Citeşte şi dă mai departe. Şi lasă dragostea la locul ei.

Azi am intrat pe uşă exact când începuse pe TVR Internaţional emisiunea Citeşte şi dă mai departe. M-am aruncat lângă ecran, la o distanţă pentru care în mod normal latru la fata mea, dacă stă aşa aproape de televizor. N-am citit cartea pusă în discuţie dar am de gând să o caut. Se numeşte Casa Întâlnirilor şi este scrisă de autorul britanic Martin Amis, despre care aflu că reprezintă una dintre cele mai influente voci ale literaturii britanice moderne.

Am reţinut însă câteva idei din dialogul inivitaţilor. Marius Chivu, moderatorul emisiunii, i-a avut alături pe Alice Năstase, Maria Dinulescu şi Lucian Mândruţă. Schimbul de idei a fost intens în jurul mesei din studio. La momentul aterizării mele pe covor Lucian Mândruţă explica faptul că el a trecut peste povestea de iubire din carte şi a dat mai multă atenţie valorii de documentar a poveştii.

E bine să scoatem briceagul, să decupăm iubirile şi să ne uităm la literatură şi la viaţă ca la nişte documentare? Nu e mai potrivit să ne uităm direct la documentare, ca să nu ne mai încurcăm cu iubirile şi să avem mai mult timp pentru digerarea sacadărilor jurnalului televizat?

Maria Dinulescu ne-a recomandat la final să citim cartea dacă nu avem altceva de făcut în tren. Eu în tren nu pot citi, pentru că sunt ocupată să ascult poveştile ţaţelor şi poate, cine ştie, mă trezesc că screm vreun best seller. Pentru că aşa am înţeles de la domnul Mândruţă, că scopul scrisului ar cam fi vânzarea. Acelaşi ca şi scopul ştirilor care îmi sucesc ficaţii?

Nu cred că scriitorul (adevărat) îşi suflecă mânecile capotului, scuipă în podurile palmelor şi zice: ok, acum să scriem noi o carte care să se vândă. Un scriitor poate face asta, bineînţeles, dar cartea nu va rămâne în amintiri, în suflete, în noi. Va rămâne numai la bancă, în coloana de intrări în cont.

Mi-a plăcut Alice Năstase şi aplecarea asupra poveştii de iubire. Asupra umanului cald, în contrast cu gheţurile existenţiale (şi geografice) ale lagărului. Mi-au plăcut nuanţele, disponibilitatea de a discuta cu calm, cu umor, de a combate cu fineţe părerea uşor acidulată a lui Lucian Mândruţă. Mi-a plăcut eleganţa. Da, cuvântul aceasta îl căutam.

Revenind, de ce să decupăm din poveste iubirea? De ce să descompunem cartea în făină, gălbenuşuri, un praf de sare, două brâuri de cacao şi un deget de lămâie răzuită? De ce să băgăm mâna în cuptorul fierbinte şi să solicităm izolarea şi eliminarea esenţialului?

Cu benzina la prezicătoare

Dacă preţul benzinei va continua să scadă în acelaşi ritm ca până acum voi prinde ziua binecuvântată în care staţiile peco vor afişa preţuri negative. Adică în loc să le dau bani ca să pot pleca cu rezervorul sătul, o să le iau. Îmi vor oferi o mixtură formată din lei americani, coşuleţe ticsite cu banane şi portocale şi o cantitate de benzină care să îmi aducă pe buze surâsul îndestulării.

Raportul inegal de forţe dintre mine şi companiile petroliere se va întoarce cu fundul în sus, târându-se cu burta goală pe parchetul din sufragerie. Mi s-a explicat că nu mai există cerere, că fabricile capitaliste au dat cu capul de pragul de sus. Eu am o înţelegere vagă a noţiunilor de cerere şi ofertă, în principal mi le amintesc ca pe două drepte care când catadixeau să se întâlnească năşteau un punct în faţa căruia ne scoteam toţi pălăriile. Un punct de la care, după ce ne reveneam din admiraţie, trasam câte o linie punctată spre fiecare axă a sistemului de (p)referinţă. Apoi jubilam. În parte jubilam şi pentru că am depăşit cu bine jumătatea cursului (prima jumătate, aceea mai lungă) şi urma să revenim la preocupări mai pământene, cum ar fi mersul la un suc sau la o cafea. Sub denumirea de mers la un suc sau la o cafea fiecare făcea ce se pricepea mai bine şi îi plăcea mai mult (şi cu cine îi făcea mai multă plăcere).

