Sărbători Fericite!

Declar oficial deschis şi închis sezonul de tăiat ceapa.

Vă doresc Crăciun Frumos şi Fericit, La Mulţi Ani Grozavi, continuând chiar cu anul 2010!

Să scăpăm

Şi acum să scăpăm acest blog de putoarea politicii.

Motive pentru care am scris ieri

1. pentru că nu mi se pare corect ca după 20 de ani de la Revoluţie să se întoarcă iar comunismul. Nu cred ca Băsescu e fără pată, departe de mine acest lucru şi cei care mi-ai citit mai demult blogul cred că ştiu cum gândesc în legătură cu România. Dar, sub Băsescu, România a intrat în UE, lucru care eu, personal, n-am crezut că se va întâmpla şi pentru care m-am bucurat din suflet, deşi eram la capătul lumii. Acum toţi românii merg la Viena cu buletinul şi li se pare că a fost aşa de când lumea. Dar n-a fost.

2. pentru că la dezbaterea cu cei trei candidaţi, de dinaintea primului tur, Antonescu l-a acuzat pe Geoană că şi-a pus cumnatul într-o funcţie grasă la bancă şi i-a dat salar 20000 de euro. Şi pentru că apoi s-au aliat cu o neruşinare motivată numai de sucul din ciolan.

3. pentru că şi eu cred, ca şi Ana, că românii din diaspora au dreptul să voteze şi am să votez pentru toate ţările pentru care am paşaport, pentru că pot şi pentru că uneori merită.

Îmi vine să vomit

Îmi pare rău numai că am părinţii în ţara aceea şi că nu pot să vină aici. Îmi pare rău că ar rămâne mormintele bunicilor năpădite de buruieni. Mi-e silă, mi-e scărbă şi îmi vine să vomit. Îmi pare rău de oamenii deştepţi, care găndesc şi scriu frumos şi care vor trăi iar sub comunism. Discursul lui Geoană şi Antonescu mi-a dat iar sentimentul de şuetă la scara blocului, cu bătăi pe umeri şi strângeri de mâini însoţite de scuipatul cojilor de seminţe. Mă duc să vomit şi pe urmă merg la vot, pentru că estimările totuşi nu sunt rezultate finale. Şi dacă greşesc, atunci să greşesc, şi să mă duc acasă peste un an sau doi şi în loc de drumul amărât care iasă din aeroportul Timişoara, să găsesc o autostradă cu două benzi pe sens şi atunci voi spune că am greşit.

Half Price Books, Double Happiness

Mai nou, ori de câte ori mă apucă dorul de una, alta, sau am timp liber (furat de la una, alta), de atâtea ori merg la anticariat. Au început să îmi placă mai mult cărţile deja citite de alţii, căci o carte nouă nu are acea "patină a timpului" care îmi lipseşte de multe ori pe aici. Unde mai pui că şi preţul e bun, ceea ce nu e lepădat nici în vremuri normale, darămite în cele de criză. Azi am venit acasă cu Forsyte Saga (3 volume) la frumosul preţ de 1 dolar. Goooood joooob, Amalia, aş zice, dacă mi-aş fi educatoare la grădiniţă :)

Am citit cartea în limba română şi mi-e cu atât mai dragă cu cât îmi amintesc că ne-a recomandat-o o doamnă profesoară de franceză din liceu, o doamnă autentică, plină de un farmec pe care îl înţeleg mult mai bine acum decât atunci. Cumpăraţi copii, cumpăraţi şi citiţi, ne spunea, o văd şi acum, dar noi nu prea cumpăram şi nici nu prea citeam, parţial pentru că eram cam necopţi şi parţial pentru că ne pregăteam să dăm la facultate.

Happy After Thanksgiving!

Anul acesta am fost în al nouălea cer că n-am primit curcan de la servici. Motivele sunt expuse pe larg pe blogul Tango şi ţin de faptul că eu navetez la servici cu trenul şi curcanii din anii trecuţi păreau făcuţi din plumb. În rest sunt bine, m-am strecurat hoţeşte pe lângă gătit şi am fugit în Michigan, unde ne-am simţit excelent, ceea ce vă dorim şi dumneavoastră, căci sărbătorile recunoştinţei abia au trecut timid de mijloc.

Democraţie

Banc auzit la emisiunea românească Trezirea la apel, în timp ce mă pregăteam de culcare, (atribuit lui Mircea Crişan, pe vremea când la noi însemna în America, iar la ei în Republica Socialistă România): la noi ca să alegem un nou preşededinte trebuie să băgăm în urnă o hârtie, la ei, trebuie să îl bage în urnă pe cel vechi.

Printre altele în aceeaşi emisiune mi se aduce aminte cum se spune în Ardeal la non-stop: una-ntruna.

Lucruri de Mână

Pentu ca in aceasta lume in plina viteza, nu mai gasim loc si timp pentru micile noastre bucurii, te invitam sa te delectezi si sa te bucuri de cateva lucruri deosebite. Am pregatit pentru tine, cu multa pasiune, obiecte mici, lucrate de mana, care iti vor ajunge cu siguranta la suflet.

Iar acum poti primi in dar cateva dintre lucrurile mesterite cu caldura palmelor, cu multa iscusinta si dragoste, pe care fie le poti pastra, fie le daruiesti mai departe celor dragi. Tot ce trebuie sa faci este sa te inscrii la

CONCURS.

Mult succes!

Când ne mai ţinem de treabă, fetelor?

(întrebarea este neretorică, dacă o exista acest cuvânt, dacă nu, mă duc la culcare ca un inventator, surmenat dar fericit)

Aşadar vă anunţ oficial că e luna noiembrie, şi dacă vrem să comitem o întâlnire care să celebreze bucuriile acestei luni, trebuie să ţinem cont de următorii parametri restrictivi: una dintre noi va pleca out-of-town începând cu 24 noiembrie iar alta se mută în casă nouă şi frumoasă şi confortabilă acum, sîmbăta care vine, carevasăzică pe 14 noiembrie. Din păcate nici una din cele de mai sus nu sunt eu. Dar asta nu înseamnă că nu mă bucur pentru amândouă! Ar mai rămâne în discuţie week-end-ul 21-22 noiembrie, numai că pe 22 am ambiţia să votez. Adică dacă se poate, de ce nu? În fond cît aş fi fost de frustrată dacă, de exemplu, femeile nu ar avea drept de vot sau paşaportul carpatin mi-ar fi expirat.

Revenind, haideţi să complotăm pe e-mail în jurul unei întâlniri pe 21 noiembrie. Zic bine? Dacă iasă, mai punem ţara la cale şi poze pe blog, dacă nu, facem întâlnirea după 1 decembrie, sub brad.

Rugăm pe această cale locuitorii dragi din New-York, Virgina, Londra, Mexic şi Cluj să se simtă absolut incluşi în invitaţie. Eu persist în ideea că niciodată nu se ştie din ce avion sare blogger-ul. Şi cu asta merg la culcare, ca să nu dorm pe tastatură, că se blochează.

Sincerely,
vise plăcute
oriunde v-ati afla,
la birou, în parc, în tren
dacă sunteţi în magazin, ieşiţi repede
pericol de alunecare de teren.

Ne ţinem de treabă

Nu ştiu alţii cum sunt dar noi a început să ne întâlnim destul de des. Că aşa ne-a învăţat L'Oreal-ul, că merităm. De data asta am avut-o alături şi pe Ionela şi speram ca data viitoare să poată să ajungă şi Mihaela. Vorba aceea, dacă noi nu ne inventăm oportunităţi de relaxare, atunci cine? (Asta am învăţat-o de la capitalişti, decât că ei vorbeau despre muncă şi progres).

Habar nu am cum au trecut trei ore, mie mi s-a părut că am stat cinci minute. Am strâns rândurile în jurul unui platou cu nachos, binecuvântate fie-le ingredintele, că eu m-am lăcomit şi la a doua farfurie. Data viitoare să nu mă mai lăsaţi. Nu vă uitaţi că suntem mai portocalii la faţă, aşa s-a priceput să ne tragă în chip duduiţa care ne-a chelnerit.

