Pierdut câteva lucruri esenţiale. Găsit autostrăzi, turnuri şi suburbii. Dar nu ştiu unde le-am pierdut. Nici măcar zona. Latitudine. Longitudine. Chestii din astea. La care n-am fost bună niciodată. Şi nici la citit hărţi. Nu văd nimic pe ele. Oricum, când am urcat în avion aveam lucrurile esenţiale la mine. N-am coborât decât la Milano, să mă mut în alt avion, şi când am ajuns în America dispăruseră. La Chicago m-au descălţat, m-au puricat, m-au întrebat dacă am de gând să trăiesc din cele câteva mii de dolari de la brâu. Le-am zis că nu. Am venit să muncesc. Cu concediu de 10 zile pe an, cât să mă descheaunesc şi eu până la Ciudad de Mexico.
Câţiva m-au invidiat că am nimerit bine. Că sânt în domeniul meu. Că sânt contabil(ă). De fapt mai mult ă. Aşa cum Leo Gurski din Istoria iubirii a devenit lăcătuş, eu am devenit contabilă. Mă trezeam dimineaţa la cinci, ca să prind cele două autobuze şi trenul care mă depuneau la opt şi jumătate în birou. Aici socoteam fericită până la şase seara, când mă îmbarcam pentru retur. Un tren şi două autobuze mă depuneau la loc, în cuibul fără uşi în care mi-am trăit izbirea de realitate. Cine eşti urâto? Sânt realitatea frumoaso! Bine. Ce mă intrigă şi acum era veselia. Veselia mea de animal cultural cu cordonul ombilical la valiză. Scuturam de cordon, sunam acasă şi raportam cum arată la faţă noul.
Într-o dimineaţă m-am trezit şi m-am întrebat ce caută domiciliul meu pe Claremont (Avenue) când rădăcinica e pe Mărăşti? M-am întors de pe stânga pe dreapta, am privit cum se crăpau zorii prin perdeaua adusă de acasă şi am tras câteva concluzii realmente neplăcute. Deşi mă incita noutatea şi adidaşii vecinilor pe preşurile de la intrare, îmi era (deja) dor de tanti Tori. Ea vindea flori lângă blocul de acasă şi ştia ca un mecanism (elveţian) când ai plecat, când ai venit şi la a câta cheie ţi-a pornit maşina. Dacă nu pornea, avea ea un verişor, un pansament de băiat, care repara Dacii de când era la grădiniţă. Şi noii mei vecini aveau verişori, cel puţin la fel de de treabă, localizaţi în Mexic, Puerto Rico, Bosnia şi Heţegovina, precum şi (să nu uităm) Mumbai. Din această cauză relaţia mea cu verişorii lor a fost una în principiu vagă, însă plăcută, pentru că îmi întreţinea un sentiment rotund de aparteneţă la familia umanităţii.
So wild, wild, prieteni. Durerile sânt permanente? Vă întreabă domnul doctor.
Friday, January 25, 2008
Saturday, January 19, 2008
Azi a fost o zi normala. De sambata.
Azi a fost o zi normală. De sâmbătă. M-am trezit ca de obicei cu faţa la cearşaf şi am mârâit că vreau în Romania. M-am foit de pe stânga pe dreapta, alternînd priveliştea geamului cu vedere la strada neumblată cu imaginea peretelui albăstrui. Rostogol, rostogol, până m-am hotărât (burzuluită) să mă dau jos din pat. Atunci a început să mă doară spatele şi am cerut un masaj, după care m-am băgat la loc sub pătură. Epuizată de efort am savurat masajul şi am comandat o cafea, da vezi să fie bună, am precizat.
În sfârşit. S-a făcut ora 11. Cred că aş putea să mă trezesc, dacă m-aş concentra puţin. Am mers la baie să-mi înmoi arătătoarele în apă rece şi să le trec niţeluş peste ochi, dar nu mult, să nu se ducă chiar tot somnul. A venit şi cafeaua, Jacobs cu frişcă, şi viaţa a devenit un pic mai posibilă. Mi-era foame, dar nu de ce aveam în frigider. La noi fiecăruia îi e foame de altceva. Azi diminează mi-era foame de aripioare cu usturoi şi parmezan de la Pizza Hut. S-a făcut o Pizza Hut nouă aproape de noi şi aveam şi chef să mâncăm acolo.
Ne-am echipat şi ne-am urnit, afară ger de minus 15 grade. Celsius. Că eu tot în grade Cesius măsor şi gândesc, la fel în metri şi kilograme. Mi-a făcut cineva cunoştinţă cu gradele Farenheit, cu milele şi pound-ţii dar ne-am ignorat reciproc. Aşadar ne-am îmbrăcat gros, să nu murim de frig cât executăm cinci paşi de la maşină la restaurant şi am plecat. Încotro o iei? L-am interpelat pe şeful caravanei, când am pornit că circulăm în direcţia opusă celei în care mă aşteptam. La Pizza Hut, îmi spune. Păi nu la aia nouă? Nu, că aia nu are aripioare de care vrei. Bine.
Am mâncat aripioare cu salată verde şi breadsticks cu brânză. Mi-era foame de-a binelea şi am mai luat şi cu mâna din farfurie. Ce urât! Nu ştiu de ce, salata verde a venit ultima, poate a durat mai mult până au cules-o. Am o bănuială că în aripioare a fost presărat nişte praf de veselie că dintr-o dată m-am simţit bine dispusă şi răbdătoare cu toată lumea. Ba chiar am şi propus o vizită la magazin, la JC Penney, să vedem noi dacă nu cumva au încălţăminte la reduceri. Am ajuns, am intrat, etichete mari: reduceri 70%. Bine ai venit Amalia şi ce îndrăgostită sânt de America!
Am înşfăcat la întâmplare o pereche de cizme maro şi ce să vezi, erau chiar numărul meu: 7. Le-am pus sub braţ şi am răscolit în cutii mai departe, mai ales în cele mai mici, căci mie de fapt îmi trebuiau nişte botine. Grena. Dacă se poate. A făcut chinezul doamnă şi din alea, keep looking. Exact, exact, astea sânt. Dar ce păcat! Sânt 6 şi jumătate şi ştiu că mă strâng. Între timp m-am încins, că în magazin e cald, să fie confortabil cumpărătorul când cumpără. M-am dezechipat de blana de Oraştie pe care insist să o port şi acum, cine ştie pricepe. Dar mulţi văd, puţini... În sfârşit. De ce să mă leg de adidaşii lor, când uite, uite, o botină grena numărul 7!! A mea eşti frumuseţe. Calapod bun, toc, piele. Cât? 90 de dolari. Asta iniţial. Pe urmă vine eticheta roşie cu reducerea la 49.99. Fă loc. Mai mult de 30 nu dau. Sântem capitalişti sau ce? Reducerea e reducere.
