Nu ştiu alţii cum sânt (nici Ion Creangă n-a ştiut) dar mie când îmi dispare pământul Europei de sub picioare şi survolez pata atlantică mi se pune o senzaţie de apăsare pe capul pieptului că îmi vine să ciocănesc la cabina pilotului şi să-i spun că m-am razgândit. Poate el să întoarcă avionul? Că aş coborî la prima şi să meargă ei sănătoşi mai departe. Sau să ia un alt pasager în loc. Eventual pe domnul business, blocat în trafic şi sosit la terminal exact când (aero)nava se cârmea spre decolare.
Dacă nu, să-şi întindă altul picioarele pe locul meu, care o fi mai norocos. Că eu n-am prins niciodată două locuri libere unul lângă altul, deşi am pândit acerb, să văd cum se distribuie pasagerii şi unde ar putea rezulta un loc neocupat din foiala lor. Nu trageţi hubloul!! Uite, cei care prind loc lângă hublou întotdeauna îl trag să nu îi deranjeze panorama Alpilor fără ciucur de nor, sau încremenirea Groelandei. I-am spus doamnei de la îmbarcare: is it possible să-mi daţi loc la geam? A zis că sorry dar locurile la geam s-au dat la începutul îmbarcării. Dar începutul îmbarcării e relativ şi nu l-am întâlnit personal niciodată.
Îmi place să merg cu avionul. Prima dată am ajuns într-un aeroport din greşeală. S-a întâmplat să aştept pe cineva şi din senin am început să visez clorofila din altă iarbă, din altă ţară, de prin alte zări. M-am gândit că au şi acolo clorofilă, trebuie să aibă, dar cum arată ea? Cum e? Cum e copacul din afara hotarelor? Cum e omul, cum e ploaia, cum e orizontul? Prin neuroni mi-a alergat un jet de cum-uri pe care l-am potolit în 2003, o dată cu temporara plecare definitivă în America.
Am urcat în avion cu plăcere şi cu furnicătura lucrului nou. Adică şi eu, Amalia, mă suiam în aparat, ca atâţia alţi oameni importanţi şi umblaţi pe planetă. Am luat loc lângă un bătrânel simpatic, navetist de Canada. Mergea şi el cu noi până la Frankfurt, şi de acolo schimba pentru Toronto. Avea un fiu acolo şi îl vizita tot la şase luni. Nu vă fie frică doamnă, mi-a spus, când au pornit motoarele. Am avut sentimentul plăcut al maimuţei trimise în spaţiu într-o misiune experimentală, să vadă cercetătorii dacă merg aparatele. E adevărat că am stat chiar pe ultimul rând de scaune unde vâjâie mai grozav motoarele şi poate de asta am crezut că sânt într-o rachetă nucleară.
A venit stewardesa de Lufthansa, impecabilă ca o nemţoaică, a servit nişte lichide, apă mie, ceva tărie bătrânelului. Avionul a urcat sus, toate reperele solului s-au făcut jucării de copil împrăştiate cât casa. Am urcat deasupra norilor, apoi am ajuns la cer senin, vedeam totul jos şi a început să îmi placă. M-am relaxat. Cât te poţi relaxa la 10.000 de metri. Dar orişicum.
Ceea ce mă duce cu gândul la importanţa podelei. Câţi dintre noi ar mai călători cu avionul dacă ar avea podeaua de sticlă? Cel mai important e uneori e să nu vezi şi să nu te gândeşti unde eşti şi ce faci. Că dacă ai vedea, ai rămâne garantat la sol. Mi-e dor să merg cu avionul.
No comments:
Post a Comment