E-mail-ul ei de treabă!

Vin acasă şi mă bucur. Am motive. M-am tîrîit cu bine prin drizzle, termen care denumeşte starea vremii cînd deşi nu plouă, te udă sistematic pînă la măduvă. Nu ştiu exact cum se procedează, probabil se ataşează cîteva site cu ochiuri mici pe sub nori şi-apoi se deschid robinetele.

Drizzle e o stare care ţine, ca şi deprimarea pe care o generează. Le-am simţit pe amîndouă dimineaţă, cînd m-am uitat pe geam. Păi nu ziceai că vine primăvara? Întotdeauna însă, chiar dacă nu vine primăvara, există e-mail-ul. Uneori şi cu un e-mail se face primăvară, darămite cu vreo opt!

Primul mă anunţă că Jamaica mă aşteaptă dar nu-mi dă adresa să-i scriu că o aştept şi eu, să vină ea, Jamaica, aici la Chicago, pe strada Harlem unde plouă, adică nu chiar, sau nu ştiu sigur, de fapt vorbim despre un drizzle. Ploaie mocănească, acum mi-am amintit, dar ce te faci dacă nu înţelege fenomenul ăsta mocănesc individul ăla din Jamaica. Şi unde zici că vine Jamaica asta boierule?

Click aici pentru informaţii free despre Jamaica, mă povăţuieşte un scris alb pe fond negru, combinaţie pe care nu o plac, pentru că aşa sînt eu, cu toane. Nu mai dau click, îmi ajunge şi poza pe care deja am văzut-o ca să ştiu că dacă plec la Jamaica puteţi uita de mine voi ăştia toţi pentru care bag cecuri în calculator!

Dar poate chiar ar fi o chestie să plec. Să aflu dacă mi se potriveşte. Pentru asta trec la al doilea e-mail, testul tibetan de personalitate. Ce să ne mai chinuim cu testul şi cu tibetanii, ştiu dinainte că sînt mototoală, am conştiinţă şi îmi place frişca! Mi se spune să nu mă grăbesc şi mi se promite că voi fi uimită. Păi eu nu mă grăbesc şi sînt uimită în fiecare zi! Apoi aud că mintea e ca o paraşută, e mai bine să umbli cu ea deschisă. Stimabili, bili, bili, lor, mintea chiar e o paraşută, nu sesizaţi?

Dar pentru că Dalai Lama recomandă să-l citesc ca să văd dacă funcţionează şi la mine, îl citesc, de ruşinea lui. A lui Dalai Lama, adică. Dar ştiu că nu funcţionează, pentru că la mine asta e regula. Aflu că răspunsurile mă vor surprinde, dar nu cred. Şi da, mi-am amintit, ăsta e testul în care vaca simbolizează cariera, aşa că trec mai departe.

Ocupată fiind cu testul, n-am apucat să verific al treilea e-mail, care îmi oferă bilete super ieftine spre unde vreau să merg, dacă am răbdare să dau click pe încă şapte link-uri. N-am. Mai găsesc un e-mail in care mi se propune o altă vacanţă, de data asta la Cancun. Aflu că 70% din Pămînt e acoperit cu apă, Hallelujah, şi paradisul are un nume: Cancun.

Îmi pare regret pentru Jamaica şi Cancun, dar nu le pot onora pe nicicare, pentru că următorul e-mail mă anunţă că a găsit pentru mine job-uri noi în oraşul în care locuiesc. Mai bine găsea într-un alt oraş, că abia aştept să mă mut de aici. Ce job-uri? Contabilitate, administrativ, bănci, finanţe, customer service, sales. Cred că plec în vacanţă.