Când m-am trezit instalată la masa rotundă, mi s-au foit imediat circuitele de distracţie, acelea care acum nişte ani scoteau scântei. Chiar aşa, pofta vine mâncând şi ideea vine scriind, ce-ar fi să îi punem un gând lucrativ şi Revelionului, în fond nu mai sunt decât două luni până atunci şi, dacă am fi în Romania, n-am mai găsi deja locuri în nici o staţiune nebalneoclimaterică şi în aproape nici un restaurant în care nu trebuie să cheltuieşti miliardul pe o ciorbă de burtă.

Până atunci să ne bucurăm însă de ploaia asta care a început aproape imediat după ce s-a terminat cea dinainte şi să ne ţinem bine în noiembrie, căci apoi vine decembrie cu zăpada şi luminiţe şi o să fie totuşi altceva.

Ne-am tras mai aproape pentru poză în următoarea ordine, începând din stânga: Ana Maria, Dona, Amalia, Ionela.

Stimaţi telespectatori, dăm legătura în studio, vă dorim un week-end glorios şi marvelous.

Cu Lola prin New York

Ne-am întâlnit în Village, un loc pe care îl iubeam cu mult înainte de a ajunge acolo, din cărţi şi din poze. Iar Lola mi-era dragă de un an şi ceva, de pe blog. Ne-am recunoscut şi am pornit la pas, ea povestind cîte în lună şi în stele despre locurile prin care treceam, eu ascultând cu o plăcere imensă, întrebând din când în când, şi fotografiind enervant, până la epuizare. Şi bine am făcut, căci acum pot să refac oricând vreau plimbările noastre şi să mă bucur iar de ele. Îşi cunoaşte şi îşi iubeşte oraşul, şi oraşul ei merită cunoscut şi iubit. Am descoperit atât cât am putut în cinci zile cu soare, dar am plecat mulţumită că am ajuns acolo, aşa cum s-a putut, cu toate limitările care apar mereu.

Am mers împreună la o cafea decorată cu frunzuliţă şi am povestit, am povestit, am povestit. Plimbarea de marţi s-a oprit în parcul de la Union Square, era cald, plăcut, nu ne mai venea să ne dăm duşi pe la casele noastre. Miercuri ne-am întâlnit iar şi am mers împreună prin Times Square, eu în extaz, ea bună cu mine, înţelegătoare. Am mâncat toţi cinci la un restaurant japonez şi, când am mărturisit că nici nu mă gândesc să încerc să mănânc cu beţişoare, s-a uitat la mine şi mi-a spus să încerc totuşi. După care mi-a aşezat în mână beţişorul care trebuie să stea fix, apoi mi-a arătat cum să îl apuc pe cel care trebuie mişcat şi, cam în cinci secunde, m-am pomenit apucând un tăiţel din supă, cunoscut şi sub numele de noodle. Am constatat cu bucurie că am nimerit gura, am prins curaj, şi, încet, încet, am aplicat acelaşi tratament tuturor ingredientelor care se odineau în supă, folosind lingura numai pentru obşteasca zeamă.

Partea cea mai interesantă a fost că mă simţeam de parcă mă născusem cu beţişoarele în mâini, ceea ce mai dovedeşte încă o dată cât de mult înseamnă ca un profesor foarte bun (în orice domeniu, nu contează) să se întâlnească un elev cât de cât decent. Toată viaţa mea americană am privit cu respect personajele capabile de să se sature numai vrăjind mâncarea cu beţele, iar acum iacătă-mă în liga lor, deşi, din păcate, de atunci n-am mai exersat. Dar sper să fie ca mersul pe bicicletă. Dacă nu, mai am un motiv să fug înapoi la Lola, la New York, pentru o reîmprospătare a cunoştinţelor.

De la restaurant am mers apoi spre Rockefeller Center, trecând pe lângă vitrinele Casei Christie’s. Când m-am întors acasă şi am mai văzut încă o dată filmul Sex and the City am fost în stare să recunosc şi vitrinele, fapt care, nici nu mai trebuie subliniat, m-a făcut să mă umflu instantaneu în pene.

La Rockefeller tocmai se lucra la instalarea patioarului. Am intrat un pic în hol, apoi am făcut câteva poze şi am pornit uşurel spre Grand Central, buricul de călătorie al pământului New York-ez. Am văzut ceasul de opal, Lola ne-a arătat petecuţul de tavan înegrit care a fost lăsat acolo după restaurare ca să înţeleagă lumea cum arăta locul înainte, pe vremea când pufăiau trenuri cu aburi. Ne-am despărţit iar cu regrete şi multe îmbrăţişări. Joi seara ne-am luat la revedere dar sper să ne vedem cât mai curând la o altă cafea şi la alte poveşti fără sfârşit. Mulţumim Lola.

Blame it on the train

Vineri, anunţ pe cefereu' american: Train number 646 will arrive at the normal platform. We are sorry for any inconvenience. Am zis că n-am înţeles eu bine, că na, aş avea, acolo, una sau două sau zece circumstanţe aproape atenuante, dar am observat pe furiş că aceeaşi uimire se aşternuse şi pe faţa get-begetă a unei doamne îmbrăcate professional şi pe figura de manager a unui domn cu cravată. Deci nici ei n-au înţeles de ce se spărgea în scuze cheferista de la megafon. Dar aş putea să completez mesajul, după aceeaşi logică absentă: aducătorului recompensă.

Pofte boeme

Ieri am mancat o Boema adevărată, din aceea cu frişcă cu gust de frişcă, cremă cu gust de cremă şi sirop care curge dacă nu eşti precaut şi nu ţii în pungă cutia din care mănanci cu mana. Nu avea cireşică dar cine se mai împiedică în amănunte cand pune şaua pe trofeu!

Fericiţi cei ce nu ştiu cum e să tanjeşti după bunătăţi clasice, pentru că au cate o cofetărie autentică la colţul blocului sau al building-ului, după caz. Cum la mine nu e cazul, m-am deplasat la 3455 W Dempster, unde într-o plazză tipic americană se găseşte Le Patisserie Chicago, cu tot cu drapelul originii noastre în geam. Magazinul romanesc are nume franţuzesc şi site, în construcţie, desigur.

Atenţie, duminica se închide la ora 2. În rest Doboş-uri, Diplomat-uri, Amanadine şi încă vreo cateva chestii care s-ar putea să starnească interes pe ploaia asta care, vorba celor de la Pasărea Colibri:

Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate.
Să-ncercam să facem noi
Un oraş fără păcate.

Poli-tichie

Eu n-am cu nimeni nimic, şi dacă aş avea ceva cu cineva, oricum ar sta între noi Oceanul, dar azi mi-a trecut prin cap gandul că dacă ăştia nu se opresc un pic din dramele politice, măcar atat cat să răsufle de vreo două ori, s-ar putea să ajungă să se certe degeaba, că nu va mai fi nici o ţara de guvernat, nici un ciolan de împărţit.

Nu zic să nu se certe, că asta ar fi deja utopie, dar să se certe mai cu măsură, cu o minimă făramă de bun simţ sau ceva înrudit. Şi să mişte ceva şi pentru Romania, că e frumoasă şi plină de istorie şi plină de oameni de treabă, care chiar merită mult mai mult decat un veşnic telejurnal urmat de o ediţie specială populată cu trante politice.

Gata, am închis televizorul romanesc, imediat îl închid şi pe ăla american, că numai aşa ne mai putem păstra în ziua de azi speranţa şi încrederea în frumuseţe şi în consens.

Metropolitan 2009

In dimineata asta am scris un pic despre Metropolitan pe blogul Tango.

http://amalia.revistatango.ro/

Va doresc un final de saptamana ca buchetul de mai sus :).

NY midnight report

Foarte pe scurt, sunt încântată de tot ce am văzut, vremea ţine cu noi, mă dor picioarele, dar nu mă las descurajată de un asemenea amănunt, şi mâine avem în plan să mergem la Metropolitan. Cireaşa de pe tortul vacanţei a fost întâlnirea mult aşteptată cu Lola. Chiar în secunda asta mă duc la culcare, amănunte şi poze din vacanţă vor apare rând pe rând :)

On our way

sursa foto

Chicago: frig puternic, 11 grade Celsius în termometre. Coafura nu mai rezistă, se enervează şi îşi face bagajele pentru o vacanţă de o săptămână la New York, unde a citit ea pe weather.com că sunt 21 de grade.