Mă duc la casă şi o întreb pe doamna americancă indiancă: how much. Nu much. 27.99. Fără taxe, cum ştii. Taxele se adaugă pe urmă, când ţi-a intrat botina pe sub piele şi nu te mai uiţi la cei 2 sau 3 dolari de taxe, treacă de la naşu mare. Bun, ieşim la 29.99. Plătesc şi continui să caut. Chilipiruri. Că de asta în principiu stau acasă: când pornesc, cheful de cumpărături porneşte cu mine şi la final mă trage după el ca un domn burtos o biată căţeluşă pieptănată şi cu vestuţă. Pâş-pâş-pâş, lipăi eu în lesa chefului de cumpărături trezit din amorţeală. Că în capul meu sânt (cel puţin) două voci. Bine, asta rămâne între mine şi tine şi toate balenele din Atlantic.
O voce e (s-ar putea) raţiunea care spune: fata mea, ai tot ce vrei, rezistă seducţiei oricărui papuc mişto cu care te-ai putea intersecta din nebăgare de seamă. Ăştia fac marketing. Mar-ke-ting. Chestia aia pe care a inventat-o vecinul Philip Kotler, acuma vezi şi tu de ce. Că tu, biato de tine, n-aveai cum să ştii ce e marketingul când ţi l-ai ales de meserie, în ronţăiala recent eliberată de comunism a unei bomboane cubaneze de portocale. Dar acuma, ca femeie trecută prin atâtea orânduiri social-economice, ar trebui să vezi când grâul e neghină şi să tragi pleoapa peste tentaţiile nenecesare.
Îhî. Aşa cum spui. Parează piţigăiat o altă voce. Care mai răcneşte: înşfacă fato, lasă poezia. Umple coşul să meargă economia, să crească grămada de chestii cât casa, că după ce nu te mai vezi din ea te ţin eu la curent prin telefon cu ce se mai întâmplă. Cizma maro, tristă mărturisire, nu mă cuprinde la pulpă. Pulpa mea nu e chinezească, dragi manufactureri. Ce straniu. Nu-mi mai găsesc o şosetă. A dispărul în timp ce mă clătinam prin magazin cu trei perechi de pantofi din oferta cumperi unul, al doilea vine la juma de preţ. Ba pardon, nu cumpăr. 70 de dolari? E finuţ, dar îţi aduci aminte? Eu am venit aici după chilipiruri, nu să cresc din portofelul meu marja de profit a lui JC Penney până la cer.
O poşetă? Una fantezie. Mm, mm, una portocalie, să mergă cu haina aia portocalie ce n-o port deloc, până ajung în Romania, să vadă lumea ce haină frumoasă şi nouă mi-am adus din America. Ba nu, o poşetă grena. Nici asta. Nu găsesc nimic care să îmi placă aşa de mult şi să merite. Plecăm. În drumul spre ieşire îmi clipesc din ochi nişte sandale. Decupate în faţă, cu o cataramă, de lac, culoarea perlei. Şi exact numărul meu. Pierită, merg la casă. Să aflu. How much. Much. 45. Nici o reducere? Nici una. Ies din magazin prăbuşită de durere, mă uit indiferentă la botinele de piele grena, nou nouţe, nu vorbesc. Dacă vrei ne întoarcem şi luăm şi sandalele, îmi spune şeful caravanei, supărat că mă vede aşa de supărată. Lasă, se aude vocea mea de martiră, că nu le iau. Tu n-ai văzut că n-aveau nici o reducere? Ţi le iau eu, declară el, dispus la orice, numai să mă vadă într-o stare mai bună. Nu, lasă, zic şi îmi savurez mizeria şi nefericirea până ajungem la librărie.
La librărie nu găsim loc de parcare. Ţâşnim pe lângă două maşini şi concurăm care pe care cu o tipă, câştigăm şi ne punem căciulile. Dintr-un jeep coboară o altă domnişoară care ne felicită că am parcat pe locul respectiv, enervată fiind de maşina pe care am surclasa-o noi, care nu avusese răbdare să aştepte două secunde, pentru o manevră. La librărie n-am mai luat nimic de data asta, ignorând cuponul care ticăia în poşetă: reducere 30%, reducere 30%. Nu. Nu azi. Mai povestim noi despre asta.
Drojdie. N-am drojdie. De joi ţin un munte de făină într-o oală roşie, gata aranjat, cu o groapă la mijloc, să pun drojdia şi să fac o plăcintă. E sâmbătă seară. Oala şi groapa sânt tot acolo. Aşa cum spune şi Scarlet după ce Rhett îşi pune pălăria şi pleacă în ceaţă, şi mâine e o zi. Azi am fost după drojdie la magazinul polonez, unde orice domn/doamnă care răspunde la numele generic de “pane”, îşi poate exprima dorinţele după ce aude cuvântul magic “proşe”. Ce-mi place mie multiculturalismul! Ne înţelegem bine şi când vorbim din degete. Ce m-am schimbat! Acuma am perspectivă, să ştii că am. Mâine s-ar putea să fac plăcinta.
Am venit acasă, am avut program de voie. Dar acum acest dezmăţ democratic trebuie să înceteze. Şeful familiei intră în cameră (în living, tuse seacă, tuse, tuse) şi ce vede? Fata desenează sub masă şi cântă, mama scrie la calculator. E seară şi trebuie să restabilim ordinea. Un-doi-trei, un-doi-trei, marş spre baie şi la somn. Azi a fost o zi normală. De sâmbătă.
În sfârşit. S-a făcut ora 11. Cred că aş putea să mă trezesc, dacă m-aş concentra puţin. Am mers la baie să-mi înmoi arătătoarele în apă rece şi să le trec niţeluş peste ochi, dar nu mult, să nu se ducă chiar tot somnul. A venit şi cafeaua, Jacobs cu frişcă, şi viaţa a devenit un pic mai posibilă. Mi-era foame, dar nu de ce aveam în frigider. La noi fiecăruia îi e foame de altceva. Azi diminează mi-era foame de aripioare cu usturoi şi parmezan de la Pizza Hut. S-a făcut o Pizza Hut nouă aproape de noi şi aveam şi chef să mâncăm acolo.