Sau dacă nu, pot cîştiga 225 de dolari pe zi lucrînd de acasă. Să procesez tot nişte cecuri. Doamne, ăsta să-mi fie totuşi destinul? Au mai procesat şi alţii, tot de acasă, pînă le-a dispărut de prin conturi şi banii pe care îi aveau înainte de a procesa ceva. Dacă nu procesez, pot cumpăra mărfuri on-line, aşa cum mă sfătuieşte alt anunţ. Îmi pot lua viagra cu numai un dolar şi douăzeci şi unu de cenţi pentru runda de fericire. Ca să învăţ mai mult despre asta sînt poftită pe un site. Dar nu vreau să mai învăţ nimic, sînt bine şi aşa rău cum sînt.

Recalcitrantă cum mă vezi, sînt întrebată în ultimul e-mail cum m-aş simţi să am anunţul meu postat pe 2 milioane de web-site-uri. Cred că m-aş simţi obosită şi mi-aş închide telefonul ca să pot pleca liniştită în croaziera asta despre care tocmai aflu acum, în timp ce îţi scriu. Te pregăteşti de vacanţă? Mă întreabă. Încearcă o croazieră. Îmi recomandă frăţeşte. Click aici ca să afli informaţii gratuite. Dar fără click nu se mai poate nimic dragule? Şi da, mă pregătesc de o croazieră, cea către ziua de mîine, pentru că o să am treabă. Să îmi citesc e-mail-ul.

Dolarul e down

Nu călca! Nu călca pe ghemotocul prăfuit de pe trotuar. E un dolar căzut din buzunarul altcuiva. Mai bine ridică-l, netezeşte-l şi pune-l în geantă. Apoi vezi-ţi de treburi, fără să asculţi discuţia care ţi se încinge în portofel.

Cine e pîrlitul ăsta mic, de-i tremură cămăşuţa verde pe el, mîrîie un euro plin de sine spre un leu nou şi cam somnoros. Nu ştiu, că nu l-am mai văzut de mult, mormăie leul nou. De fapt de cînd te-ai îngrămădit tu lîngă mine în acest portofel şi m-ai făcut să nu-mi mai pot întinde ca lumea picioarele, se mai plînge, din obişnuinţă, leul nou.

Tipul arată cam slab şi osos, nu crezi, cere confirmarea euro-ul şi îşi mîngîie cu grijă faţa şi verso-ul, ca să nu se boţească excesiv în strîmtoarea compartimentului de piele alocat . E pricăjit, nu ştii, e în criză, rage leul nou cu plăcere. Apoi îşi scutură coama lui apreciată brusc, dincolo de toate previziunile bancherilor în haine bune şi ghiftuiţi cu fineţuri stomacale de neimaginat pentru mîncătorul de pîine cu Rama.

E în criză, e în criză, ştiu, admite euro-ul, ca să nu pară deconectat de realităţile financiare ale planetei. În plus euro-ul se simte puţin vinovat, în poziţia lui de a doua mireasă a economiei mondiale, după ce a stricat căsnicia de o viaţă a acesteia cu dolarul american. Uită-te la dolar cît e de mic şi neatractiv, mai simte nevoia euro-ul să adîncească cuţitul.

Ce vrei, lucrurile se mai schimbă, răsuflă greu leul nou, care şi el are pe căciulă musca marginalizării pînă la eliminare a leului vechi, fostul nostru prieten milionar. Ce vremuri, ce vremuri trăim, suspină pe sub firul de siguranţă leul nou, trăgînd cu ochiul să vadă dacă euro-ul aprobă, mai mult din obişnuinţa locului, leul trăind într-un spaţiu marcat de căutarea aprobării străinătăţii. Că dacă străinătatea zice că aşa e, atunci aşa e, chiar dacă domesticul se pălmuie peste evidenţe, că nici vorbă să fie aşa.

Dolarul e down. Dar nu te baza pe asta. În afară de relaţia dintre cererea şi oferta de pe pieţele financiare ale lumii, în afară de rezervele băncii federale şi de socotelile financiarilor care ştiu, în afară de injecţiile monetare ale Dubaiului în şunculiţele esenţiale ale băncilor cu o sută de etaje, dolarul mai e influenţat de cineva. De mine.