În săbii să ne luptăm sau în voci să ne citim

Declar săptămâna aceasta săptămâna obsesiilor telefonice, pentru că îmi surprind gândurile hălăiduind mai mereu pe lângă subiecte care au legătură cu telefonul. Abia am aşezat la loc receptorul peste conversaţia cu un domn de la o firmă de avocatură, o voce rigidă, eficientă, şi care cred că râde numai la propriile sale glume sau la glumele altor jucători de golf.

Era o voce din aceea care trăieşte cu impresia că toată lumea îi ştie deja numele şi numărul de telefon şi devine uşor spre mediu iritată când cineva o pune să le mai repete încă o dată. Partea interesantă este că vocile plăcute şi răbdătoare, ale căror nume le cunoşti deja de doi ani, sunt oricând dispuse să ţi le mai repete încă o dată şi încă o dată, de parcă n-ar avea şi ele termene de respectat şi obiective profesionale de atins.

Enjoy your trip!

Ana Maria e acum în avion, traversează Atlanticul. Şi postul despre călătorie i-a apărut chiar când mă gândeam la ea, că e pe drum. Trebuie că e ceva la mijloc, mai mult decât funcţiile worpress-ului :)

Cinci cărţi la preţ de-un sandvici

Unul dintre motivele pentru care îmi place America este că la preţul unui sandvici de la Jimmy Johns, cinci dolari jumate, poţi cumpăra, dacă vrei şi ştii unde să mergi (la anticariat), cinci cărţi. Acestea ar fi, după cum mi s-au întipărit în memorie: Une veac de singurătate, o biografie a scriitoarei Daphne du Maurier, o carte despre viaţa copiilor Kennedy la Casa Albă, o carte cu nu mai ştiu câte întrebări şi răspunsuri (o pui în braţele micului cititor şi poţi scrie un pic pe blog) şi încă una, cu poveşti despre zâne şi spiriduşi. Good job, vorba încurajării naţionale :)

Blog and the City of Chicago

Oooops, we did it and geeee, we’ll do it again. Ieri, în cea mai desăvârşită zi a sezonului de toamnă – iarnă 2009, noi, trei ţiitoare serioase de blog din Chicago, ne-am mobilizat şi ne-am sincronizat astfel încât să coborâm de pe monitoare direct într-unul din cele mai simpatice locuri ale metropolei, Lincoln Square. Pe cinstea mea de romantică fără vindecare, o zi mai frumoasă nu se putea găsi. Ne-am adunat care de mai aproape, care de mai departe, şi am pus vreme de trei ore la cale atât Ţara Americană, cât şi Ţara Românească, vecină şi prietenă. Îmi amintesc că am început după ora unu şi am sfârşit după ora patru, nu de alta, dar să nu ne dea dispărute respectivele familii rămase acasă.

Am condimentat conversaţiile cu bere, cu Pomosa şi Mimosa, nişte licori cu care eu nu m-am întâlnit până ieri, aspect pe care îl regret. De fapt nu ştiu să vă spun despre bere şi Pomosa, dar Mimosa este suc de portocale amestecat cu şampanie şi n-a fost rău. Am campat la o terasă, am depănat poveşti, pe scurt, a fost plăcut şi până la primul colţ deja am hotărât să repetăm isprava, probabil cam într-o lună, deoarece fericita numită Ana Maria pleacă în vacanţăăăăăă. Dar noi vom ţine fortul în stare bună de funcţionare până se întoarce ea şi, mai mult, plănuim să îndrăznim să le invităm şi pe Ionela şi Mihaela să ne fie alături la manifestarea viitoare. Ba chiar am putea să ne obrăznicim îngrozitor şi să propunem o excursie la Chicago, sometime soon, şi celor care scriu frumos şi sunt localizaţi la New York, Williamsburg, aş îndrăzni să spun şi Vancouver, căci nu se ştie niciodată din ce avion sare iepurele.

În poză apărem aşa: prima din dreapta este Ana Maria, la mijloc este Dona, iar la stânga eşicherului apolitic sunt eu.

Acestea fiind împărtăşite şi lămurite, vă urez o săptămână plină de tot ce vă doriţi :)

Blog Tango

Dragii mei,

Am bucuria să pot scrie pe blogul nou de la Tango. Ori de câte ori nu o să îmi vină să cred, o să mă întorc să citesc acest anunţ făcut cu toată dragostea strânsă în patru ani, câţi au trecut din dimineaţa în care am putut să citesc pentru prima oară revista mea dragă.

http://amalia.revistatango.ro/

Însemnare de septembrie

Am făcut noi ceva bine, aici la Chicago, căci avem un septembrie cum nici în cataloagele de prezentare promoţională a vremii nu s-au priceput manipulatorii să imagineze. Dimineaţa e plăcut, nici un pic de frig, ziua se încălzeşte, frunzele încep să înmierească în copaci, câteva se leagănă uşurel în jos, dar parcă nici acelea nu sunt deloc triste. Seara e tot călduţ, dovadă că am şi pornit aerul condiţionat, deşi în principiu mă cam feresc de el. Dar am zis că răcorim aşa, o jumătate de oră şi apoi deschidem ferestrele, căci între timp aerul se va parfuma şi va mirosi numai bine a seară. Şcolarii s-au întors la treburile lor, eu, ca o mamă ce suburbie ce mă aflu şi anul ăsta, m-am reîntâlnit cu doamnele cucoane de pe la casele mult mai mari decât a mea. Dar nu ştiu ce mi-a venit să spun aşa, căci dânsele sunt cu toatele drăguţe şi amabile. Singura problemă e că simt aşa, un dor de ducă, şi mă gândeam să trecem un pic graniţa până în Canada, să n-o trecem, să o trecem...

Accounting show must go on

Ieri mi-am petrecut tinereţile la conferinţa regională a contabililor publici certificaţi din frumoasa şi voioasa regiune cunoscută sub denumirea de Midwest. Au venit ei cu mic, cu mare, de la oraş şi de la preerie, de la firme sole proprietorship şi de la firme multinaţionale, să asculte ce mai e nou pe arătura financiar – contabilă a celui de-al nouălea an al celui de-al treilea mileniu. La prima sesiune n-am ajuns, pentru că am fost ocupată să conving o tanti de la Registration ca eu uneori pot functiona si sub numele de Donald. Nu s-a convins, aşa că m-a pus să mă preumblu pe la manifestare cu numele din buletin. La a doua sesiune n-am intrat, pentru că în atâţia ani de participare glorioasă m-am prins şi eu ce e mai cuminte să eviţi, aşa încât pe certificatul tău de transhumanţă spre o lume mai bună să nu scrie mort de plictiseală. Am pătruns binişor la cursul de corporation taxation, unde, inteligentă cum sunt, mi-am dat repede seama că domnul care preda era acelaşi de la cursul pe care tocmai îl evitasem.

Asta îmi aminteşte o întâmplare din facultate, din anul întâi, când am ajuns, în sfârşit, pe la cursul de economie politică. Era programat dimineaţa foarte devreme, şi apoi, eu nici n-am simţit niciodată mai multă atracţie faţă de economia politică decât poţi să simţi pentru un ins decent, dar comun, care sta lângă tine în tramvai. Nu te superi că stă acolo, nici nu te bucuri, iei faptul ca atare şi cu asta basta. Da, şi la un moment dat am mers totuşi la curs, numai că, ghinion, nu am ajuns chiar de la început. Am intrat totuşi, mă rog, regulile erau destul de stricte, şi intrând, am avut surpriza totală să văd că profesorul, un domn care apoi mi-a fost printre cei mai simpatici dascăli, îmi părea cumplit de cunoscut. Eu ştiam sigur că n-am mai păşit în nici o incintă unde preda domnia sa, şi totuşi îl mai văzusem undeva. A mai durat un pic, până când mintea mea, care se culcase târziu şi se trezise devreme, a compilat pe circuite că profesorul respectiv mă supraveghease la admitere, în sala în care îmi desfăşuram măiestria la proba de matematică.