Ne-am echipat şi ne-am urnit, afară ger de minus 15 grade. Celsius. Că eu tot în grade Cesius măsor şi gândesc, la fel în metri şi kilograme. Mi-a făcut cineva cunoştinţă cu gradele Farenheit, cu milele şi pound-ţii dar ne-am ignorat reciproc. Aşadar ne-am îmbrăcat gros, să nu murim de frig cât executăm cinci paşi de la maşină la restaurant şi am plecat. Încotro o iei? L-am interpelat pe şeful caravanei, când am pornit că circulăm în direcţia opusă celei în care mă aşteptam. La Pizza Hut, îmi spune. Păi nu la aia nouă? Nu, că aia nu are aripioare de care vrei. Bine.
Am mâncat aripioare cu salată verde şi breadsticks cu brânză. Mi-era foame de-a binelea şi am mai luat şi cu mâna din farfurie. Ce urât! Nu ştiu de ce, salata verde a venit ultima, poate a durat mai mult până au cules-o. Am o bănuială că în aripioare a fost presărat nişte praf de veselie că dintr-o dată m-am simţit bine dispusă şi răbdătoare cu toată lumea. Ba chiar am şi propus o vizită la magazin, la JC Penney, să vedem noi dacă nu cumva au încălţăminte la reduceri. Am ajuns, am intrat, etichete mari: reduceri 70%. Bine ai venit Amalia şi ce îndrăgostită sânt de America!
Am înşfăcat la întâmplare o pereche de cizme maro şi ce să vezi, erau chiar numărul meu: 7. Le-am pus sub braţ şi am răscolit în cutii mai departe, mai ales în cele mai mici, căci mie de fapt îmi trebuiau nişte botine. Grena. Dacă se poate. A făcut chinezul doamnă şi din alea, keep looking. Exact, exact, astea sânt. Dar ce păcat! Sânt 6 şi jumătate şi ştiu că mă strâng. Între timp m-am încins, că în magazin e cald, să fie confortabil cumpărătorul când cumpără. M-am dezechipat de blana de Oraştie pe care insist să o port şi acum, cine ştie pricepe. Dar mulţi văd, puţini... În sfârşit. De ce să mă leg de adidaşii lor, când uite, uite, o botină grena numărul 7!! A mea eşti frumuseţe. Calapod bun, toc, piele. Cât? 90 de dolari. Asta iniţial. Pe urmă vine eticheta roşie cu reducerea la 49.99. Fă loc. Mai mult de 30 nu dau. Sântem capitalişti sau ce? Reducerea e reducere.
Mă duc la casă şi o întreb pe doamna americancă indiancă: how much. Nu much. 27.99. Fără taxe, cum ştii. Taxele se adaugă pe urmă, când ţi-a intrat botina pe sub piele şi nu te mai uiţi la cei 2 sau 3 dolari de taxe, treacă de la naşu mare. Bun, ieşim la 29.99. Plătesc şi continui să caut. Chilipiruri. Că de asta în principiu stau acasă: când pornesc, cheful de cumpărături porneşte cu mine şi la final mă trage după el ca un domn burtos o biată căţeluşă pieptănată şi cu vestuţă. Pâş-pâş-pâş, lipăi eu în lesa chefului de cumpărături trezit din amorţeală. Că în capul meu sânt (cel puţin) două voci. Bine, asta rămâne între mine şi tine şi toate balenele din Atlantic.
O voce e (s-ar putea) raţiunea care spune: fata mea, ai tot ce vrei, rezistă seducţiei oricărui papuc mişto cu care te-ai putea intersecta din nebăgare de seamă. Ăştia fac marketing. Mar-ke-ting. Chestia aia pe care a inventat-o vecinul Philip Kotler, acuma vezi şi tu de ce. Că tu, biato de tine, n-aveai cum să ştii ce e marketingul când ţi l-ai ales de meserie, în ronţăiala recent eliberată de comunism a unei bomboane cubaneze de portocale. Dar acuma, ca femeie trecută prin atâtea orânduiri social-economice, ar trebui să vezi când grâul e neghină şi să tragi pleoapa peste tentaţiile nenecesare.
Îhî. Aşa cum spui. Parează piţigăiat o altă voce. Care mai răcneşte: înşfacă fato, lasă poezia. Umple coşul să meargă economia, să crească grămada de chestii cât casa, că după ce nu te mai vezi din ea te ţin eu la curent prin telefon cu ce se mai întâmplă. Cizma maro, tristă mărturisire, nu mă cuprinde la pulpă. Pulpa mea nu e chinezească, dragi manufactureri. Ce straniu. Nu-mi mai găsesc o şosetă. A dispărul în timp ce mă clătinam prin magazin cu trei perechi de pantofi din oferta cumperi unul, al doilea vine la juma de preţ. Ba pardon, nu cumpăr. 70 de dolari? E finuţ, dar îţi aduci aminte? Eu am venit aici după chilipiruri, nu să cresc din portofelul meu marja de profit a lui JC Penney până la cer.
O poşetă? Una fantezie. Mm, mm, una portocalie, să mergă cu haina aia portocalie ce n-o port deloc, până ajung în Romania, să vadă lumea ce haină frumoasă şi nouă mi-am adus din America. Ba nu, o poşetă grena. Nici asta. Nu găsesc nimic care să îmi placă aşa de mult şi să merite. Plecăm. În drumul spre ieşire îmi clipesc din ochi nişte sandale. Decupate în faţă, cu o cataramă, de lac, culoarea perlei. Şi exact numărul meu. Pierită, merg la casă. Să aflu. How much. Much. 45. Nici o reducere? Nici una. Ies din magazin prăbuşită de durere, mă uit indiferentă la botinele de piele grena, nou nouţe, nu vorbesc. Dacă vrei ne întoarcem şi luăm şi sandalele, îmi spune şeful caravanei, supărat că mă vede aşa de supărată. Lasă, se aude vocea mea de martiră, că nu le iau. Tu n-ai văzut că n-aveau nici o reducere? Ţi le iau eu, declară el, dispus la orice, numai să mă vadă într-o stare mai bună. Nu, lasă, zic şi îmi savurez mizeria şi nefericirea până ajungem la librărie.