Nu prea mai am inimă să scriu în continuare căci televizorul tocmai mi-a ameninţat zodia cu o pierdere de bani, de parcă ar mai şi fi de unde. Parcă nu m-au lăsat crizele într-o situaţie similară cu a lui Pişta. Nu-l ştiti pe Pişta? Este individul inspirat care a vândut o sticlă de oţet cu doi lei şi a răscumpărat-o ulterior cu trei. Atâta numai că eu am răscumpărat-o cu şapte.

Apoi mi-a mai trecut ceva pe la urechi, despre nişte persoane care credeau în propria capacitate de a se vindeca. Asta e o atitudine sănătoasă, deşi în cazul meu nu cred că se aplică, pentru că nu a venit încă pe lume capacitatea care să mă vindece de naivitate. Şi uite aşa ne întoarcem la preţul benzinei, de unde pornisem. A scăzut şi îmi frec palmele în aşteptarea bananelor şi portocalelor subvenţionate de Shell-ul din colţ.

Bucurie

Ieri am avut o bucurie mare, una care mi-a scos centimetrii din riglă, celsiuşii din termometru şi scrijelelile inegale ale imaginaţiei din domesticirea lăcaşurilor curente.

Perspective

- Ce o să te faci când o să fii mare, Ionuţ?
- O să mă fac că nu înţeleg, tanti...

Mia Chimia

Văd că Şanelul Madmuazelul meu e făcut în America. Păi aşa ne fu vorba Coco dragă? Pe toate Lancomurile şi Diorurile am verificat ca un cerber să fie puse laolaltă on Frans, biensur, dar la Şanel nici nu m-am gândit să pun la îndoială. Văd că există un Chanel Paris şi încă unul suplimentar, Chanel New York, Inc, la zipcodul 10019. Pasămite al meu e de la branciul din New York.

Alcohol denat-ul, parfumul, aqua-a, butylphenyl-ul, metylpropionalul, linalool-ul, benzyl salyciclate-ul, citral-ul, citronel-lul-ul, coumarin-ul, geranion-ul, hexyl cinnamal-ul, hidroxyisohexyl-3-cy-clohexene-carboxaldehide-ul şi aici gata, capotez (mai erau încă şase componente) au fost sudate aşadar pe pământ american. Nu franţuzesc. Cum s-au înghesuit toate cele de mai sus într-o singură sticlă şi sticla în poşetă, nu-mi dau seama. La chimie am fost un elev cât trei dezastre. În liceu aveam două colege de bancă (la mijlocul clasei stăteam câte patru pe un rând) şi fiecare dintre colege elabora rezolvări diferite la problemele (mari) de la teza la chimie.

Trimestrial trăiam o dilemă groaznică, neştiind de la care ar fi mai bine şi mai frumos să copiez. Eram sigură că amândouă aveau soluţia bună pentru că sunt fete foarte (foarte) inteligente, dar mă simteam ruptă de nehotărâre. În final copiam de la care se întâmpla să vină cu o soluţie mai scurtă.

În timpul trimestrului trăiam cu greaţa de groază în suflet că m-aş putea trezi la tablă, faţă în faţă cu nesfârşirea şi sălbăticia formulelor. Acizi, baze, organice, anorganice, bunul Dumnezeu să le ţină socoteala, că eu nu eram în stare. Am un respect enorm pentru toate profesiile pe care nu sunt în stare să le fac, printre care cele de chimist, pilot de avion, medic, violonist şi ar mai fi cârduri de enumerat. Cu chimia am pierdut frâul şi şirul în şcoala generală, când am ieşit cu o colegă de la o lecţie şi am mers să dăm mâncare unui căţeluş vagabond. De atunci mi-am încheiat socotelile logice cu chimia.