Dar să revin. La corporate taxation am simţit cum aţipesc de două ori pe scaun, senzaţia venea din stomac, loss carryover, căldură, lunecare, shareholders, capul cade uşor, plutire, încă o fracţiune de secundă, şi trezirea! Pe la a treia pătrime a cursului am zis că aşa nu se mai poate, mi-am luat plăsuţa cu mâncare de acasă, mi-am luat geanta (mi-am scos una din genţile bune pentru show) şi m-am transbordat cu căţel, cu purcel, pe o canapea moale, într-un hol înalt şi generos luminat. Am tras nişte duşti de apă plată şi mi-am scos din taşcă Bulgakov-ul, urmărind cu nesaţ povestea de a cărei jumătate mă apropii.

După o jumătate de oră de delectare autentică m-am deplasat spre spaţiul expoziţional, unde se afla şi locul de luat masa. Masă, masă, dacă ţi-ai adus de-acasă, cum spune un vechi proverb românesc. Dacă nu ţi-ai adus, puteai alege între un sandviş cu piept de curcan la 13 dolari bucata, un hot-dog ultra-pricăjit la 5 dolari sau nişte meniuri înţepenite de vreme, compuse din salată verde şi niscaiva şunci, la un preţ pe care nu am vrut să îl aflu.

Apoi m-am aliniat alături de alte zeci de contabili la pop-corn şi limonadă gratuite, din partea organizatorilor, cred. Coada conţinea, printre altele, domni serioşi cu cravată şi costun, tinerei mai relaxaţi, doamne venerabile, doamne nevenerabile şi domnişoare sofisticate, toată lumea aşteptând, în cea mai deplină ordine, să înşface punguţa cu pop-corn şi păhărelul cu limonadă. Cel mai mult mi-a sărit în ochi o contabilă în general bine îngrijită, dar încinsă cu o curea lată rău, care aducea mai mult a brâu de costum popular, după umila şi nesolicitata mea opinie.

Fericită şi relaxată, m-am prezentat la cursul de Business Ethics, unde m-a aşteptat o mare surpriză, de fapt două. Prima a fost că n-am mai găsit loc în sală, dar asta s-a rezolvat foarte repede, pentru că organizatorii au adus extra – scaune, să încapă tot cetăţeanul. Iar câţiva cursanţi s-au trântit de-a dreptul pe jos. A doua surpriză a fost că doamna care preda (vorba vine preda, făcea prezentarea) m-a captivat atât de tare cu subiectele propuse încât am ajuns să stau cu gâtul întins, numai ochi şi urechi şi suflet, să nu pierd nici un cuvânt. A intrat în subiecte precum diferenţele culturale şi influenţa lor asupra comportamnetului angajaţilor din multinaţionale, atitudini, motivaţii, ce să mai, chestii în faţa cărora mă topesc de interes. Aş fi vrut să nu mai plece şi cursul să nu se mai termine. Dar s-a terminat şi am trecut mai departe, la sesiunea despre tehnologie.

Aici am ascultat cu luare aminte, nu chiar ca la expunerea anterioară, dar nici n-am aţipit. Am aflat tot felul de drăcii despre tot felul de echipamente şi jucărioare electronice, din acelea care au avansat mult mai repede decât mine, şi dacă avansează tot aşa, chiar nu am idee unde o să ajungem. De fapt am un fel de idee, dar nu ştiu dacă să o mărturisesc sau nu. La finalul cursului ni s-a spus că în cinci ani toate bucătăriile vor conţine un computer care va integra activitatea frigiderului, aragazului, hotei şi a mai ce are fiecare prin incintă. Şi ni s-a pus în vedere că peste zece ani, ne vom uita la televizor cuplaţi la nişte dispozitive care vor reproduce în noi exact emoţia simţită de personajul din filmul la care ne uităm. Am plecat scuipând în sân, să mă bucur liniştită de viaţă, cât se mai poate, şi cât roboţii nu au pus încă laba complet pe noi.

Dragoste la prima vedere

Datoria mă îmbrânceşte azi spre o conferinţă de finanţe şi contabilitate (well, well), iar plăcerea de a avea grijă de blog mă împinge să intru sub birou, să pun memory stick-ul şi să descarc ce am scris ieri, în pauza de prânz. Vă doresc să aveţi o zi frumoasă, în jumătatea aceasta matură de vară.

Aveam de gând să scriu înfoiat despre corupţia românească (de care ne plângem cu toţii în timp ce împingem plicuri şi rezolvăm mici treburi printr-o cunoştinţă care lucrează la.... exact unde trebuie) sau despre health-care-ul american (care implică şi el destulă corupţie, cu colăcei frumoşi de dolari ce cresc şi cresc pe şoldurile bine intenţionate ale companiilor de asigurări). Sunt două subiecte care se aseamănă, pentru că, în loc să se epuizeze, se multiplică la nesfârşit, aşa încât singura soluţie rămâne să întorci televizorul cu faţa la spate iar în maşină să asculţi numai cd-uri cu muzică garantată de trecerea anilor şi de menţinerea preferinţelor. Până şi o individă ca mine şi-a dat seama, în sfârşit, că nu are sens să îşi risipească înfoielile preţioase pe probleme preponderent macroeconomice. Am să mă întorc la egoismul meu microeconomic şi am scriu despre cele trei cazuri în care m-am îndrăgostit la prima vedere. Prima dată de o revistă, a doua oară de un oraş şi a treia oară de o reclamă.

Revista este Tango-ul, nu e greu de ghicit. Oraşul e Milano, a fost o întâmplare, sau poate nu. Reclama este cea la parfumul Miss Dior Cherie, L’Eau. Tango-ul mi-a plăcut de prima dată, pentru că lectura sa îmi pune şi mintea şi inima, deopotrivă, la contribuţie. Peste o lună împlinesc patru ani de la debutul dragostei, debut care a venit într-o dimineaţă de toamnă, la Timişoara, în aeroport. Nu pot să uit momentul acela şi n-am să obosesc niciodată să povestesc despre el.

Oraşul e Milano, locul în care am petrecut o zi din cauza întârzierii avionului spre Chicago. Ora plecării s-a tot amânat, şi atunci eu, care nu pun geană pe geană prin nimic ce mişcă-n lumea asta: râul, ramul, maşina, trenul sau avionul, am decis că nu mai vreau să plec în seara aceea spre America, aşadar vom petrece o zi cu italienii. Zis şi făcut. N-am să uit momentul în care ieşeam de la metrou şi a apărut Il Duomo, cu dantelăriile sale fantastice, cu secole de muncă omenească ghidată de har dumnezeiesc şi picurată într-o secundă în suflet, prin poarta ochilor uimiţi.

Reclama este reclama la parfumul Miss Dior Cherie, L’Eau. N-am să vorbesc despre parfum, nu simt nici o legătură specială cu el (cum simt cu Miss Dior original, cel care adună arome tari şi farmec subtil de note mai blânde, mai romantice). Am să vorbesc numai despre reclamă, despre acea domnişoară norocoasă care, purtată de baloane de toate culorile, se ridică lin deasupra frumuseţii Paris-ului. Îmi place mult, pur şi simplu mă binedispune. S-ar putea să fie şi pentru că nu are aerul vampos al altor reclame, care arată o individă bosumflată, cu un aer general de: mă vezi? nimic nu-mi convine! M-a cucerit spiritul jucăuş, colorat şi ascendent al acestei reclame, care chiar merită un moment de atenţie, pentru că dă înapoi un pic de relaxare şi chiar un zâmbet. Şi, dacă vă place şi parfumul, cu atât mai bine :)