Cînd eu am părăsit ţara mea frumoasă din estul Europei şi vestul Rusiei, dolarul era gras şi frumos, ca un măr din grădina bunicii, pe care îl furau copii peste gard seara, că nu mai puteau de poftă.

Acuma, cînd m-am mutat în zări vînate de tot Mexicul şi America Latină, de cîţiva asiatici şi tot mai puţini europeni, dolarul s-a gîndit să se prăpădească, aşa cum vedeţi.

Dar amintiţi-vă că istoria şi moda se repetă şi cînd o să zbor înapoi cu bocceluţa acasă, dolarul se va ridica de jos, îşi va netezi mototoleala reputaţiei şi va creşte la loc, ca o pasăre Phoenix apărută din cenuşa derutării mondiale. Mai sînt cîteva luni pînă atunci. Dar ţineţi cont şi de asta.

8 Martie

E 8 martie! Azi dimineaţă a nins la Chicago. Mi-am lungit capul spre geamul de la bucătărie, cu o mînă în grătare şi cu cealaltă în salata verde. A nins cîteva minute, cu fulgi mari, ca de Crăciun rătăcit printre promisiuni de zambile.

Zambile avem şi noi aici, dar ghiocei nu. Zambile la cutiuţă mică, cumpărabile de la cutia uriaşă care răspunde butucănos la numele de supermarket.

Am finisat mîncărurile, am trezit fata şi am plecat spre şcoală, la examenul meu de la cursul de psihologie. Ea a rămas la o prietenă, eu am răspuns la întrebări despre experimente, conştiinţă, personalitate, învăţare, condiţionări şi creiere care aprind diferite culori pe ecranele testelor cu rezonanţă magnetică.

Pe la ora 1 ne-am reunit toţi trei, am mîncat pîine proaspătă şi gogoşi. Afară e tot frig, înăuntru e bine. Am văzut un film după o carte interesantă, The Namesake, scrisă de Jhumpa Lahiri.

Seara am ieşit să mai luăm nişte filme şi am reuşit, ca prin minune, să fac şi o supă. Şi să mai scriu astea cinci paragrafe, plus două comentarii pe blogul Donei.

Save and post comment. Mîine e duminică şi timp de răsfăţ.

Balta din vis

Ca un flux de conştiinţă încorporat într-o structură biologică trecătoare ce mă aflu, sînt dăţi cînd mai moţăi în tren. Fiind navetistă, sau dacă sună mai bine (şi sună, că e englezit) commuter-iţă, fac asta de două ori pe zi. Tur - retur, adică un round trip pe zi.

Dar nu despre asta vroiam să vă povestesc azi. Între picotiri mai bag de seamă una, alta, picanteriile de pe traseu. Zilele trecute am observat (nu ştiu, să anunţ la comisia premiului Nobel?) că în curtea fiecărui vis american de pe traseu (a se citi în dosul fiecărei case) se lăfăie o mîndreţe de baltă.

Dar nu o băltuţă delicată, cum aţi putea să credeţi, ci o baltă serioasă, demnă la orice oră de o pereche de cizme de cauciuc. Am văzut că între diametrul bălţii şi cantitatea de zăpadă picată recent peste curte există o corelaţie puternică şi pozitivă, şi am zis că aşa ceva nu poate rămîne neraportat pe blog. Ca să ştie toată lumea.

Curriculum vite

- sau vitele din curriculum-ul meu -

Am început aşa şi aşa. Cu un job la o firmă de construcţii. De acolo m-am mutat, absolut pe meritul meu, într-o editură. De la editură am cotit spre o cameră de comerţ. Apoi am luat o pauză, am făcut un copil, după care mi-am întins aripile şi am zburat în America. Aici lucrez într-o companie de contabilitate în care am zis că stau pînă mă hotărăsc unde plec. Mai durează. Un pic.

