Saturday, January 19, 2008

Azi a fost o zi normala. De sambata.

Azi a fost o zi normală. De sâmbătă. M-am trezit ca de obicei cu faţa la cearşaf şi am mârâit că vreau în Romania. M-am foit de pe stânga pe dreapta, alternînd priveliştea geamului cu vedere la strada neumblată cu imaginea peretelui albăstrui. Rostogol, rostogol, până m-am hotărât (burzuluită) să mă dau jos din pat. Atunci a început să mă doară spatele şi am cerut un masaj, după care m-am băgat la loc sub pătură. Epuizată de efort am savurat masajul şi am comandat o cafea, da vezi să fie bună, am precizat.

În sfârşit. S-a făcut ora 11. Cred că aş putea să mă trezesc, dacă m-aş concentra puţin. Am mers la baie să-mi înmoi arătătoarele în apă rece şi să le trec niţeluş peste ochi, dar nu mult, să nu se ducă chiar tot somnul. A venit şi cafeaua, Jacobs cu frişcă, şi viaţa a devenit un pic mai posibilă. Mi-era foame, dar nu de ce aveam în frigider. La noi fiecăruia îi e foame de altceva. Azi diminează mi-era foame de aripioare cu usturoi şi parmezan de la Pizza Hut. S-a făcut o Pizza Hut nouă aproape de noi şi aveam şi chef să mâncăm acolo.

Ne-am echipat şi ne-am urnit, afară ger de minus 15 grade. Celsius. Că eu tot în grade Cesius măsor şi gândesc, la fel în metri şi kilograme. Mi-a făcut cineva cunoştinţă cu gradele Farenheit, cu milele şi pound-ţii dar ne-am ignorat reciproc. Aşadar ne-am îmbrăcat gros, să nu murim de frig cât executăm cinci paşi de la maşină la restaurant şi am plecat. Încotro o iei? L-am interpelat pe şeful caravanei, când am pornit că circulăm în direcţia opusă celei în care mă aşteptam. La Pizza Hut, îmi spune. Păi nu la aia nouă? Nu, că aia nu are aripioare de care vrei. Bine.

Am mâncat aripioare cu salată verde şi breadsticks cu brânză. Mi-era foame de-a binelea şi am mai luat şi cu mâna din farfurie. Ce urât! Nu ştiu de ce, salata verde a venit ultima, poate a durat mai mult până au cules-o. Am o bănuială că în aripioare a fost presărat nişte praf de veselie că dintr-o dată m-am simţit bine dispusă şi răbdătoare cu toată lumea. Ba chiar am şi propus o vizită la magazin, la JC Penney, să vedem noi dacă nu cumva au încălţăminte la reduceri. Am ajuns, am intrat, etichete mari: reduceri 70%. Bine ai venit Amalia şi ce îndrăgostită sânt de America!

Am înşfăcat la întâmplare o pereche de cizme maro şi ce să vezi, erau chiar numărul meu: 7. Le-am pus sub braţ şi am răscolit în cutii mai departe, mai ales în cele mai mici, căci mie de fapt îmi trebuiau nişte botine. Grena. Dacă se poate. A făcut chinezul doamnă şi din alea, keep looking. Exact, exact, astea sânt. Dar ce păcat! Sânt 6 şi jumătate şi ştiu că mă strâng. Între timp m-am încins, că în magazin e cald, să fie confortabil cumpărătorul când cumpără. M-am dezechipat de blana de Oraştie pe care insist să o port şi acum, cine ştie pricepe. Dar mulţi văd, puţini... În sfârşit. De ce să mă leg de adidaşii lor, când uite, uite, o botină grena numărul 7!! A mea eşti frumuseţe. Calapod bun, toc, piele. Cât? 90 de dolari. Asta iniţial. Pe urmă vine eticheta roşie cu reducerea la 49.99. Fă loc. Mai mult de 30 nu dau. Sântem capitalişti sau ce? Reducerea e reducere.

Mă duc la casă şi o întreb pe doamna americancă indiancă: how much. Nu much. 27.99. Fără taxe, cum ştii. Taxele se adaugă pe urmă, când ţi-a intrat botina pe sub piele şi nu te mai uiţi la cei 2 sau 3 dolari de taxe, treacă de la naşu mare. Bun, ieşim la 29.99. Plătesc şi continui să caut. Chilipiruri. Că de asta în principiu stau acasă: când pornesc, cheful de cumpărături porneşte cu mine şi la final mă trage după el ca un domn burtos o biată căţeluşă pieptănată şi cu vestuţă. Pâş-pâş-pâş, lipăi eu în lesa chefului de cumpărături trezit din amorţeală. Că în capul meu sânt (cel puţin) două voci. Bine, asta rămâne între mine şi tine şi toate balenele din Atlantic.