A doua jumătate a verii

În săbii să ne tăiem şi în stereotipuri să ne stereotipăm

Mi-am tăiat unghiile, am ascultat un pic un greieraş, am scris un e-mail prietenei mele dragi, şi apoi mi-am sprijinit bărbia în mâna dreaptă şi m-am întrebat cine sunt eu. Sau mai bine zis ce sunt. Sunt româncă? Nu s-ar zice. Nu mint, nu fur şi nu fac fapte necurate. Nu dau mită, nu iau mită, nu ascult manele, nu arunc gunoiul în pădure, nici cojile de seminţe pe trotuar. Nu mă împing în faţă, nici la autobuz, nici la pâinici calde, nici la avioanele low-cost. Dacă prind, prind, dacă nu, mai vine un autobuz, o tavă nouă de la cuptor sau un avion. Nu mă uit câş la biserică ce costumaş brodat are fosta Popească, actuala doamnă Smith. Nu te întreb direct cât câştigi, deşi mă roade curiozitatea. Nu te întreb cât cheltui, pentru că deja mi-ai spus. Nu spun că tricoul meu Armani e de la Armani Boutique, când el e de la second-hand. Nu am luat credite americane ca să trimit acasă televizor cât fereastra de la living şi vană cu jacuzzi, (proastă am fost, noroc să am, că s-a dus vremea creditelor mişto). Nu ţin neapărat să se intoxice de ciudă vecina de la trei că am cu cinşpe dolari mai mult în cont decât fata ei din Noua Zeelandă. Nu sunt încruntată şi nu înjur din prima decât în cazurile de forţă majoră. Deci, ne apropiem de qed (pentru cine cunoaşte, eu nu cunosc expresia completă, şi nici n-am chef s-o caut pe google, dar văd că legătura neuronală care duce la cele trei iniţiale s-a bătătorit totuşi). Conform ochelarilor cu lentile din sticlă de stereotip, nu sunt româncă. Dar atunci ce sunt? Să procedăm mai departe, vorba unei greşeli de traducere.

Sunt americancă? N-aş zice. Nu scot dimineaţa mâna pe geam să-mi înşfac din maşină găleata cu cafea în care nu ştiu dacă au pus cafea. Nu pot să fiu cordială tot timpul pentru că uneori mă dor muşchiuleţii feţei. Nu sper să mă pensionez în Florida. Nu mă arunc în maşină cu plăcere în faţa casei ca să cobor cu plăcere în faţa mall-ului. Nu tai iarba în faţa casei (există circumstanţa neatenuantă că nu e casa mea). N-am garaj. N-am televizor mare. N-am nicio remuşcare pentru ultimele două. Nu intru la subsol la prima avertizare de furtună. Nu dorm dimineaţa în tren. Nu port snicărşi la fustă. Nu port fustă la snicărşi. Nu am pe maşină sticker cu aduceţi trupele noastre acasă. Nu am pe maşină sticker cu nu aduceţi trupele noastre acasă. Nu cred că vreo ţară e buricul pământului. Nu sunt indiferentă la faptul că am citit eu undeva că ar exista un continent numit Europa. Nu mă mir mai mult de cinci minute când mi se dă de ştire că ar exista de fapt mai multe continente în afară de al meu. Şi tot aşa.

Dacă vrei să fii rău, poţi să o faci la nesfârşit. Şi dacă vrei să fii bun, poţi să o faci la nesfârşit. Conform acestei analize complexe nu sunt nici român, nici american, ci numai un om care în seara asta s-a gândit să ilustreze că stereotipurile lipite pe dosurile naţiunilor sunt o mare porcărie, de pe urma căreia pot să sufere indivizi care nu au de a face, nici în clin, nici în mânecă, cu belele care li se atribuie de obicei în mod automat.

Dar ce te faci cu aceşti indivizi, care nu se încadrează în tiparele consacrate şi umblă lela pe mapamond, da de se mai inventează o ţară în care lumea e plină de bun simţ nemţesc, femeile sunt îngrijite ca nişte franţuzoaice, bărbaţii sunt politicoşi ca nişte japonezi, ţoleturile şi marfa de la aprozar sunt convenabile ca în America, plajele sunt spectaculoase ca în Australia, clădirile sunt frumoase ca în Europa şi pâinea are coaja gustoasă ca în România? Aviz a(r)matorilor :)

(Stimaţi telespectatori, această vrabie merge la culcare, obosită de imaginarea unui mix ideal de mălai internaţional.)

Chicago într-o zi cu ploaie

Binecuvântare on line one

No, nii, că azi m-o binecuvântat telefonic un father din ăsta care ţine predici pe bani la popor. Mi-o dat o binecuvântare înregistrată şi transmisă în sistem automat, de era să leşin de două ori, o dată de emoţie şi pe urmă de bucurie. Că mie îmi plac mult mesajele automate, cu cât îs mai automate, cu atât mai bine. Da’ binecuvântări nu am mai primit prin telefon, de obicei mă întreabă numai dacă vreau să iau un credit foarte convenabil pentru procurarea de echipamente industriale sau dacă nu mi s-a făcut să mă duc în Bahamas, că mai este un loc pe barcă. Îs aşa de fericită că s-o gândit popa şi la mine, cum stăteam eu aicea singurică şi moşmondeam un ou fiert tare, că vreau şi io să ţin dietă. Măcar până la prânz. Şi cică un ou fiert tare îţi taie foamea. Împreună cu cheful de viaţă, desigur.

Şi chiar cum mestecam gălbenuşu’ şi un pic de copan de pui rămas de la picnicu’ de ieri, sună telefonu’. No zi şi tu! Hello, this is Ăsta şi Ăla Company, how may I help you? Am zis că poate îl pot ajuta şi io cumva, indiferent cine o fi. Da’ când colo m-o ajutat el instantaneu, că ce poate fi mai fain decât o binecuvântare telefonică, marţea la prima oră, când stai cu speranţa căzută pe birou şi cu gândul la viitorul care începe joi. Ce la fix o venit! God bless şi pe tine father şi să faci mereu săli pline, că oamenii vrea să te audă şi să te vadă. Adevăru’ îi că şi ritmu’ ăsta sacadat în care vorbeşti îi mişto, liniştitor. Publicu râde, că acuma ce să facă, biletu’ îi plătit, popă sold-out ce eşti. Ba nu, stai că ăştia chiar se distrează de le sare tişărtul peste chimirul cu carduri! Mă frate, mă!

Zi ceva, că îţi tot mulţumesc până deseară, dacă nu mă opreşti. Că mie când îmi face omu’ un bine, jură că nu îl mai comite a doua oară, că se acreşte de atâtea mulţumiri. Da’, na, acuma ai făcut pocinogul, m-ai impresionat până la lacrimi, n-ai decât să suporţi consecinţele. Dacă nu mă făceam contabilă mai bine mă făceam şi eu father, să circul prin America pe dolarii enoriaşilor, că ai mei nu ştiu ce dracu’ au, alunecă din buzunar ca turistu’ pe coaja de banană. Io ţi-aş mai scrie, că nu mi-e greu, şi-mi şi place, da’ am de făcut nişte chestii aici, or cumpărat unii nişte acţiuni şi după aia le-or vândut şi acuma trebe să le zic cu ce s-or ales. Un pic de capital gain aici, un pic de loss acolo, treaba merge ca unsă. Poate chiar e unsă, cine ştie. În încheiere permite-mi să-ţi zic că nimic nu-i mai fain ca libertatea de exprimare. Numa’ binecuvântările înregistrate, pe bune vorbesc acu’. Hai să mai stăm în touch, că merită.

Facă-se voia ta, Retirement-ule!

Bineînţeles că sunt conştientă că s-ar putea să prind pensia la un moment dat, şi sunt chiar îngrijorată pentru nişte chestiuni în care nu voi intra acum. Dar ce mă miră şi după şase ani de America este obsesia pentru retirement. Toată lumea trăieşte practic pentru a ajunge acolo. Este un fel de prepaid happiness, cu perfecţiunea căreia te poţi făli încă de pe acum. Atunci nu o să mai sune ceasul înainte de a se face lumină. N-o să te mai înghiontească pe sub pături cucoana personală ca să te ridici şi să pleci la office. N-o să mai stai în trafic. N-o să mai stai la calculator, căutând înnebunit varianta de buget aprobată în sfârşit de board-ul celor ambalaţi în costume închise la culoare şi la suflet.