Buimăcitoarea cale întoarsă spre America (via Italia), Episodul 3

Sigur că era de dorit să ne recuperăm bagajele. Am fost îndrumaţi spre un loc numit place ten, secţiunea staff only. Am alergat acolo şi nici urmă de valizele noastre. Erau numai câteva bagaje triste şi aparent abandonate. Aşa de triste că s-a luat şi la mine, ca gripa. M-am dus la un ghişeu şi mi-am expus necazul iar de acolo m-au îndrumat spre lost and found. Am simţit cum pavajul gri-şoarece se înmoaie şi alunec lin într-o gaură cu diametrul cît mine. Îmi închipuiam (că închipuirile astea m-au băgat în multe belele) valizele mele, date uitării prin vreun cotlon întunecat de aeroport, dezamăgite că le-am scos din comfortul containerului unde tocmai legaseră o bârfă mică cu un geamantan american rânjit cu gura până la mâner şi o sacoşică italiană de piele cafenie, elegantă şi optimistă.

La lost and found mi-am repetat păsul în limba engleză cu accent de limba română, iar domnul (frumuşel) de acolo a dat un telefon din care am înţeles “… … … … … …. …. ceao”. Mi-a promis că după ce decolează avionul de Chicago valizele vor fi îndrumate spre caruselul 10. În câteva minute lungi şi grele iubitele mele bagaje au apărut obosite şi cuminţi. Era să leşin de fericire, mă simţeam ca un şef de trib care şi-a recuperat tot aurul pe care îl credea pierdut pe veci.

De la place ten am purces mai departe pentru că ziua nu se sfîrşise, în fond era numai ora 22.45. Ne-am dus la locul ne puteam informa despre hotele, în ideea de a dormi undeva. Aveam cu noi numai dolari şi fata de la schimb valutar tocmai tragea grilajul. Cu el se ducea şi speranţa de a pune mâna pe nişte euro în noaptea aia. Ne-am dus la un hotel decent de trei stele, draguţ şi cochet, cam la 15 minute de aeroport, au trimis ei maşinuţa după noi şi totul a fost bine până am ajuns acolo şi am aflat că nu mai au locuri dar ne duc la o vilă care ţine tot de ei, la alte 15 minute.

Practic eram imuni la orice s-ar mai fi putut întâmpla, aşa că am purces mai departe în noapte, spre vilă. Şi când te gândeşti că dimineaţa prevăzusem o zi obişnuită!! La vilă am depus armele şi am dormit pînă dimineaţa butuk. A doua zi ne-a ridicat maşina hotelului la ora 12.30. Mi-a plăcut localitatea italiană prin care am trecut şi care se numea Somma Lombardi. Clădiri vechi dar bine întreţinute, dar şi multe clădiri noi, vile, flori, străzi înguste şi foarte pitoreşti. Ce vrei, Italia. Am înteles că am călătorit (cum am putut şi noi) prin Lombardia şi eram aproape de Como şi de Elveţia. Aşa că acuma dacă mă întreabă careva pe unde am umblat la viaţa mea, mă pot lăuda după cum urmează:

1. Bulgaria – cu autocarul, pe vremea de dinainte de, unde la Veliko Tîrnovo era să uităm un coleg de clasă pentru că s-a jenat să răspundă dintr-o budă că da, e înăuntru şi mai are puţină treabă;
2. Ungaria – prima dată la bişniţă şi a doua oară ca să-mi completez cunoştinţele de marketingul fundraisingului, într-un training care trebuia să se deruleze la Timişoara dar s-a desfăşurat la Budapesta, pentru că a ieşit mai ieftin;
3. Germania – în aeroportul de la Frankfurt, frumos, curat şi cam atîta ştiu, pentru că n-am explorat mai departe;
4. Franţa – tot într-un aeroport, unde am tras după mine aşa de multe bulendre şi un copil, că toată m-am transpirat, până am găsit un cărucior pentru bagaje;
5. Canada – unde cîmpia e la fel de largă şi de fericită în felul ei ca şi în SUA;
6. Italia – aşa cum v-am spus;
7. SUA – de unde vă şi scriu acum.