La librărie nu găsim loc de parcare. Ţâşnim pe lângă două maşini şi concurăm care pe care cu o tipă, câştigăm şi ne punem căciulile. Dintr-un jeep coboară o altă domnişoară care ne felicită că am parcat pe locul respectiv, enervată fiind de maşina pe care am surclasa-o noi, care nu avusese răbdare să aştepte două secunde, pentru o manevră. La librărie n-am mai luat nimic de data asta, ignorând cuponul care ticăia în poşetă: reducere 30%, reducere 30%. Nu. Nu azi. Mai povestim noi despre asta.
Drojdie. N-am drojdie. De joi ţin un munte de făină într-o oală roşie, gata aranjat, cu o groapă la mijloc, să pun drojdia şi să fac o plăcintă. E sâmbătă seară. Oala şi groapa sânt tot acolo. Aşa cum spune şi Scarlet după ce Rhett îşi pune pălăria şi pleacă în ceaţă, şi mâine e o zi. Azi am fost după drojdie la magazinul polonez, unde orice domn/doamnă care răspunde la numele generic de “pane”, îşi poate exprima dorinţele după ce aude cuvântul magic “proşe”. Ce-mi place mie multiculturalismul! Ne înţelegem bine şi când vorbim din degete. Ce m-am schimbat! Acuma am perspectivă, să ştii că am. Mâine s-ar putea să fac plăcinta.
Am venit acasă, am avut program de voie. Dar acum acest dezmăţ democratic trebuie să înceteze. Şeful familiei intră în cameră (în living, tuse seacă, tuse, tuse) şi ce vede? Fata desenează sub masă şi cântă, mama scrie la calculator. E seară şi trebuie să restabilim ordinea. Un-doi-trei, un-doi-trei, marş spre baie şi la somn. Azi a fost o zi normală. De sâmbătă.
Friday, January 18, 2008
Putzintel cu avionul
Nu ştiu alţii cum sânt (nici Ion Creangă n-a ştiut) dar mie când îmi dispare pământul Europei de sub picioare şi survolez pata atlantică mi se pune o senzaţie de apăsare pe capul pieptului că îmi vine să ciocănesc la cabina pilotului şi să-i spun că m-am razgândit. Poate el să întoarcă avionul? Că aş coborî la prima şi să meargă ei sănătoşi mai departe. Sau să ia un alt pasager în loc. Eventual pe domnul business, blocat în trafic şi sosit la terminal exact când (aero)nava se cârmea spre decolare.
Dacă nu, să-şi întindă altul picioarele pe locul meu, care o fi mai norocos. Că eu n-am prins niciodată două locuri libere unul lângă altul, deşi am pândit acerb, să văd cum se distribuie pasagerii şi unde ar putea rezulta un loc neocupat din foiala lor. Nu trageţi hubloul!! Uite, cei care prind loc lângă hublou întotdeauna îl trag să nu îi deranjeze panorama Alpilor fără ciucur de nor, sau încremenirea Groelandei. I-am spus doamnei de la îmbarcare: is it possible să-mi daţi loc la geam? A zis că sorry dar locurile la geam s-au dat la începutul îmbarcării. Dar începutul îmbarcării e relativ şi nu l-am întâlnit personal niciodată.
Îmi place să merg cu avionul. Prima dată am ajuns într-un aeroport din greşeală. S-a întâmplat să aştept pe cineva şi din senin am început să visez clorofila din altă iarbă, din altă ţară, de prin alte zări. M-am gândit că au şi acolo clorofilă, trebuie să aibă, dar cum arată ea? Cum e? Cum e copacul din afara hotarelor? Cum e omul, cum e ploaia, cum e orizontul? Prin neuroni mi-a alergat un jet de cum-uri pe care l-am potolit în 2003, o dată cu temporara plecare definitivă în America.
Am urcat în avion cu plăcere şi cu furnicătura lucrului nou. Adică şi eu, Amalia, mă suiam în aparat, ca atâţia alţi oameni importanţi şi umblaţi pe planetă. Am luat loc lângă un bătrânel simpatic, navetist de Canada. Mergea şi el cu noi până la Frankfurt, şi de acolo schimba pentru Toronto. Avea un fiu acolo şi îl vizita tot la şase luni. Nu vă fie frică doamnă, mi-a spus, când au pornit motoarele. Am avut sentimentul plăcut al maimuţei trimise în spaţiu într-o misiune experimentală, să vadă cercetătorii dacă merg aparatele. E adevărat că am stat chiar pe ultimul rând de scaune unde vâjâie mai grozav motoarele şi poate de asta am crezut că sânt într-o rachetă nucleară.
A venit stewardesa de Lufthansa, impecabilă ca o nemţoaică, a servit nişte lichide, apă mie, ceva tărie bătrânelului. Avionul a urcat sus, toate reperele solului s-au făcut jucării de copil împrăştiate cât casa. Am urcat deasupra norilor, apoi am ajuns la cer senin, vedeam totul jos şi a început să îmi placă. M-am relaxat. Cât te poţi relaxa la 10.000 de metri. Dar orişicum.
Ceea ce mă duce cu gândul la importanţa podelei. Câţi dintre noi ar mai călători cu avionul dacă ar avea podeaua de sticlă? Cel mai important e uneori e să nu vezi şi să nu te gândeşti unde eşti şi ce faci. Că dacă ai vedea, ai rămâne garantat la sol. Mi-e dor să merg cu avionul.
Dacă nu, să-şi întindă altul picioarele pe locul meu, care o fi mai norocos. Că eu n-am prins niciodată două locuri libere unul lângă altul, deşi am pândit acerb, să văd cum se distribuie pasagerii şi unde ar putea rezulta un loc neocupat din foiala lor. Nu trageţi hubloul!! Uite, cei care prind loc lângă hublou întotdeauna îl trag să nu îi deranjeze panorama Alpilor fără ciucur de nor, sau încremenirea Groelandei. I-am spus doamnei de la îmbarcare: is it possible să-mi daţi loc la geam? A zis că sorry dar locurile la geam s-au dat la începutul îmbarcării. Dar începutul îmbarcării e relativ şi nu l-am întâlnit personal niciodată.