N-o să mai mănânci înţepat în ficaţi de teama că deşi l-ai tratat pe clientul ăsta cu toată răbdarea care se poate cere unei fiinţe umane, tot nu o să încheie contractul cu tine, ci o să meargă la concurenţă, ca acum trei ani. Nu o să te mai gândeşti cât de autentic te-ai mirat ce nepoţi deştepţi are, şi ce noră fertilă. N-o să-ţi mai aminteşti complicatele tratamente pentru ulcer, inimă şi duoden, prin care ai trecut cu zâmbetul pe buze şi cu ochii pe umflăturile din facturile companiei de asigurări medicale. N-o să mai ţii cont de faptul că într-o sâmbătă fiică-ta ţi-a zis că ea nu are voie să intre în vorbă cu străinii, că aşa i-a spus mama ei. Aaaaaa, tu eşti tata, parcă i se părea ei că semeni cu el, dar totuşi ultima dată când te-a văzut păreai mai simpatic şi mai dezgheţat.

Auzi, când s-a măritat fata noastră cu individul ăsta puţintel arogant? Când am fost eu plecat la Shanghai? Aaaaaa, nu sunt căsătoriţi, mai bine. Mi-ai luat o piatră de pe suflet şi una din rinichi, da, cea mai mare. Poate ies şi celelalte până la pensie, că ar fi păcat să ne necăjească în timp ce ne vom tolăni, în sfârşit, sub vreun soare exotic, happily ever, că la after nu vreau să mă mai gândesc acum.

Impresii feroviare

Dimineaţă devreme, pe peron, în partea dreaptă: două domnişoare, apreciez că în jur de clasa a 9-a. Tinere, vesele, cu picioare frumoase şi goale, şorturi scurte, bluze de trening cu scrisuri. O bluză gri. O bluză albăstruie. Şlapi în picioare (n-am nimic cu şlapii, câtă vreme nu sunt târşâiţi sonor). Un fel de saci în spate. Vorbesc despre Jeff, and Jeff said, and Jeff did, and it sounds like fun. Mă uit din când în când la ele pentru că din partea aceea vine trenul spre downtown.

Dimineaţă devreme, pe peron, în partea stângă: două doamne, apreciez că în jur de debutul retirement-ului. Drăguţe, vesele, paşnice, cu pantaloni trei sferturi şi cămăşi largi peste tricouri colorate. Sandale plate şi moi în picioare, plăsuţe pe umăr. Vorbesc despre Medicare, and it doesn’t cover this and it doesn’t cover that, and it’s outrageous, dear, don’t you think so? Mă uit din când în când la ele pentru că din partea aceea vine trenul dinspre downtown.

Legăn în vânt bocceluţa cu apă plată, cu Sartre şi Beauvoir şi scot cartea de limba italiană. Hai visto il dibattito alla televisione ieri sera? Mi-ar plăcea să leg şi eu câteva cuvinte când o să vizitez Cinque Terre. Aşa ar fi frumos. Urc în tren şi alunec printre suburbii fără sfârşit, făcute din case care au votat fie cu paleta de nunaţe centrată pe ocru diluat, fie cu figura cinstită şi corectă a frame-urilor din plastic griuliu.

Prin curţi nu e aproape niciodată nimeni dar eu ştiu sigur că acolo trăiesc oameni, pentru că le văd liniile tehnologice de fabricat grătare, mesele şi scaunele de grădină, găletuşele colorate zvârlite lângă un zid sau lângă o mică piscină. Când obosesc de absorbit peisajul ridic din umeri şi mă întorc la oile de prin cărţile mele.

Colegii mei de vagon citesc şi ei sau joacă solitaire sau rulează aplicaţii financiare grele sau îşi deapănă viaţa în celulare penultimul răcnet. Apoi ne aliniem pentru coborâre şi însufleţim pentru trei minute un alt peron încremenit în soare.

Întrebare despre greşeli

Mami, dacă Dumnezeu nu face niciodată vreo greşeală, atunci de ce oamenii fac atâtea greşeli? Daţi-mi voie să folosesc cinstita expresie fată, mi-e rău şi să mă gândesc pe unde o să mai scot eu, în timp, cămaşa informaţională? Asta-i întrebarea.

Introducere în arta introducerii

Cam în urmă cu doi ani am copt o introducere la o carte pe care s-ar putea să nu o scriu niciodată. Am redescoperit-o acum prin foldere şi folderele şi o găsiţi mai jos, să vadă şi ea lumina nesănătoasă a monitorului.


Cartea astea n-o să apară niciodată. N-am bani s-o public. Nici curaj să merg să-i cer de la alţii. O să analizeze, cât costă, câte se vor vinde, cum ne rostogolim peste pragul de rentabilitate. Despre vânzare, pot garanta că se vor vinde trei. Una o cumpără Cristina, prietena mea din Cluj, măritată cu Florin, cu care şi-a construit o casă (la Cluj). Eşti superbă, ca de obicei, îmi spune ea. Am o rugăminte, continuă. Încearcă să mai scrii şi poate le aduni într-o cărticică. Prima o cumpăr eu, promite. Superbă? Foarte bine. Cu promisiunea ei fermă, de prima carte am scăpat.

A doua o cumpără Cristina, prietena mea din Deva, măritată cu Florin, cu care şi-a construit o casă (la Deva). Zău că ai talent, mă susţine ea. Apucă-te serios de scris. O să cumpere ea al doilea exemplar. Al treilea îl cumpără mama. Ai talent, declară mama, mai scrie când poţi. Talent? Asta nu poţi şti sigur. Partea cu “când poţi” e şi mai delicată. Când pot?

Oricum nu dimineaţa. Atunci sânt necesare răbdarea, delicateţea şi antrenamentul unui profesionist care să ştie să sape pe sub pături. Mi le-am tras peste cap şi mă ţin strâns de ele. Încleştat ar fi mai aproape de adevăr. Disperat? În jumătatea de oră scursă de la oprirea alarmei mi-am revizuit strategia. Nu merg nicăieri. Nu azi. Mâine, poimâine, mai vedem. Azi oricum a început, şi unde să mai ajung dacă n-am pornit din vreme? Mai bine mă mai odihnesc. E şapte cinzejdoi.

A plecat şi trenul. Trenul care mă duce de la halta unde urc până la suburbia plictisitoare unde cobor. Dar de obicei nici nu-mi vine să cobor. Mă simt de parcă aş fi sosit la Costineşti. Bate soarele şi n-am dormit destul. La birou mă aşteaptă nişte dosare parcă şi mai rânjite decât ieri. În cap mă aşteaptă un creier sătul de calcule, care vrea să îl anunţ că îmi schimb cariera. Sincer. Pe lumea asta toţi aşteaptă ceva de la tine.

Nu poţi fi ceva dacă eşti singurul care crede asta. Trebuie să-i convingi pe ceilalţi. Acesta este marele obiectiv al prezentării de sine: validare socială pentru identitatea reclamată. (Acesta este o concluzie de sfârşit de capitol din manualul meu de psihologie socială, materia pe care am iubit-o cel mai mult pe pământ). Dar n-am reclamat nici o identitate până acum. La o adică pot pune un anunţ pe uşă: aici domiciliază Amalia. Nu sunaţi. Momentan este plecată în căutarea validării sociale. Găsitorului recompensă. Găsitorul e în încurcătură: pentru ce se dă recompensa? Pentru Amalia sau pentru validarea socială? Pentru cel care le găseşte împreună. E complicat?

Aşa şi trebuie. Totul să fie cât mai complicat. Simplitatea naşte plictiseală şi plictiseala naşte uitat la televizor. Tipul are cinci personalităţi şi toate cinci funcţionale, decide vocea din ecran. Mă ridic de la masă, să verific dacă am auzit bine. Subtitrarea curge: tipul are cinci personalităţi şi toate cinci.... Un domn selectat din cine ştie câte mii, cu un costum selectat din cine ştie câte sute, trage concluziile. Ancheta a ajuns la final. Criminalul are cinci personalităţi şi într-o dimineaţă prostul s-a încurcat în ele.