În liceu mă prezentam trimestrial în faţa tablei, înţepenită de neputinţă. Colegii erau deosebit de de treabă şi îmi suflau din bănci algoritmii de rezolvare a încurcăturilor moleculare. Singura problemă era că aveam şi eu mândria mea şi nu purtam la şcoală ochelarii care (consideram) m-ar fi urâţit. Aşadar, fără ochelari nu vedeam clar gurile colegilor şi în consecinţă nu le puteam citi buzele. Dar nici Cristina, nici Mihaela nu se lăsau descurajate de asemenea amănunte şi insistau până luam şi eu o notă decentă, dar la limita indecenţei. Notă care alături de cele de la sport şi ştiinţele naturii îmi ofilea complet perspectiva premiului pe care vroiam să îl duc şi eu acasă, la părinţi.

Oraşul

Citeşte şi dă mai departe!

Am mai descoperit o emisiune interesantă pe TVR Internaţional: Citeşte şi dă mai departe! În fiecare ediţie se discută despre o carte, în studio se află trei invitaţi. Am ratat prima ediţie, cea de luni, în care a fost vorba despre cartea „Tovarăşe de drum", volum coordonat de Radu Pavel Gheo şi Dan Lungu.

Astăzi s-a discutat despre romanul "Alabama Song" scris de Gilles Leroy. Cartea este despre Zelda Fitzgerald, soţia scriitorului Scott Fitzgerald, o femeie interesantă despre care abia am început să învăţ.

Oaze în deşertul mitocăniei

Emisiunile Împreună astă-seară, Profesioniştii şi Garantat 100% sunt exemple de oaze în deşertul mitocăniei. În minutele lor poţi lua o pauză de la zdrăngăneala lumii, poţi sta în faţa televizorului fără teama de a te tâmpi. Poţi savura. Săptămâna trecută, Adriana Trandafir l-a avut inivitat la Împreună astă seară pe Dan Puric. Mi-am lipit şapte perechi de urechi şi patruzeci de inimi. Ideile veneau atât de repede, erau spuse atât de frumos, încât capacitatea mea de a reţine şi reproduce vorbe a fost pusă la mare încercare. Nu apucam bine să absorb şi să mă minunez de o frază că se rostogoleau altele, profunde, fireşti.

Tonul discuţiei era nemaipomenit. Adriana Trandafir ştie cum să întrebe. Dan Puric ştie cum să răspundă: la fel cum face pantomimă. Total. La intrarea în studio i-a sărutat mâna Adrianei Trandafir, un gest pe care l-au recunoscut amândoi a frumos şi rar în zilele noastre. Un domn şi o doamnă. Alte lucruri rare. Dan Puric s-a declarat a fi copil, neîncolonat în rândul lumii, subliniind două lucruri importante.

1) Că intrarea completă în rândul lumii i s-ar părea un mic deces.

2) Că această stare de copil nu presupune nimic infantil.

Presupune în schimb posesia esenţei teatrului. Dan Puric a spus că esenţa teatrului e în copil; copilul nu are nevoie de nimic pentru a juca. El joacă. Fabricaţi-vă răgazuri pentru a-l privi.

Au existat două povestiri extraordinare despre părinţii săi. Cea despre tată conţine răspunsul acestuia la declaraţia copilului "plec în lume". "Du-te, că vin şi eu", a spus tatăl. Simplitate. Geniu?

Mama a fost descrisă dând buzna în unitatea militară în care fiul slăbise din cauza tratamentului aplicat. Sosită în vizită în ziua în care unitatea găzduia o adunare a generalilor, mama a pătruns până în camera în care aceştia îşi purtau băţoşenia şi le-a ghicit în cafea. Mama a dezimbecilizat lumea.