Îmi place să merg cu avionul. Prima dată am ajuns într-un aeroport din greşeală. S-a întâmplat să aştept pe cineva şi din senin am început să visez clorofila din altă iarbă, din altă ţară, de prin alte zări. M-am gândit că au şi acolo clorofilă, trebuie să aibă, dar cum arată ea? Cum e? Cum e copacul din afara hotarelor? Cum e omul, cum e ploaia, cum e orizontul? Prin neuroni mi-a alergat un jet de cum-uri pe care l-am potolit în 2003, o dată cu temporara plecare definitivă în America.
Am urcat în avion cu plăcere şi cu furnicătura lucrului nou. Adică şi eu, Amalia, mă suiam în aparat, ca atâţia alţi oameni importanţi şi umblaţi pe planetă. Am luat loc lângă un bătrânel simpatic, navetist de Canada. Mergea şi el cu noi până la Frankfurt, şi de acolo schimba pentru Toronto. Avea un fiu acolo şi îl vizita tot la şase luni. Nu vă fie frică doamnă, mi-a spus, când au pornit motoarele. Am avut sentimentul plăcut al maimuţei trimise în spaţiu într-o misiune experimentală, să vadă cercetătorii dacă merg aparatele. E adevărat că am stat chiar pe ultimul rând de scaune unde vâjâie mai grozav motoarele şi poate de asta am crezut că sânt într-o rachetă nucleară.
A venit stewardesa de Lufthansa, impecabilă ca o nemţoaică, a servit nişte lichide, apă mie, ceva tărie bătrânelului. Avionul a urcat sus, toate reperele solului s-au făcut jucării de copil împrăştiate cât casa. Am urcat deasupra norilor, apoi am ajuns la cer senin, vedeam totul jos şi a început să îmi placă. M-am relaxat. Cât te poţi relaxa la 10.000 de metri. Dar orişicum.
Ceea ce mă duce cu gândul la importanţa podelei. Câţi dintre noi ar mai călători cu avionul dacă ar avea podeaua de sticlă? Cel mai important e uneori e să nu vezi şi să nu te gândeşti unde eşti şi ce faci. Că dacă ai vedea, ai rămâne garantat la sol. Mi-e dor să merg cu avionul.
In vizita La St Louis
Am fost la St. Louis. De pomină, aşa îţi răspund, dacă mă întrebi cum a fost. Am plecat de Labor Day, să profităm de înfrăţirea primului week-end de septembrie cu lunea liberă plătită care i-a urmat. Am pornit sâmbătă în jur de prânz. Nu, nu ne-am putut urni mai devreme, din motive a căror complexitate nu o pot expune aici.
Toate bune. Am apucat-o pe autostrada I-90, am urcat rampa abruptă spre I-294, am mers, am mers, până am ajuns la I-55, drumul care duce spre tărâmul lui Mark Twain. Am lăsat în dreapta turnul de control de la O’Hare şi avioanele care ar fi coborât dacă ar mai fi avut unde, şi am mers tot înainte. Exact, la fel ca şi soldatul pe care nu dorim să ni-l mai amintim acum. Am trecut de zona cu depozitele logistice, hale imense care hrănesc la dejun miile de magazine din oraş. Am mers, pentru că nu era nimic altceva de făcut.
Drumul a fost plat, o cale de şase benzi aşternută printre cele mai consistente lanuri de porumb pe care mi le-a procesat vreodată nervul optic. Din loc în loc se zărea profilul unei ferme, cu casă, hambar, instalaţii de alimentare a hambarului, parc agricol, tot ce trebuie pentru o fericire simplă. Dar ce să faci cu o fericire simplă? E complet ieşită din toate modele şi cataloagele. Viaţa frumoasă, liniştită, fără doze ucigaşe de stres urban nu mai prinde.
Picanteriile drumului erau aşezările noi, încă în stadiul de finalizare, cu excavatoare şi noroaie semi-frământate, şi cu anunţuri de oferte speciale, pentru mutatul imediat. E frumos acolo, şi peste o sută de ani o să crească nişte pomi superbi. Ei o să le ţină umbră nepoţilor nepoţilor noştri, căci ale lor vor fi cu adevărat şi casele despre care vorbim. La fel ca şi Moldova, care, după cum ştim, nu e a noastră ci a nepoţilor noştri şi a nepoţilor nepoţilor noştri. Fără să-şi dea seama, Ştefan cel Mare, pe lângă că a fost mare şi sfânt, a formulat primul şi cel mai clar consecinţele cumpărării de case pe credit.
Nu-mi pot da jos ochelarii de cal european critic şi asta s-ar putea să fie bine sau rău. Dar chiar şi satul bunicilor, unul mic din zona Arad, pierdut în nepăsarea hărţilor, are o biserică veche, un fost castel şi ruinele unei cetăţi antice. Aşa că de asta nu-mi pot da jos ochelarii. Am încercat o dată dar am dispărut şi eu şi atunci am zis că lasă, mai bine umblu cu ei decât să umblu fără mine.
Am oprit la Springfield să mâncăm. Springfield este capitala statului Illinois. Pentru că marile metropole nu sânt şi capitalele administrative ale statelor în care se găsesc. Illinois are Springfield (nu Chicago), Michigan are Lansing (nu Detroit) şi aşa mai departe, pe acelaşi principiu. Oricum metropolele au destule bătăi de cap personale ca să se mai încarce şi cu soarta statului.
Am oprit aşadar să mâncăm, am ales un restaurant şi am zdrăngănit puţin uşa, căci mai erau zece minute până la deschidere. Ne-am aşezat şi am comandat. Supă cremă de ceapă, numai că nu am nimerit exact ce vroiam, pentru că era (re)botezată altfel decât o ştiam noi. Prietenii cu care am fost au nimerit-o, norocul începătorului. La felul doi am întâlnit o dilemă, să iau friptură sau paste? Dacă luam friptură mi-era poftă de paste şi dacă luam paste mi-era poftă de friptură. Aşa am făcut, am luat paste şi mi-a fost poftă de friptură.
Din Springfield mai aveam 100 de mile (cam 150 de km) până la St. Louis. Nu aveam rezervare la hotel în St. Louis, pentru că am considerat (greşit) că vom găsi uşor o cameră. Sânt zeci de hotele acolo. De ce să ne mai uzăm perniţele degetelor pentru o rezervare pe internet? (Credeam că) sântem indivizi descurcăreţi, nu pârţâiţi de suburbie care îşi fac rezervare şi la chioşcul de tălpuit pantofi.