Avea de mers să ia gâtul unei tinere frumoase şi deştepte, îmbrăcată a la purtător de cuvânt guvernamental. Ea cobora în grabă nişte scări (în spate se vedeau coloane) şi ducea sub braţ o geantă cu dosare esenţiale pentru securitatea naţională (americană, evident). El a ieşit din hol în mare grabă şi în loc să smulgă din cui personalitea numărul 2: psihopat cu ten de cetăţean normal, a nimerit-o pe cea cu numărul 4: bunic bătrân care îşi udă grădina. Astfel ordinea mondială a rămas aceeaşi, proastă cum era. Ca să vezi ce importanţă poate avea o încurcătură între cuie.

Şi în plus, dacă scriu, trebuie să pregătesc o pagină de mulţumiri, pentru cei care m-au inspirat şi m-au ajutat şi au contribuit la organizarea acestor însemnări răzleţe într-o carte cumsecade. Mulţumesc tuturor şefilor care m-au chinuit prin joburi, pentru că m-au impulsionat să şi fac ceva după ce am terminat de drăcuit. Mulţumesc părinţilor care nu m-au oprit să plec din ţară şi să fiu aşa de nefericită cum am fost. Mulţumesc soţului meu care nu m-a scos pe uşa afară când îi explicam ce eşec lamentabil sânt. A preferat să doarmă el de fiecare dată în maşină. Mulţumesc fiicei mele care nu m-a slăbit nici un moment cu cererile ei, apă, pop-corn, sendvici, Jerry, Thomas, iepuraşul, vulpea, Bambi, Pluto, dalmaţienii.

Mai rămân agentul, editorul (trei săptămâni mi-a luat să înţeleg diferenţa dintre ei) şi încă vreo câţiva colaboratori superbi, dragi, apropiaţi, înţelegători şi utili, pe care încă nu-i cunosc. Şi chiar dacă n-am să scriu cartea, măcar am o introducere mişto.

Blame it on Beauvoir

(sursa foto)

Mă iertaţi că n-am mai glăsuit din puţul înţelepciunii interne dar circul cu imaginaţia între Hotelul Mistral, Hotelul Chaplain şi Hotel du Danemark, însoţind-o pe Simone de Beauvoir în iubirile ei complicate, în gândurile ei încredinţate jurnalelor, în biografia aşternută de Hazel Rowley în cartea Tête-à-Tête. Faţă în faţă, împreună şi separaţi, prinşi într-o reţea de dragoste căreia recunosc că i-am pierdut şirul ochiurilor, Simone de Beauvoir şi Jean-Paul Sartre mă ţin cu sufletul la gură, cu praful neşters şi cu cartofii nezdrobiţi. Am citit pe canapea, în mersul maşinii, în statul maşinii, sub un copac, în baie, în tren şi mai vedem noi mâine unde. Acum sunt în Martie 1941, Simone de Beauvoir se întoarce la Hotel du Danemark şi găseşte o notă de la Sartre, pe care nu îl mai văzuse de unsprezece luni. Îl regăseşte schimbat şi încep să se contureze acţiuni de rezistenţă contra germanilor care ocupaseră Parisul.

Şi apropo de Paris, cred că atunci când voi ajunge să îl vizitez am să fiu aşa de fericită că de pe acuma mă tem, Doamne-fereşte, să nu mi se facă rău. L-am colindat cu ochii impresioniştilor, într-o altă carte foarte bună, l-am colindat cu spiritul americanului, tot într-o carte bună, dar de cu totul altă factură, l-am străbătut cu veselia şugubeaţă a unui australian talentat, l-am imaginat începând cu manualele de limba franceză care îmi povesteau ce şi cum e cu bouquiniştii, acei oameni pitoreşti care vând cărţi pe malul Senei. Am planul gata făcut, când o să ajung o să respir foarte adânc, o să am cu mine apă plată şi două zile umblu cu un ac în buzunar, pentru a mă ciupi uşor atunci când simt că mă înalţ pe baloane colorate, ca în reclama la Miss Dior Cherie, L’eau.

Dar până atunci rămân cu Simone de Beauvoir, Occupied Paris, March 1941 – September 1944. Şi rămân cu voi.

Texaso-fantezie

Astăzi, stând la stop în dosul grand al unei maşini cu număr de Texas, am citit un sticker care destăinuia direct, alb pe roşu, o fantezie erotică sublimă: I want two men, one for cooking, one for cleaning. Facă-se voia ta!

Cinque Terre

(sursa foto)
Am auzit pentru prima dată de Cinque Terre de la Dennda, acum câteva zile. Azi l-am văzut la televizor. Oare cum i-o fi ales Dumnezeu pe oamenii care trăiesc acolo? I-a chemat din adunarea care îi stătea în faţă, i-a îmbrăţişat şi le-a spus: duceţi-vă şi trăiţi acolo unde casele au culorile inimii şi ale soarelui şi ale portocalei, acolo unde apele o să vă alinte cu o nuanţă căreia o să-i găsiţi singuri un nume, acolo unde peştii o să vă dezmierde limba cu frăgezimi zeieşti şi unde vinurile o să vă fie din crama Raiului. Duceţi-vă acolo unde rufele o să vi se usuce în vânt şi unde serile o să vă adune pe băncuţe de piatră sau prin cafenele, ca să vă onoraţi zilnic norocul de a fi printre cei aleşi.

O să muncesc, o să împrumut, o să cerşesc, o să fur, şi tot am să ajung cumva la Cinque Terre. Curând.

Mi-e tot mai dor de Italia, ca de un iubit cu care am petrecut o singură zi şi care mă cheamă de trei ani înapoi.

Am uitat

Am uitat că ieri m-am tuns şi dimineaţă am fost uimită să găsesc în oglindă un cap mai puţin învolburat decât predecesorul.

Mărturisirea unui brad de soi

Când am aşteptat să intrăm la trenul minune, ni s-au cântat colinde şi ne-am amintit de iarnă. Aşa că m-am gândit să vă ofer în duminica asta o povestire despre un brad care şi-a jucat rolul şi care are câteva gânduri despre ce a văzut şi ce a înţeles el de prin lumea oamenilor. Orice asemănare cu realitatea este firească.


N-am fost bradul unui Crăciun fericit. Nu-mi pare rău că ei mă scot azi afară. Ştiu că mă duc la tocat, mi-am dat seama din discuţiile lor cu prietenii. Povesteau că într-o duminică vine în parc o maşină mare, ca un fel de drujbă, şi toată lumea care nu vrea să arunce bradul îi duce acolo la tocat. Nu ştiu dacă o să îmi placă să fiu făcut bucăţele după ce am fost trei săptămâni regele casei. M-au cumpărat din vreme, de la un magazin scump, de unde cumpără şi americanii adevăraţi. Râdeau amândoi şi îşi aminteau de anii în care încă mai luau un brad ieftin. Ea chiar insistase la un moment dat să cumpere unul artificial, să nu mai aibă bătaie de cap când face curat. El însă vroia miros de sărbătoare autentică, aşa cum şi-o amintea din anii petrecuţi pe celălalt continent. Ei nu prea-i păsa de miros sau de detalii, singura îngrijorare majoră era ca ansamblul să arate bine, să fie suficient de dichisit încât vizitatorii să înţeleagă corect mesajul proaspetei prosperităţi.

M-au ales cu grijă. Au pipăit mai mulţi brazi, de soiul meu şi de alte soiuri şi fiecăruia i-au găsit câte un cusur. Ea se mira în continuu cât de deşi eram noi toţi comparativ cu brazii româneşti. Spunea că printre crengile lor se zărea zugrăveala pereţilor. El nu-i răspundea, preocupat să facă acum cea mai bună alegere, fără a insista inutil pe metehnele trecutului, metehne care oricum nu i se mai păreau atât de grave ca în momentul manifestării. Era aproape fericit să fie aici, să aleagă, să verbalizeze pretenţii. Ştia că a ajuns departe, că nu şi-a irosit viaţa şi priceperile. Dar mai ales se bucura că e ea fericită, că are tot ce vrea, în cantităţi care de acum exclud cu desăvărşire acidul repoşurilor materiale. M-au încărcat în spatele maşinii lor de teren şi în drum spre casă au râs copios de bărbatul care îşi înghesuia cumva pomul în micuţa maşină vişinie parcată lângă a lor.