A mai povestit despre decizia de a face teatru, despre căderea de două ori la admitere, despre profesorul clasei lui, maestrul Dem Rădulescu. Despre oameni care în sală pur şi simplu ascultă pantomima, ascultă gesturile şi tăcerea şi pleacă spre casă ghiftuiţi de sensuri. Pleacă cu buzunarele pline de încântare.

A povestit despre oameni care l-au aplaudat cu cârjele şi despre un italian care l-a declarat Ovidiu reîntors acasă de la Pontul Euxin. A spus că există şi alt fel de Oscar-uri decât Oscar-urile de la Hollywood. Oscar-uri adevărate.

A vorbit şi despre femeie. Ne-a sfătuit să nu vedem numai mecanismul ci să ghicim sufletul. Toţi spectatorii sunt suflete. A mai spus că ciobanul mioritic nu reacţionează din silă. Nu din altceva. Ca noi la alegeri. A spus că aceeia care interpretează altfel neacţiunea mioritică sunt (nu-mi mai amintesc acum cuvântul, dar nu era deloc de bine) şcoliţi prin străinătăţuri, care nu înţeleg. A spus că televiziunile au furajat cu mitocănime neamul românesc.

Replica de încheiere a fost dură. Ce le-ai spune românilor, a întrebat Adriana Trandafir. Treziţi-vă, ne-a transmis Dan Puric, România doarme profund.

A mai fost ceva. Eşti singur? Nu, cu Dumnezeu.

Ştiu, sunt o (mică) extremistă. Ce nu îmi place resping. Ce îmi place ador. Ambele cu toată suflarea.

Chicago crowd protests Calif. gay marriage ban. Amalia cu ei. Din greşeală.

Azi am fost la un marş gay dar n-am ştiut, am crezut că mergem să o plimbăm pe bunica printre zgârâie-nori. Bunica nu e a mea, e a fetei mele şi a fost cu atât mai greu să-i răspundem la întrebarea: da’ pentru ce umblă ăştia aicea, mamă?

Ne-am învârtit să găsim parcare gratuită aproape de Millennium Park şi tot căutând şi zgâindu-ne la o trupă de poliţişti călare, am nimerit în marginea marşului. Un şofer exasperat a coborât din maşina din faţa noastră şi ne-a anunţat că autobuzul din faţa lui nu e mişcă, e blocat. Asta putea fi şi din cauză că nu avea unde să se mişte, blocajul fiind general. Poate şoferii de Acura sunt mai nevricoşi? Nu cred. Am luat-o ca pe un caz izolat.

După ce în sfârşit ne-am deblocat am continuat căutările, scăpând la mustaţă de o nouă intersectare cu protestatarii. Nici n-am apucat să ne mirăm bine cât de deştepţi suntem că umblând iar să dăm în bulivar, pardon în Michigan Avenue, am constatat că pământul chiar e rotund şi ne găsim exact în locul unde mai zăcusem şi acum o oră. Au început să sune claxoanele. Am ambalat maşinuţa iar ea s-a încordat ca un tăuraş la neobrăzarea taxiurilor care vroiau să ne taie o cale oricum deja gata înfundată.

Aşa am cotit dreapta şi am ajuns cu bine în inima marşului, între pancarte cu we are not second hand citizens. Căutând, am aflat că protestul era destinat sprijinirii căsătoriei între cetăţenii, alienii sau un-documentaţii de acelaşi sex din California. Personal n-am nimic cu nimeni şi cu cum îşi face treaba, câtă vreme n-are nici el sau ea treabă cu mine. Dar m-am şocat şi eu, aşa, ca burghezul crescut de comunişti şi împlântat acum la suburbie, că toţi mărşăluitorii erau tinerei, vericule (o să scot vericule la corectură).

N-am avut la mine aparatul foto. Dar s-ar putea să apar în câteva poze, că toată lumea de pe margine filma şi poza. Sensul de mărşăluire era opus sensului în care încercam noi să înaintăm dar cum vâna lor de Michigan Avenue devenise neîncăpătoare pentru atâta revoltă (cred şi eu), unii făptuitori s-au scurs şi pe banda noastră de mers. Ce m-a mirat cel mai mult a fost cât de calmă am putut să stau în faţa aşteptării, împărţind în maşină eugenii româneşti şi apă plată.