Aveam cu noi adresa unui hotel şi direcţiile până acolo dar am mers prima dată să vedem centrul oraşului. Setea de cunoaştere care ne mâna în această luptă nu se putea împiedica de ciotul unui cazări. How are you, ăştia sântem, how are you, asta e camera şi enjoy your stay. Eram aproape de oraşul lui Mark Twain, de Huck Finn, de barjele de pe Mississippi (2s, 2s, 2p, e bine). Vroiam să văd şi arcul, simbolul oraşului, marcă a cuceririi vestului (da, sălbatic).
Concret, am eşuat la periferia St. Louis-ului, într-o zonă industrială, cu drumuri care se încurcau din ce în ce mai rău. Am dat de nişte case mici, urâte, sumbre, deprimante. Deci şi la ei... În fond de ce nu? Din umbră ne priveau nişte tenuri mai ... altfel. Am văzut o maşină de poliţie şi am întrebat cum ajungem în centru. Poliţiştii (de treabă), s-au oferit să ne conducă chiar ei într-acolo. Ne-am înscris pe o învârtoşire ameţitoare de poduri, pasaje, drumuri, intrări, ieşiri. La un moment dat am închis ochii (nu eram la volan). Mă gândeam la mama. Mamă, tu dormi liniştită la Deva şi eu intru cu poliţia în St. Louis! Nu spune niciodată never!
Am ajuns în centru. Poliţiştii au plecat în treaba lor, căci ceva îmi spunea mie că aveau treabă. Mai serioasă decât să conducă nişte europeni (critici) spre poarta vestului sălbatic. Arcul s-a arătat în zare, uriaş, metalic, înconjurat de un parc. Din parcare până la arc se merge pe o alee cu copaci frumoşi şi ordonaţi. Asta dacă găseşti parcare. Noi nu am găsit la parter (level 1) şi ne-am încadrat să urcăm la etajul 1 (level 2). Urcarea se făcea pe o singură bandă, mărginită de betoane. Beton în stânga, beton în dreapta, beton sub ţestele câtorva şoferi de jeep. Şarpele auto se târa ca un melc pornit spre servici la schimbul doi într-o zi de vineri. Până am urcat la etajul 1 (level 2) s-a lăsat seara. Ne-am mirat în ce ne-am băgat şi spre final avut norocul de a dibui două locuri libere. Am văzut repede că la arc nu mai avem ce vedea, fiind ora închiderii.
Ne-am întors (încă) bine dispuşi în parcare şi am început să sunăm la hotele. Am sunat în jur de două ore fără pauză. Aşa am aflat cu uimire (ma-xi-mă) că nu există nici un loc liber pe o rază de 20 de mile (35 km). Şi am mai aflat, tot cu uimire, (ma-xi-mă) că în acea sâmbătă (şi nu în alta) oraşul găzduise um meci de, ei da, de baseball. Toţi fanii echipei St. Louis Cardinals veniţi de prin toate orăşelele, suburbiile şi fermele de pe faţa statului Missouri şi nu numai, şi-au unit eforturile şi au ocupat toate paturile de hotel din regiune.
Exact în sâmbăta aceea (şi nu în alta), tot în oraş s-a desfăşurat o cursă de maşini din circuitul NASQUAR. Toată combinaţia asta de sporturi şi zile libere a condus la ocuparea tuturor hotelelor, hanurilor, motelurilor, nu pe 20, nu pe 35, ci pe 150 de mile (225 de km). Se făcuse 12 noaptea, era mâine.
Am pornit înapoi spre Springfield. La radio se auzea melodia I’ll meet you at midnight. Dacă am unde. Dar n-am. Am verificat hotel cu hotel, motel cu motel, căbănuţă cu căbănuţă. N-am unde să te întâlnesc în noaptea asta. Unele unităţi de cazare avea deja afişe la intrare cu no rooms iar cele mai cu obraz îşi exprimau şi sentimentul de sorry. Singura ofertă pe care am întâlnit-o a fost la un motel dubios, la marginea unui lan de porumb. Am avut atâta mândrie să mergem mai departe în noapte, în vreme ce pârţâiţii de suburbie dormeau bine mersi în paturile lor calde, rezervate civilizat în stabilimente de încredere.
Şi au mers, şi au mers (retur de data asta), până au ajuns ei înapoi la Springfield. Unde s-au dus la Days Inn, unde li s-a spus că nu sânt locuri, dar să mergă ei mai departe la Best Western că acolo ar fi un ultimul pat gol în această noapte plină. Ceea ce au şi făcut, dar ce ghinion, patul gol se ocupase. La fel ca toate celelalte pe un cerc cu diametrul de 150 de km. La ora unu (noaptea) am vizitat o benzinărie. Acolo am cumpărat o hartă. Pe hartă erau câteva oraşe. În oraşe erau câteva hotele. Am găsit o cameră la un hotel în Decatur. Acest Decatur se aşternea la 40 de mile (60 de km) de benzinărie. Am pornit spre el pe o frumuseţe de drum judeţean croit prin porumb (dar cu două benzi pe sens, desigur), printr-un întuneric total. Şi Doamne, cât de norocoşi am fost. Am fost norocoşi că una dintre maşini s-a stricat numai după trei zile, pe lumină, la Chicago. Nu se mai învârtea (deloc) volanul.
La Decatur am dormit ca şase buşteni imprudenţi ce sântem şi dimineaţă am pornit înapoi Decatur-Springfield-St. Louis. Pentru noaptea următoare am găsit camere libere în St. Louis. Ne-am cazat şi am plecat din nou spre centru. Am vizitat acest centru, districtul istoric, cum e numit oficial. Acolo se derula un fel de sărbătoare cu muzică, oameni mulţi, ceva bere, veselie. Am coborât pe o străduţă până la Mississippi (2s, 2s, 2p, e bine), am intrat la arc, am făcut poze, apoi am mers la supermarket. Acolo ne-am enervat reciproc, pentru că fiecare vroia să cumpere altceva. La final am mâncat în cameră şi am aflat şi eu că sticla de vin pe care credeam că am cumpărat-o, n-am cumpărat-o. Ne-am echipat de piscină, am intrat în apă şi după zece minute a venit un domn de la schimbul trei să ne spună că piscina se închide.
