să se adune chiar se înmulţesc.

Într-o zi s-a organizat la şcoală o vânzare de jucării, cu bani desenaţi pe hârtie. Fiecare copil trebuia să aducă de acasă trei sau patru jucării, să le vândă colegilor şi să cumpere altele de la ei. Adelina mi-a comunicat pe un ton sec, de customer service care îţi spune că întârzie avionul dar nu precizează cât, că nu există în casă lucruri disponibile pentru vânzarea de a doua zi. Nu ne putem despărţi de nicio jucărie.

Pe urmă, a stat pe gânduri şi a decis să vândă jocul meu de Păcălici, adus aici din motive preponderent sentimentale, mă ştiţi. As soon as it is not mine, I can sell it, zise ea. Am sărit ca arsă, that one is mine, and it stays here. Toate bune, dar ce punem în punguţă, pentru acţiunea de mâine. Am abordat chestiunea cu răbdare şi cu povestioare motivaţionale şi am reuşit să extragem din vraf patru articole, printre care şi o felicitare făcută de ea la Borders.

A doua zi, după vânzare, fata vine acasă cu braţele pline, cu un ponei cu corn şi luminiţe, şi cu un nou căţeluş de pluş. I bought them from copilul X şi copilul Y. Dar tu le-ai vândut pe ale tale? Nu. Copii au fost interesaţi şi au vrut să le cumpere dar eu am decis că nu sunt pregătită momentan să le vând. Na, mamo.

A vândut numai felicitarea făcută de ea la Borders. Pot să mai fac felicitări, mi-a spus, dar cu jucăriile astea vreau să mă mai joc. Ştiu că trebuia să îi spun, nu draga mea, nu ai făcut bine, trebuia să vinzi şi tu, bla, bla. Am zis numai atât: vino, să nu se răcească supica. Dacă tot am hotărât să îi dau şi ei din când în când dreptate, poate e mai bine să încep chiar acum. Şi să ne moralizăm mâine la aceeaşi oră :)

Gând la gând

Şi, ca să nu mai plimbăm printre dinţii virtuali gustul cam trist al băgării anterioare de seamă, trebuie să recunosc că am întâlnit în ultimul timp şi oameni mişto, unii dintre ei şi datorită acestui blog. Îmi amintesc că l-am pornit în ianuarie 2008, după o excursie cu peripeţii la St. Louis. De fapt la St. Louis, vorba vine, căci majoritatea timpului ne-am petrecut-o pe autostrăzi. Atunci am vrut să povestesc ce s-a întâmplat, şi dacă tot am aşternut pe hârtie (electronică), de ce să nu afle şi alţii, la o adică.

Mi-au rămas în minte momentele primelor întâlniri cu prietenii cunoscuţi prin blog, le pot povesti pe fiecare. În afară de asta, mai sunt mulţi oameni de care mi-e dor, deşi nu i-am întâlnit încă, i-am cunoscut numai aici, în scris. Trag nădejde serioasă că vom dezbate cândva împreună, în direct, câteva dintre problemele importante ale lumilor în care trăim, la o terasă cu flori, cu cafele şi cu cât mai mult soare. Ei, sigur că pot să visez, si să îmi fac astfel un cadou suplimentar, post – ziua Americii. Asta pe lângă hoinăreala prin oraş, privitul artificiilor de departe, grătarul naţional, telefonul acasă, şi încă nişte mărunţişuri, care fac viaţa frumoasă.

Nevoia de noi, cei vechi şi cei noi

Toată lumea mă caută numai când are nevoie de mine, mi-a spus odată cineva, pe un ton semiplâns. Am sărit să îi spun că nu e adevărat, că eu, cel puţin, nu fac asta, şi o caut ori de câte ori mi-e dor de ea. M-am grăbit să mă exclud din tagma interesaţilor, să pun accent numai pe sentimentalismul meu tâmpit, care mă face de multe ori să caut oameni cu care am împărţit câte ceva, şi despre care aş vrea să ştiu ce mai fac, cum şi unde le e viaţa.

Am învăţat chiar şi eu că prieteniile se pierd, mai ales când te trambalezi peste ape mari. M-am bâţâit de bucurie de fiecare dată când am primit mesaje de la cei dragi, cu care acum nu mai împart aceleaşi intersecţii de latitudini şi longitudini. Am răspuns cât am putut de repede, cât am putut de cald. Le-am deschis repede fişierele cu poze, le-am vizitat cu vervă albumele foto de pe internet. Le-am scris.

M-am întristat mereu când n-am mai primit de la cineva chiar nici un mesaj în ani de zile. Am împărţit clipe atât de irepetabile cu oameni despre care credeam că ţin, aşa, un picuţ, la mine. Că îi mai interesează dacă sunt fericită, dacă m-am îngrăşat, dacă am slăbit, dacă mai am de gând să fac un copil, dacă mi-e bine. Dacă am vreo mulţumire suplimentară traiului de zi cu zi.