O voce e (s-ar putea) raţiunea care spune: fata mea, ai tot ce vrei, rezistă seducţiei oricărui papuc mişto cu care te-ai putea intersecta din nebăgare de seamă. Ăştia fac marketing. Mar-ke-ting. Chestia aia pe care a inventat-o vecinul Philip Kotler, acuma vezi şi tu de ce. Că tu, biato de tine, n-aveai cum să ştii ce e marketingul când ţi l-ai ales de meserie, în ronţăiala recent eliberată de comunism a unei bomboane cubaneze de portocale. Dar acuma, ca femeie trecută prin atâtea orânduiri social-economice, ar trebui să vezi când grâul e neghină şi să tragi pleoapa peste tentaţiile nenecesare.

Îhî. Aşa cum spui. Parează piţigăiat o altă voce. Care mai răcneşte: înşfacă fato, lasă poezia. Umple coşul să meargă economia, să crească grămada de chestii cât casa, că după ce nu te mai vezi din ea te ţin eu la curent prin telefon cu ce se mai întâmplă. Cizma maro, tristă mărturisire, nu mă cuprinde la pulpă. Pulpa mea nu e chinezească, dragi manufactureri. Ce straniu. Nu-mi mai găsesc o şosetă. A dispărul în timp ce mă clătinam prin magazin cu trei perechi de pantofi din oferta cumperi unul, al doilea vine la juma de preţ. Ba pardon, nu cumpăr. 70 de dolari? E finuţ, dar îţi aduci aminte? Eu am venit aici după chilipiruri, nu să cresc din portofelul meu marja de profit a lui JC Penney până la cer.

O poşetă? Una fantezie. Mm, mm, una portocalie, să mergă cu haina aia portocalie ce n-o port deloc, până ajung în Romania, să vadă lumea ce haină frumoasă şi nouă mi-am adus din America. Ba nu, o poşetă grena. Nici asta. Nu găsesc nimic care să îmi placă aşa de mult şi să merite. Plecăm. În drumul spre ieşire îmi clipesc din ochi nişte sandale. Decupate în faţă, cu o cataramă, de lac, culoarea perlei. Şi exact numărul meu. Pierită, merg la casă. Să aflu. How much. Much. 45. Nici o reducere? Nici una. Ies din magazin prăbuşită de durere, mă uit indiferentă la botinele de piele grena, nou nouţe, nu vorbesc. Dacă vrei ne întoarcem şi luăm şi sandalele, îmi spune şeful caravanei, supărat că mă vede aşa de supărată. Lasă, se aude vocea mea de martiră, că nu le iau. Tu n-ai văzut că n-aveau nici o reducere? Ţi le iau eu, declară el, dispus la orice, numai să mă vadă într-o stare mai bună. Nu, lasă, zic şi îmi savurez mizeria şi nefericirea până ajungem la librărie.

La librărie nu găsim loc de parcare. Ţâşnim pe lângă două maşini şi concurăm care pe care cu o tipă, câştigăm şi ne punem căciulile. Dintr-un jeep coboară o altă domnişoară care ne felicită că am parcat pe locul respectiv, enervată fiind de maşina pe care am surclasa-o noi, care nu avusese răbdare să aştepte două secunde, pentru o manevră. La librărie n-am mai luat nimic de data asta, ignorând cuponul care ticăia în poşetă: reducere 30%, reducere 30%. Nu. Nu azi. Mai povestim noi despre asta.

Drojdie. N-am drojdie. De joi ţin un munte de făină într-o oală roşie, gata aranjat, cu o groapă la mijloc, să pun drojdia şi să fac o plăcintă. E sâmbătă seară. Oala şi groapa sânt tot acolo. Aşa cum spune şi Scarlet după ce Rhett îşi pune pălăria şi pleacă în ceaţă, şi mâine e o zi. Azi am fost după drojdie la magazinul polonez, unde orice domn/doamnă care răspunde la numele generic de “pane”, îşi poate exprima dorinţele după ce aude cuvântul magic “proşe”. Ce-mi place mie multiculturalismul! Ne înţelegem bine şi când vorbim din degete. Ce m-am schimbat! Acuma am perspectivă, să ştii că am. Mâine s-ar putea să fac plăcinta.

Am venit acasă, am avut program de voie. Dar acum acest dezmăţ democratic trebuie să înceteze. Şeful familiei intră în cameră (în living, tuse seacă, tuse, tuse) şi ce vede? Fata desenează sub masă şi cântă, mama scrie la calculator. E seară şi trebuie să restabilim ordinea. Un-doi-trei, un-doi-trei, marş spre baie şi la somn. Azi a fost o zi normală. De sâmbătă.

1 comment:

Donazz said...

Carevasazica si la voi e frig! Phui, da frig rau! Unde ziceai ca au reduceri?????