Ne-am dus în cameră, am pornit televizorul, am văzut cum a căzut tatăl lui Scarlet O’Hara de pe cal şi apoi am stins lumina. A doua zi am dormit până la ora zece pentru că eram epuizaţi de atâta umblătură. La unsprezece şi jumătate am ajuns la grădina botanică din St Louis, care e una din cele mai mari din lume. Ne-am strecurat până la intrare şi acolo era un domn dirijor de trafic care înmâna o hartă cu cruci în dreptul parcărilor pline şi cu sugestii de eventuale parcări (mai) goale. Am mers înainte, apoi am mers înapoi, o dată, de două ori, până am găsit un loc liber.
Afară se făcuse foarte cald. Surprinzător de cald pentru un debut de septembrie. Prietenii noştri şi-au amintit că a doua zi începe şcoala şi au decis să lase grădina botanică pentru altădată. Noi trei am intrat totuşi, dar cred că este într-adevăr una din cele mai mari din lume, mai ales pe aşa căldură. Am pornit şi noi înapoi spre Chicago, unde am ajuns la opt seara. Prietenii ne-au sunat să se intereseze dacă am ajuns cu bine şi ne-au întrebat dacă sântem flămânzi. Ne-au adus pilaf proaspăt şi după această cină am pus punct week-end-ului lung şi liber. Nimic despre Mark Twain. Acolo n-am mai ajuns. Dar nimic nu ne împiedică să ajungem data viitoare. Sper.
Toate bune. Am apucat-o pe autostrada I-90, am urcat rampa abruptă spre I-294, am mers, am mers, până am ajuns la I-55, drumul care duce spre tărâmul lui Mark Twain. Am lăsat în dreapta turnul de control de la O’Hare şi avioanele care ar fi coborât dacă ar mai fi avut unde, şi am mers tot înainte. Exact, la fel ca şi soldatul pe care nu dorim să ni-l mai amintim acum. Am trecut de zona cu depozitele logistice, hale imense care hrănesc la dejun miile de magazine din oraş. Am mers, pentru că nu era nimic altceva de făcut.
Drumul a fost plat, o cale de şase benzi aşternută printre cele mai consistente lanuri de porumb pe care mi le-a procesat vreodată nervul optic. Din loc în loc se zărea profilul unei ferme, cu casă, hambar, instalaţii de alimentare a hambarului, parc agricol, tot ce trebuie pentru o fericire simplă. Dar ce să faci cu o fericire simplă? E complet ieşită din toate modele şi cataloagele. Viaţa frumoasă, liniştită, fără doze ucigaşe de stres urban nu mai prinde.
Picanteriile drumului erau aşezările noi, încă în stadiul de finalizare, cu excavatoare şi noroaie semi-frământate, şi cu anunţuri de oferte speciale, pentru mutatul imediat. E frumos acolo, şi peste o sută de ani o să crească nişte pomi superbi. Ei o să le ţină umbră nepoţilor nepoţilor noştri, căci ale lor vor fi cu adevărat şi casele despre care vorbim. La fel ca şi Moldova, care, după cum ştim, nu e a noastră ci a nepoţilor noştri şi a nepoţilor nepoţilor noştri. Fără să-şi dea seama, Ştefan cel Mare, pe lângă că a fost mare şi sfânt, a formulat primul şi cel mai clar consecinţele cumpărării de case pe credit.
Nu-mi pot da jos ochelarii de cal european critic şi asta s-ar putea să fie bine sau rău. Dar chiar şi satul bunicilor, unul mic din zona Arad, pierdut în nepăsarea hărţilor, are o biserică veche, un fost castel şi ruinele unei cetăţi antice. Aşa că de asta nu-mi pot da jos ochelarii. Am încercat o dată dar am dispărut şi eu şi atunci am zis că lasă, mai bine umblu cu ei decât să umblu fără mine.
Am oprit la Springfield să mâncăm. Springfield este capitala statului Illinois. Pentru că marile metropole nu sânt şi capitalele administrative ale statelor în care se găsesc. Illinois are Springfield (nu Chicago), Michigan are Lansing (nu Detroit) şi aşa mai departe, pe acelaşi principiu. Oricum metropolele au destule bătăi de cap personale ca să se mai încarce şi cu soarta statului.
Am oprit aşadar să mâncăm, am ales un restaurant şi am zdrăngănit puţin uşa, căci mai erau zece minute până la deschidere. Ne-am aşezat şi am comandat. Supă cremă de ceapă, numai că nu am nimerit exact ce vroiam, pentru că era (re)botezată altfel decât o ştiam noi. Prietenii cu care am fost au nimerit-o, norocul începătorului. La felul doi am întâlnit o dilemă, să iau friptură sau paste? Dacă luam friptură mi-era poftă de paste şi dacă luam paste mi-era poftă de friptură. Aşa am făcut, am luat paste şi mi-a fost poftă de friptură.
Din Springfield mai aveam 100 de mile (cam 150 de km) până la St. Louis. Nu aveam rezervare la hotel în St. Louis, pentru că am considerat (greşit) că vom găsi uşor o cameră. Sânt zeci de hotele acolo. De ce să ne mai uzăm perniţele degetelor pentru o rezervare pe internet? (Credeam că) sântem indivizi descurcăreţi, nu pârţâiţi de suburbie care îşi fac rezervare şi la chioşcul de tălpuit pantofi.
Aveam cu noi adresa unui hotel şi direcţiile până acolo dar am mers prima dată să vedem centrul oraşului. Setea de cunoaştere care ne mâna în această luptă nu se putea împiedica de ciotul unui cazări. How are you, ăştia sântem, how are you, asta e camera şi enjoy your stay. Eram aproape de oraşul lui Mark Twain, de Huck Finn, de barjele de pe Mississippi (2s, 2s, 2p, e bine). Vroiam să văd şi arcul, simbolul oraşului, marcă a cuceririi vestului (da, sălbatic).
Concret, am eşuat la periferia St. Louis-ului, într-o zonă industrială, cu drumuri care se încurcau din ce în ce mai rău. Am dat de nişte case mici, urâte, sumbre, deprimante. Deci şi la ei... În fond de ce nu? Din umbră ne priveau nişte tenuri mai ... altfel. Am văzut o maşină de poliţie şi am întrebat cum ajungem în centru. Poliţiştii (de treabă), s-au oferit să ne conducă chiar ei într-acolo. Ne-am înscris pe o învârtoşire ameţitoare de poduri, pasaje, drumuri, intrări, ieşiri. La un moment dat am închis ochii (nu eram la volan). Mă gândeam la mama. Mamă, tu dormi liniştită la Deva şi eu intru cu poliţia în St. Louis! Nu spune niciodată never!