La final am parcat cu bine, cu brio şi cu un noroc pe care nu îl pot numi decât chior, exact în uşa magazinului Macy de pe State Street, sub sclipirea luminiţelor similare acelora sub care debarcă vedetele de rangul unu. Am avut o zi frumoasă, din care ceea ce am povestit a fost numai prima jumătate.

Se poate trăi cu un singur neuron

Se poate. Cu condiţia să nu îl oboseşti excesiv. Să îl trezeşti cu grijă, mângâindu-l pe spate şi spunându-i bună dimineaaaaaţa. Cum ai dormit? Eşti bine? Apoi îi netezeşti păturica şi îi aduci papucii de casă, să nu răcească la picioruşe şi să te lase de izbelişte. Îi depui cafeluţa pe noptieră şi îl laşi să se pregătească pentru noua zi în care toată povara proceselor tale mentale va atârna pe umerii lui, ca un guler greu, cu trei măsuri mai mare.

Nu spune nimeni că treaba lui e uşoară. Aflat în permanent pericol de a muri de singurătate, neuronul îţi va fi totuşi foarte devotat, parţial şi din teama că dacă el nu funcţionează cum trebuie tu vei fi dat la o parte de prin funcţii şi măriri, de prin adunări şi prezidii, iar el va intra într-un şomaj lung cât un tunel fără luminiţă.

Te va susţine pe la toate întrunirile politice, îţi va coordona răgetele aducătoare de lacrimi în ochii publicului, va supraveghea dozajul şi distribuirea micilor în mulţime, va calcula costul actualizat al berii de campanie, va ţine un ochi aruncat pe volan, în timp ce ochiul pereche se va destinde în căldura moale a canapelei pasagerului.

Va vorbi la telefon gesticulând cu o energie care ne face să credem că la mijloc sunt mai mulţi neuroni, dar nu, de fapt e numai unul. Unul alunecos şi descurcăreţ, neîncurcat cu căile plictisitoare ale muncii cinstite (cu grafic de productivitate şi alte mărunţişuri sărite de pe fix). În caz de urgenţă va rânji cu gura până la urechi, inspirând o încredere tâmpă puţinilor alegători cărora nu le-a inspirat o neîncredere totală.

Se poate trăi cu un singur neuron şi se trăieşte bine. Orice suplimentare a numărului de neuroni produce un şir nesfârşit de probleme reale şi închipuite, stârnind în posesor un geamăt crunt şi un dor cumplit de timpurile în care stăpânea un neuron unic, fără intenţii de multiplicare.

Fă-mă tatăăă, fă-mă tatăăăăă analiiiist

(în curând pe ecrane)

Pe kai, că analizăm

Marii analişti şi marii englezişti, combinaţi în fomula magică 2-în-1 (şampon şi balsam), despică şi explică din greu situaţiile, scăldaţi în sudoarea tastei şi animaţi de o înţelegere a cărei profunzime ne este străină nouă, exemplarelor de rând. Uneori mă gândesc (în pauzele dintre reprizele de stat degeaba) cât de fericiţi şi binecuvântaţi suntem noi, sus-pomenitele exemplare, pentru că avem şansa rară de a fi deşteptaţi de pana solidă a câte unui analist consacrat. Altfel am fi umblat pe stradă cu ochii legaţi şi cu urechile înfundate, neloviţi de înţelegerea mersului complex al acestei lumi ciudate în care ne purtăm neştiinţa.

Acest articol ne explică ce şi cum cu Barack Obama. Bine că ne explică, altfel treceam proşti strada şi aveam şansa să ne calce vreo maşină pentru a pune capăt nepriceperii noastre atât de strigătoare la cer. Strigătoare la cerul analiştilor, adică. De aceea se trezesc ei, analiştii, dimineaţa, de aceea fac duş şi se spală pe dinţi (sper), de aceea îşi pun cămăşile mişto, târguite în deplasările prin străinătate, ca să apară la televizoare şi ca să scrie în ziare şi să aprindă astfel soarele înţelegerii şi pe cerul plumburiu al ignoranţei noastre.