Am mai încercat să reînsăilez nişte contacte care apoi au pierit iar, ca şi când nu s-ar fi povestit niciodată despre ele. De fiecare dată mi s-a raportat care cât are şi cât mai vrea să adune. Am dat din cap, admirativ, am oftat, mut, desigur, şi mi-am văzut de treaba mea. M-am hotărât să îmi pun energiile în chestii mai egoiste decât săparea după informaţii de suflet şi obţinerea în schimb a balanţei de venituri şi cheltuieli a vreunei foste foarte bune prietene.

Dar mă mai gândesc uneori, oare chiar aşa nasol ne uităm unii pe alţii? Oare fetele acelea nu mai râd deloc aşa autentic cum râdeam noi pe vremuri, împărţind egal ultima sută de lei? Nu mai contează deloc toate lucrurile acelea? Şi am reuşit să accept cumva că nu.

Partea bună e că există şi excepţii notabile şi, în plus, am cunoscut alţi oameni, dar fără a-i uita pe cei de dinaintea lor. Aşa sunt eu, duc cu mine chefurile din căminele 4 şi 6, speranţele de atunci (actualizate bineînţeles cu o oarecare luciditate cam acră, dobândită cu scurgerea anilor şi a apei la canal), cheful de vizite, pofta de râs, dorul de înţelegere din priviri sau dintr-o înclinare a capului. Aş fi vrut să îi fi şoptit lui Dumnezeu, când m-am dat jos de pe linia de fabricaţie: te rog, mai tăvăleşte-mă încă o dată prin oala cu nepăsare, s-ar putea să îmi fie de folos pe parcursul călătoriei. Oare ar fi făcut-o?



Până una, alta, eu îi doresc mulţi ani fericiţi Americii, şi îi mai mulţumesc încă o dată că m-a tras de mânecă din rostul meu comod, şi mi-a oferit experienţe care au fost, trebuie să recunosc (oricât aş fi de cârcotaşă), extraordinare.

Şuăr

Mi-e destul de simpatic şuăr, acest intermediar între eleganţa lui you are welcome şi gâlgâiala nesuferitutul îhîîî. Pe şuăr, ca şi pe chiut, l-am cunoscut personal numai după sosirea aici. Umblam cu metroul, cu Adelina în cărucior, şi multă lume ni se adresa (sau i se adresa) ouuu, she is sooou chiuuute. Eu nu ştiam ce e chiuuutul, dar nu putea fi decât de bine. După o vreme m-am împiedicat peste cuvântul scris, cute, şi am făcut legătura cu oamenii aceia amabili din metrou, care îl foloseau până la exasperare (a mea).

Tot la început răspundeam cu you are welcome oricărui tip de thank you, nu conta pentru ce mi se mulţumea. Toată lumea era welcome pentru mine. Mă străduiam să nu scap vreun with pleasure, desi nu pot garanta ca n-am făcut-o chiar deloc. Dar îmi aminteam repede cum grăia cartea roşie de engleză americană: cu plăcere = you are welcome. Apoi am început să bag tot mai mult de seamă că lumea spune foarte des şuăr şi am început, foarte timid, să îl folosesc şi eu.

Dar aproape că nu mă mai puteam pune cu you are welcome-ul intrat deja în sânge. Pe urmă am hotărât că dacă nu e o chestiune de viaţă şi de moarte, pot spune liniştită şi şuăr, şi toată lumea o să fie mulţumită. Şuăr azi, şuăr mâine, astfel noua obişnuinţă-i gata.

Dar nici nu l-am amestecat bine pe şuăr în vocabularul meu adaptat uzanţelor locului, că din văzduh, din piatră seacă, a apărut îhîîîî-ul. După ce omul îţi mulţumeşte frumos, cu toată gura şi cu tot zâmbetul, tu te uiţi la el, îl măsori oarecum cu milă, oarecum cu silă, şi îi trânteşti un îhîîîî cu cât mai scârbit, cu atât mai generator de relaţii armonioase între oameni.

Mărturisesc că nu îl prea pot folosi, pentru mine rămâne tot marca unui limbaj cocoşat sub lenea de a deschide cumsecade gura. Nu poţi să-i spui lui taică-tu, care ţi-a plătit frumuseţe de studii undergraduate, îhîîîî chiar de fiecare dată. Adică poţi să îi spui, pentru că este o formulă acceptată şi absolut ok, dacă sunteţi obişnuiţi cu ea de când vă ştiţi, de când ţi-a tăiat cordonul ombilical. Pentru mine îhîîîîî-ul rămâne însă doar unul dintre acele cultural challenge-uri verbale despre care mai povestesc din când în când, cui are bunăvoinţa să mă asculte.