Am ajuns în centru. Poliţiştii au plecat în treaba lor, căci ceva îmi spunea mie că aveau treabă. Mai serioasă decât să conducă nişte europeni (critici) spre poarta vestului sălbatic. Arcul s-a arătat în zare, uriaş, metalic, înconjurat de un parc. Din parcare până la arc se merge pe o alee cu copaci frumoşi şi ordonaţi. Asta dacă găseşti parcare. Noi nu am găsit la parter (level 1) şi ne-am încadrat să urcăm la etajul 1 (level 2). Urcarea se făcea pe o singură bandă, mărginită de betoane. Beton în stânga, beton în dreapta, beton sub ţestele câtorva şoferi de jeep. Şarpele auto se târa ca un melc pornit spre servici la schimbul doi într-o zi de vineri. Până am urcat la etajul 1 (level 2) s-a lăsat seara. Ne-am mirat în ce ne-am băgat şi spre final avut norocul de a dibui două locuri libere. Am văzut repede că la arc nu mai avem ce vedea, fiind ora închiderii.
Ne-am întors (încă) bine dispuşi în parcare şi am început să sunăm la hotele. Am sunat în jur de două ore fără pauză. Aşa am aflat cu uimire (ma-xi-mă) că nu există nici un loc liber pe o rază de 20 de mile (35 km). Şi am mai aflat, tot cu uimire, (ma-xi-mă) că în acea sâmbătă (şi nu în alta) oraşul găzduise um meci de, ei da, de baseball. Toţi fanii echipei St. Louis Cardinals veniţi de prin toate orăşelele, suburbiile şi fermele de pe faţa statului Missouri şi nu numai, şi-au unit eforturile şi au ocupat toate paturile de hotel din regiune.
Exact în sâmbăta aceea (şi nu în alta), tot în oraş s-a desfăşurat o cursă de maşini din circuitul NASQUAR. Toată combinaţia asta de sporturi şi zile libere a condus la ocuparea tuturor hotelelor, hanurilor, motelurilor, nu pe 20, nu pe 35, ci pe 150 de mile (225 de km). Se făcuse 12 noaptea, era mâine.
Am pornit înapoi spre Springfield. La radio se auzea melodia I’ll meet you at midnight. Dacă am unde. Dar n-am. Am verificat hotel cu hotel, motel cu motel, căbănuţă cu căbănuţă. N-am unde să te întâlnesc în noaptea asta. Unele unităţi de cazare avea deja afişe la intrare cu no rooms iar cele mai cu obraz îşi exprimau şi sentimentul de sorry. Singura ofertă pe care am întâlnit-o a fost la un motel dubios, la marginea unui lan de porumb. Am avut atâta mândrie să mergem mai departe în noapte, în vreme ce pârţâiţii de suburbie dormeau bine mersi în paturile lor calde, rezervate civilizat în stabilimente de încredere.
Şi au mers, şi au mers (retur de data asta), până au ajuns ei înapoi la Springfield. Unde s-au dus la Days Inn, unde li s-a spus că nu sânt locuri, dar să mergă ei mai departe la Best Western că acolo ar fi un ultimul pat gol în această noapte plină. Ceea ce au şi făcut, dar ce ghinion, patul gol se ocupase. La fel ca toate celelalte pe un cerc cu diametrul de 150 de km. La ora unu (noaptea) am vizitat o benzinărie. Acolo am cumpărat o hartă. Pe hartă erau câteva oraşe. În oraşe erau câteva hotele. Am găsit o cameră la un hotel în Decatur. Acest Decatur se aşternea la 40 de mile (60 de km) de benzinărie. Am pornit spre el pe o frumuseţe de drum judeţean croit prin porumb (dar cu două benzi pe sens, desigur), printr-un întuneric total. Şi Doamne, cât de norocoşi am fost. Am fost norocoşi că una dintre maşini s-a stricat numai după trei zile, pe lumină, la Chicago. Nu se mai învârtea (deloc) volanul.
La Decatur am dormit ca şase buşteni imprudenţi ce sântem şi dimineaţă am pornit înapoi Decatur-Springfield-St. Louis. Pentru noaptea următoare am găsit camere libere în St. Louis. Ne-am cazat şi am plecat din nou spre centru. Am vizitat acest centru, districtul istoric, cum e numit oficial. Acolo se derula un fel de sărbătoare cu muzică, oameni mulţi, ceva bere, veselie. Am coborât pe o străduţă până la Mississippi (2s, 2s, 2p, e bine), am intrat la arc, am făcut poze, apoi am mers la supermarket. Acolo ne-am enervat reciproc, pentru că fiecare vroia să cumpere altceva. La final am mâncat în cameră şi am aflat şi eu că sticla de vin pe care credeam că am cumpărat-o, n-am cumpărat-o. Ne-am echipat de piscină, am intrat în apă şi după zece minute a venit un domn de la schimbul trei să ne spună că piscina se închide.
Ne-am dus în cameră, am pornit televizorul, am văzut cum a căzut tatăl lui Scarlet O’Hara de pe cal şi apoi am stins lumina. A doua zi am dormit până la ora zece pentru că eram epuizaţi de atâta umblătură. La unsprezece şi jumătate am ajuns la grădina botanică din St Louis, care e una din cele mai mari din lume. Ne-am strecurat până la intrare şi acolo era un domn dirijor de trafic care înmâna o hartă cu cruci în dreptul parcărilor pline şi cu sugestii de eventuale parcări (mai) goale. Am mers înainte, apoi am mers înapoi, o dată, de două ori, până am găsit un loc liber.
Afară se făcuse foarte cald. Surprinzător de cald pentru un debut de septembrie. Prietenii noştri şi-au amintit că a doua zi începe şcoala şi au decis să lase grădina botanică pentru altădată. Noi trei am intrat totuşi, dar cred că este într-adevăr una din cele mai mari din lume, mai ales pe aşa căldură. Am pornit şi noi înapoi spre Chicago, unde am ajuns la opt seara. Prietenii ne-au sunat să se intereseze dacă am ajuns cu bine şi ne-au întrebat dacă sântem flămânzi. Ne-au adus pilaf proaspăt şi după această cină am pus punct week-end-ului lung şi liber. Nimic despre Mark Twain. Acolo n-am mai ajuns. Dar nimic nu ne împiedică să ajungem data viitoare. Sper.
Subscribe to:
Posts (Atom)