În capul spart al articolului, de fapt în paragraful de deschidere, care se presupune că ne capteză atenţia şi cele încă vreo câteva facultăţi mintale neesenţiale de care beneficiem, se lăfăie ca un sultan scârbit, plictisit de nimicnicia supuşilor neinteresanţi, o denumire politikal corectă, zămislită de intenţii bune şi cu rezultate dezastruoase.

"Presedintele Americii, cel mai puternic om de pe planeta, este un barbat de culoare - african-american, cum este denumirea sa politikal corecta - democratul Barack Hussein Obama II."

Ştiu, am înţeles şi nu comentez: acum toţi suntem din mumă română şi tată corporatist american cu baza în Ohio (sau poate Dallas, nu mai ştiu). Uneori e bine totuşi să scriem corect şi consistent într-una din cele două limbi, indiferent în care, fără a izbi perişoara englezească de smalţul oalei româneşti. Cu atât mai mult cu cât la fraza noastră se holbează şi ţâţâie a mirare atâta populaţie de neiniţiaţi, populaţie care ar putea fi făcută să creadă că e frumos să scrie politikal pe bărcuţele de hârtie cu care îşi face de lucru în pauzele dintre sesiunile informative semi-preparate.

Aşadar, prindeţi k-ul, scoateţi-i ochii, deşurubaţi-i braţul virat spre dreapta sus şi braţul virat spre dreapta jos, apoi încovoiaţi băţul rămas până ce devine c românesc. Pentru că şi marea familie englezo-americană vecină, prietenă şi infiltrată printre noi şi în minţile noastre, utilizează uneori c-ul, mai ales atunci când încearcă să explice românilor conceptul de politically correct. Sau corect din punct de vedere politic. Cum preferaţi.

Cui mă întreabă, pe bună dreptate, dacă eu nu greşesc nimic, niciodată, îi răspund cu sinceritate că greşesc frecvent. Însă pentru formulările englezeşti de care nu sunt sigură şi cu care vreau să impresionez cetăţenii, folosesc un afurisit de dicţionar englez-român elaborat de Andrei Bantaş, dicţionar care mă urmează cu kilogramele lui prin lume. E part of the family aş putea spune, dacă aş vrea să par ceea ce nu sunt.

Mall-ul şi publicul inaugurării sale

Am citit pe blogul oraşului Deva şi pe blogul lui Ciprian Sterian că ambele mall-uri, cel de la Deva şi cel de la Buzău sunt inaugurate respectând aceeaşi formulă: în prima zi se deschid porţile pentru publicul strâmt şi numai a doua zi pentru publicul larg. Foarte frumos, să nu se amestece şi să se calce pe picioare aceste două categorii speciale de public.

Cum mi-am petrecut sfârşitul republicanilor

Uf, ce îmi mai autobeştelesc structura emoţională care îmi urcă inima în gât ca numărul de electori în graficul lui Obama! E numai 8.40 la Chicago, am culcat copilul şi bunica şi navetez de la televizor la calculator. Tot mai bine scriu de la hardughia clasică decât de la laptop. Am şi eu scrântelile mele. Laptopul trebuie ţinut nu ştiu cum, să se ventileze, să nu se înnece şi să nu răguşească. Tare nu m-am dat cu progresul tehnic, dar nu e numai asta, am un răspuns pavlovian la laptop-uri, de câte ori le văd mi se pare că sunt în tren. Numai acolo văd oameni aşa de încrâncenaţi aplecaţi deasupra jucărioarelor şi manevrând tabele grele cu vânzări subţiate de criză şi power-poainte super-brici. Numai vreo doi îşi arată ultima fărâmă de umanitate şi joacă solitaire. Aşa îmi place mie cum se smucesc oamenii ăştia peste macazuri (voturi 200 la 124, ora 8.45) agăţaţi de tastaturi şi înnodaţi la i-poade.

