Sunday, May 16, 2010

Frumoasele mele lalele


Lalele, lalele,
Frumoase ca visele mele
Ce mult iubesc aceste flori
Cu chipul in multe culori.
Azi mi-am amintit cântecul acesta, iubit mult de bunica, ba chiar şi de străbunica mea. Le-am văzut pe doamnele lalele la grădina botanică, într-o plimbare de vreo două ore.
Recomand cu încredere!

Monday, May 3, 2010

Un pic la ziar


Jurnal american
Episodul 3

A trecut anul. Am născut fetiţa, am botezat-o, i-am sărbătorit prima zi de naştere suflaţi deja în ceafă de monstrul plecării. Ne-am împărţit puţina avere pe căprării, am măritat bicicleta medicinală care mă readusese la perimetrul dorsal din studenţie, canapeaua de două persoane care tot spera împotriva evidenţelor să fie schimbată pe un colţar nou cu perne incluse, căruciorul copilului, maşina de cusut a bunicii, moştenire de suflet pe care în norii şi ceţile euforiei ataşate evenimentului nu am ştiut să o mai preţuiesc aşa cum se cuvine. O preţuiesc abia acum, când aparţine unui cuplu care constată nu are ce să facă cu ea, dar această înţelepciune a venit cam târziu, ca orice înţelepciune care se respectă. Am împachetat bunurile mobile, adică blana de Orăştie, oala roşie de supă, câteva cărţi, câteva haine, câteva speranţe, câteva iluzii, câteva învelitori cu bule de aer pentru articolele cu adevărat fragile. Din păcate am înfofolit tot ce mi s-a părut important în acele ambalaje tandre şi am uitat tocmai de propria inimă.

Am vândut apartamentul, am sărutat părinţii, am verificat o şaptesprezecea oară biletele de avion, am urcat într-un maxi-taxi tocmit special pentru prima etapă a transhumanţei planetare şi ne-am oprit numai la Otopeni, unde scria „Plecări”. Acolo s-a adunat un număr impresionant de prieteni şi rude (pe mine viaţa m-a învăţat să enumăr mereu prietenii înaintea rudelor), toţi emoţionaţi, unii şocaţi de actul pe care îl comiteam, alţii înţelegători, alţii de-a dreptul porniţi pe încurajări. „Plecaţi voi, mamă, aşa, în lume”, a spus, blând, soacra mea, iar eu m-am prefăcut că îndrept puţin o valiză, ca să mai mediez un pic încărcătura emoţională a momentului. „Plecăm, da, căci vrem să ştim cum e dincolo de zări. Vrem să înţelegem altă bucăţică de lume, alţi oameni, alte legi şi regulamente şi apoi, toată lumea ştie, şi mai ales noi cei care n-am fost niciodată acolo dar îi divinizam picnicele văzute pe micul ecran, că America e extraordinară şi sky is the limit şi all that jazz”.

Amalia Niţă

Chicago


Textul a apărut în ediţia din 3 mai 2010 a cotidianului "Puterea".
Dovada nu se află în Marea Adunare Naţională ci aici :)
Mulţumesc Corina.

Saturday, May 1, 2010

Poza care îmi îndulceşte dorul


Am găsit zilele trecute poza aceasta şi am observat că îmi provoacă o stare de bine, ba, mai mult, îmi îndulceşte un pic dorul de casă. Mi-e dor mai ales sâmbăta dimineaţa, când mă pregătesc să sun la Deva şi îmi amintesc şi mai bine cât de departe suntem unii de alţii. Nu ştiu exact ce mă linişteşte în acest instantaneu foto, poate oamenii aşezaţi la o cafea, poate tramvaiul colorat care trece lin, fără scrâşnet năpustit de fiare, prietenos, fermecător. Bănuiesc că îmi face bine şi culoarea vie, în orice caz, oricare ar fi reţeta magică, bine că funcţionează şi nu o mai supărăm overanalizând-o acum.