Wednesday, December 17, 2008

Cu sentimentul gol (lamentare în câte părţi s-o nimeri să fie)

Se ştie că nu e frumos şi practic să umbli în fundul gol. Îţi poate îngheţa, îţi poate muri de cald sau de ruşine sau de singurătate. În afară de cazurile bine puse la punctul Playboy-ului sau la punctul aleator al cine ştie cărei domnişoare cu dorsalul dezvelit de dragul artei sau al tabloidului, noi, toate celelate, ne purtăm frumos şi respectăm regulile. Asta înclin să cred că e bine, lăudabil, sănătos şi ne fereşte de răceli la rinichi şi în ariile adiacente.

Ce mă nelinişteşte însă câteodată este că tot la fel de împlăpumite trebuie să ne păstrăm permanent şi sentimentele. Bietele noastre simţiri autentice stau la fel de adânc îngropate sub chiloţii fricii de ridicol, sub ciorapii groazei de judecata altora, sub pantalonii de bussiness ai părerii generale care bubuie că indivizii care îşi dau arama simţirilor pe faţă sunt nişte dobitoci.

Pentru că aşa ne-a învăţat scumpa cultură, scumpele norme cu iz de mucegai şi de corporatism: rânjeşte-te şi ţi se va da. Rânjeşte-te la popor şi poporul te va bifa în agendă ca pe un exemplar crescut cu băgare de seamă, un exemplar de bază care se spală pe dinţi la culcare şi pe spală pe sentimente la trezire, ca să dea bine. Ţi se spune vai dragă, cum te cheamă pe tine, nu o lua personal că şeful tău (de exemplu) te-a trântit pe uşă afară după ce ai muncit ca un idiot (de exemplu). Nu o lua personal, keep on zâmbăreală. Şeful tău nu era de fapt supărat pe tine, pe esenţa ta de fiinţă, de being (după cum gem rafturile pesteoceanice de selfhelpuială asistată de un guru sau altul), nu, nu o lua personal, el nu era supărat pe prostia ta, pe neputinţa ta de a întâlni în aceeaşi zi trei clienţi aflaţi în patru colţuri de planetă, nu, el era supărat că fiu-său a făcut aseară cam moale, că fiică-sa a făcut-o azi noapte cam lată, că maşina nu i-a pornit decât la a şaptea cheie, nu, el nu e furios pe tine, ca energie.

Tot timpul ne băgăm sentimentele pe sub izmenele protectoare ale lui lasă că trece, nu-i nimic. Şi chiar trece, şi trece repede, viaţa, vreau să zic. Şi trecem şi noi prin ea. Trecem beşteliţi, chinuiţi, enervaţi, stropiţi pe botine de tot ce-am îndurat ca să fie bine. Ca să fie bine ce? Cum? Când? De cele mai multe ori pituca aia de pe masă (pe care ne şi chinuim să nu o halim, că ne facem cât casa) e rodul unei prefăcătorii atât de complete că dacă ar avea şi ea, pita, gură, şi-ar urla instantaneu mirarea şi puseul de disperare: nu vreau să cobor în stomac la chinuitul ăstaaaaaaaaa, nu, nu. Nu. Ca să nu mai vorbim de dor, speranţă, disperare, dragoste sau găsitul unui job. Sau mai bine să vorbim mâine.

12 comments:

D.I. said...

de ce atata tristete, Amalia...?

Amalia said...

Cam aşa văd prin jur...

Anonymous said...

Amalia, cred ca e normal ceea ce simti: esti departe de tara, se apropie Sarbatorile si te-a apucat nostalgia. Dar, nu crezi ca poate ar trebui sa ridici capul si sa mergi mai departe? Zambeste, spune-ti ca totul e bine si ia-o la drum. Daca ti se pare prea greu, nu ezita. Am un umar solid si stiu sa ascult.
Delia

Anonymous said...

Draga mea Amalia (draga iti zic pentru ca tare draga imi esti), eu te inteleg perfect! Sigur, as putea sa iti zic sa incerci, sa vezi partea plina, sa nu cedezi, sa..sa...sa...dar...stiu cum e! E ca si cum as fi scris eu articolul asta!!
Nu pot sa iti zic decat ca.... o sa iti mai treaca, o sa te apuce iar...si tot asa! Dar cred ca asta deja stii!
Te pup si te imbratisez cu drag!

to-morrow said...

Important e sa poti sa zambesti chiar si dupa un asemenea episod. Mie mi-e dor sa vad pe strazi, in Romania, oameni cu figura destinsa, zambitori. NU EXISTA! Sau nu mi-au iesit mie in cale. Cand vezi pe cineva zambind, iti croiesti o stare buna, spre deosebire de intalnirile cu figuri acre sau mohorate.
Si sa iti spun un secret: micile mizerii nu conteaza. Conteaza prietenii. Pentru ei ai acelasi suflet mare cat roata carului. In rest, e interfata cu ceilalti - rezonabila si fara efuziuni sentimentale.

Amalia said...

Dragă Delia, deja mă sprijin de umărul tău, să ştii. Şi mă sprijin de tot ce ai mai scris şi citesc, ţin minte şi merg mai departe, merg, uite, merg. Mulţumesc din suflet.

Amalia said...
This comment has been removed by the author.
Amalia said...

Dragă Andutza, aşa cum spui, mai vine, mai trece, mai vine iar... Văd şi partea plină a paharului, pe urmă mă inundă partea goală, eu încerc să râd de ea dar ea reuşeşte să râdă de mine... Şi tot aşa, ca pe la noi.

Amalia said...

To-morrow, uneori mă întreb prietenii? prietenii!! prietenii... Unde sunt? Ne vedem rar, fiecare stă mai mult în castelaşul lui, în cutiuţa lui închiriată sau posedată...

to-morrow said...

Crezi ca aici e altfel?... Crezi ca prietenii tasnesc zilnic sau saptamanal la o cafea, la o vorba? Nuuuuu. Mai mult telefonic si prin intermediul altor mijloace moderne de comunicare: ce bine ca exista mail ori messenger :) Fiecare e preocupat (cam mult, in opinia mea) de munca ori diverse treburi de rezolvat.

Amalia said...

To-morrow, nu, nu, nu. Nu cred. Ştiu că fiecare e ocupat şi acolo, că nu mai e ce a fost. Poate şi de asta sunt aşa speriată. Îmi văd şi eu prietenele pe messenger, tot ocupate, tot alergate. Mă întreb uneori (ca prostul, sau poate fără "ca") de ce ne ascundem cu atâta pasiune în spatele ocupatului şi alergatului :)). Mulţumesc aşa de mult pentru comentarii. Îmi dau seama că iau timp şi drag şi le preţuiesc greutatea în aur, fără să fiu ocuată, fără să alerg. Dar eu sunt o ciudăţenie, ce să fac.

Amalia said...

Să punem p-ul unde aparţine: fără să fiu ocupată.