Mai sunt 70 de electori şi câştigă Obama. Nu ştiu ce draci mă emoţionează aşa, poate o fi şi faptul că dintr-o învârtoşire a soartei sunt contemporană şi co-orăşeană cu o felie de tort istoric. N-am avut nervul să merg în Grant Park, să pun mâna pe pulsul poporului. Motivele sunt multe şi complexe, unul e că e noapte groasă, altul e că sunt nevricoasă să fiu departe de adăpostul suburbiei la aşa o oră târzie, ultimul şi cel mai important e că vreau să îl văd pe Obama când spune cuvântarea de victorie, să îl văd în direct la televizor. Uneori mă gândesc ce nervi îţi trebuie să rezişti la presiunea unei poziţii ca a lui şi ce risc îşi asumă totuşi intrând în drăcăria asta politică cu atât de mulţi simpatizanţi dar şi cu atât de mulţi care împărtăşesc un alt punct de vedere.

Mă uitam la un moment dat şi la români, care discută tot despre subiectul american şi discută bine, nu se încurcă. Am încercat să mă abţin şi să nu pomenesc părerea unui analist de la TVR Internaţional care ne explica nouă, diasporenilor de aici şi de aiurea cum e cu soccer mom, adică o categorie de femei moderne, etc, etc, targhetate şi ele de campaniile electorale. Dacă aş avea cum, i-aş spune analistului că soccer mom sunt femeile care în general nu lucrează şi stau acasă cu copii şi îi duc cu maşina pe la diverse activităţi. Nimic rău în a fi o soccer mom dar am rămas eu cu sentimentul că analistul era sub impresia falsă că soccer mom înseamnă altceva.

Aşa mă bucur că am ghicit. Că am intuit, mai bine spus, câştigătorul. Hillary era prea ruptă de oamenii obişnuiţi, prea implicată în drame, birouri ovale, monici, mizerii şi iertări izvorâte din interes, un interes atât de puternic că nici poalele ridicate ale altor fuste nu-l poate descuraja. John McCain e şi el rupt de realităţile clasei medii americane, posibil şi pentru că era ocupat la un moment dat să-şi amintească oare câte naiba de case are şi pe unde. Rămăsese că oamenii lui de campanie vor săpa adânc şi vor coace într-o bună zi răspunsul. Să sperăm că va fi mai bine, sigur, nu chiar mâine dimineaţă, ci pe măsura scurgerii timpului spre următoarele alegeri.

Declaraţie

M-am introdus cu neruşinare în titlul blogului, abuzând de faptul că îl scriu chiar eu. Nu ştiu cât va dura, poate mă răzgândesc şi îmbrăţişez din nou modestia. Să vedem.

Proud to be, sau nu?

Azi am auzit la radio americani spunând că aşteaptă schimbarea şi un preşedinte care să fie în stare să le redea mândria de a fi american. Spuneau că în călătoriile în afara ţării ajunsese să le fie jenă că sunt americani şi deci vrând, nevrând (mulţi nevrând) asociaţi cu destule lucruri rele, inclusiv interminabilul război din Irak. Spuneau că îşi doresc mândria înapoi (mândrie în sensul bun, presupun, pentru că există şi mândrie în sensul rău, desigur).

La cursul meu de psihologie socială am învăţat cum noi oamenii operăm “la greu”, ca să mă exprim aşa, cu stereotipuri. Iar stereotipurile asociate naţiunilor sunt unele dintre cele mai puternice. Nici nu am avea cum să judecăm toate persoanele separat, individual, dar pe de altă parte, procedând aşa emitem în destule cazuri judecăţi dacă nu de-a dreptul greşite, atunci cel puţin foarte părtinitoare.

Ideea de a schimba imaginea Americii există însă, aşa după cum am auzit. Să vedem diseară dacă mai există şanse reale. E o zi importantă azi. Spunea cineva că America trebuie să-şi schimbe povestea, trebuie să lucreze la părţile esenţiale, cum s-ar spune. Nu ajunge să-şi taie unghiile şi să-şi manichiureze pieliţele, e nevoie de mai mult.