M-au instalat în living. Am auzit-o pe ea făcând planuri pentru petrecerea din Ajunul Crăciunului şi stabilind cam ce cadouri să cumpere pentru copii prietenilor. Duminica dimineaţa vorbeau cu părinţii rămaşi în ţara lor, de la un calculator foarte subţire pe care vedeam şi eu un mic pătrăţel prin care se perindau două femei şi un bărbat. Femeia mai dichisită era mama ei iar ceilalţi doi erau părinţii lui. El era puţin supărat pe ei că nu înţelegeau prea bine cum să manevreze calculatorul pe care el îl dusese cadou în ultima călătorie, acum doi. Plecase cu treabă la un client important din Germania şi pentru că se înţelegea foarte bine cu şeful lui de aici, reuşise să fugă trei zile şi până acasă, la părinţi. Ea s-a bucurat foarte mult de aranjament, mai ales că o scutea de încă un drum groaznic până în România şi îi lăsa concediul neciopârţit pentru încă o raită pe ţărmuri alintate de soare.

Am auzit că tatăl ei murise brusc, la câteva luni după plecarea lor. Ea tocmai îşi găsise un serviciu foarte bun şi nu s-a mai dus la înmormântare pentru că oricum nu l-ar mai fi ajutat cu nimic pe el iar pe ea ar fi pus-o într-o lumină proastă, fiind în perioada de maximă dedicaţie şi acumulări la noul birou. În plus era vară şi biletele de avion era foarte scumpe. Îi povestise mama înmormântarea la telefon şi îl rugase pe Radu, un fost prieten bun rămas acasă, să filmeze momentele mai importante. Îi trimitea mamei bani şi haine ca să o ajute să reziste mai uşor singură. Dar mama ei nu se simţea singură în sensul cel mai strict, avea prietene, mergea mereu în vizite şi o dată pe an venea câte o lună la ei, ca să îi vadă şi să consemneze progresul constant în amenajarea casei.

Părinţii lui nu se încumentau să treacă Oceanul. Jurau cu mâna pe inimă că dacă ar fi fost vorba de ajuns oriunde în Europa, nu s-ar fi codit, dar gândul de a zbura atât de departe îi descuraja total. Tatăl lui insista să încerce totuşi dar mama nu vroia să audă. Primeau şi ei bani şi pachete cu de toate. Banii îi puneau mereu la bancă, nu erau obişnuiţi să cheltuiască sau să meargă în vacanţă. Degeaba insista băiatul lor, cuplat la microfon şi la camera video, explicând că le poate trimite şi mai mulţi bani, numai să facă şi ei ceva relaxant, să nu mai stea pe lângă casă tot timpul, aşteptând să vină şi să treacă acelaşi gen de duminici fără sens.

Ea nu vroia copii, cel puţin nu acum. Avea o siluetă fină, o casă mare, un loc de muncă foarte bun. Nu se vedea pironită în casă cu săptămânile, aşa cum povesteau mai toate prietenele lor. Îi plăcea să meargă la baruri, la dans, la teatru şi în cât de multe excursii le permitea programul lor încărcat. O căina în taină pe Adela, doctoriţa cu cele două gemene îmbrăcate pe la petreceri în rochii identice, de obicei vişinii. Povestea cu nesaţ cum Adela îşi întrerupsese rezidenţiatul ca să le crească pe fete, cum se îngrăşase şi cum amâna cu trimestrele pedichiura lunară. Dar ei nu avea să i se întâmple aşa ceva. Închipuia cele mai superbe surprize pentru copii altora, stivuindu-le cu migală sub cel mai arătos brad găsit în fiecare an. În prima seară au făcut dragoste în living, de faţă cu mine. Au lasat să treacă focul din şemineu, au adus şampanie şi s-au iubit atent, fără consecinţe. Mi-am întors steaua din vârf spre stradă, căci nu le-am putut fi până la capăt martor nemilos.

Apoi mi-am blestemat soarta de brad frumos şi foarte scump. Nu aş fi vrut să fiu însoţitorul mut şi temporar al unei astel de fericiri. Dar am riscat şi am vrut să locuiesc între oameni şi acesta a fost norocul meu. Mi-a sosit rândul la tocătoare şi mărturisesc: totul e de vânzare. Şi eu am fost.

Ce vreau

Ce vreau e să mă trezesc cu bucurie dimineaţa. Iar seara să adorm lin. Iar noaptea să nu mai tresar. E mult, e puţin? E posibil?

Wind of change of route

Se spune că din când în când e bine să mai faci o schimbare în rutele zilnice, ca să vezi totul cu un ochi proaspăt. Aşa că m-am hotărât să îmi schimb şi eu drumul de la servici până acasă. Acum trec zilnic printr-o tufă care îmi vine până la brâu, pe lângă un garaj (uneori mă strecor printre o maşinoacă şi garaj), prin stânga unei case foarte mari (sau prin dreapta unui lot vacant, depinde cum vrei să priveşti problema), şi pe o aleiuţă cu floricele şi cu un îngeraş de piatră ataşat unei fântânici. De acolo ies direct în strada principală, pe care ţin drept până la gara sătească. Mă simt mult mai bine decât când mergeam prin parcare, apoi prin spatele unui magazin, apoi prin dreapta unei clădiri de apartamente şi apoi tot pe strada principală, până la gara sătească. Chestia asta chiar funcţionează!

Azi pe la prânz

Azi pe la prânz ne-au plecat nişte prieteni buni în România, într-o vacanţă de două săptămâni. Deci eu am făcut gălăgie şi am trântit lucruri prin casă, am scos nişte cărţi de la locul lor şi apoi le-am aranjat înapoi. Ce să zic, că abia am sosit de acasă de trei luni. Adevărul e că mi-aş dori să pot merge mai des, să nu fie atât de departe, pentru că departe înseamnă timp şi bani. Hm, hm.

Mihaela trebuie că a aterizat în Florida, acuma stă cu gleznele în nisipul ca zahărul şi apoi se răsfaţă în apa aceea imposibil de albastră. Vacanţă plăcută, dragii mei!

Lege şi ordine mixtă

Aseară mi-am ridicat privirea cufundată în carte şi mi-am aţintit-o, atipic, spre televizor. Pur şi simplu nu aveam scăpare, câtă vreme detectivii implicaţi în porţia de „Lege şi ordine” a nopţii de duminică afirmau nici mai mult nici mai puţin decât că all the ways take us to Romania. M-am uitat cu sentimentul semiasimilatului care se vede dintr-o dată pomenit şi chicoteşte de curiozitate să vadă ce poate grăi poliţistul culturii majoritare despre ţara de baştină. Episodul trata modalitatea în care i s-a făcut felul lui aunt Constanta, mătuşa unei fete frumuşele, pe numele ei stâlcit Ilena. Ileana? Elena? Whatever.

Am aterizat numai în a doua jumătate a episodului, deci redau ce-am priceput. Ilena a fost racolată ca baby-sitter de un om de afaceri deraiat de pe fixul sexului firesc şi cotit pe arătura deviaţiilor care conţin tortură. Creierul i-a fost spălat prin frică şi a înlocuit-o la aparat pe soţia criminalului, care beneficia până atunci de tratamentele ce îl fericeau pe el. La final au scos-o pe Irena de sub pat, închisă într-o cuşcă. Na, uite la ce am ajuns să mă uit. Ideea e că aunt Constanta a fost eutanasiată, pentru că era singura persoană care mai avea legături cu această Ilena. (Ileana? Elena?)

Anyway, ce mai vroiam să spun e că individul rău, care poza în business-man ocupat până peste capul obsesiilor de tot felul, spunea că a lucrat în Bucharest la ceva legat de o privatizare, şi a fost un nightmare. Frumoooos. Aşa am ajuns să mă uit la un film care nu e de privit înainte de culcare dar din motive complexe este difuzat chiar atunci. M-am întors repede la cartea mea relaxantă, căci aveam chef de ceva uşor şi amuzant, iar nu de pricopseli detectiveşti cu victime alese de scenaristul american de pe sprânceana exotică a Ţării Româneşti.