Dor de Italia

Mi-e un dor de Italia de parcă aş fi trăit acolo una sau mai multe vieţi. În realitate am fost numai un pic în vizită, acum trei ani. Am dat o scurtă raită prin Milano, m-am scremut în engleză când aproape toată lumea ştia română, am intrat în Domul din Milano, am mers cu metroul şi am încercat să folosesc o toaletă pe care scria "ritorno subito". Între timp am strâns nu ştiu câte numere din revista Italia!, ba chiar mi-am luat şi de-a dreptul un album despre această ţară. Atunci am ajuns aproape accidental, data viitoare va fi bine planificat şi superb. Abia aştept.

Dance, dance, dance

Mie îmi vine să îmi dansez my brains out din când în când, vouă nu? Că aşa m-am îmburghezit, ceva de speriat.

În intersecţie

Dacă în mine nu se mai investeşte, ce să mai caut io în intersecţie?

(din lamentarea radiofonică a unui poliţist supărat pe proliferarea intersecţiilor inteligente (?) din România, concomintent cu neglijarea elementului uman).

Cinci filme

E ceva putred în Danemarca, dar nu numai, căci, pe măsură ce mă tot gândesc, prin capul meu se învârt numai următoarele filme româneşti:

1. "Declaraţie de dragoste" - a avut filmul ăsta ceva în el de m-a tulburat, şi jur că nu e numai faptul că ea era mai săracă şi el avea casă la curte.
2. "Adela" - căci dacă boierie e, atunci boierul să fie George Motoi (acum văd că am aceeaşi zi de naştere ca şi el, 22 ianuarie).
3. "Fram, ursul polar" - înţelege toată lumea de ce.
4. "Buletin de Bucureşti" - pentru că muream după Catrinel Dumitrescu.
5. "Cireşarii" - primul film, cel cu expediţia.

Eu încă cinci filme nu-mi mai amintesc, că de asta ziceam de Danemarca. Şi nu mă ajută nici ăştia de pe TVR Internaţional, că dau numai filme cu zbierăte sau daci, şi cu astea n-am răbdare.

Predau leapşa cui stă mai bine cu căile neuronale decât mine.

Întrebare

De ce unii copii folosesc, în loc de unul din zecile de semne de carte răspândite prin apartament, numai şosetuţe, bandane, şerveţele de hârtie mestecate şi grisine pentru a marca fizic progresul lecturii? E de ajuns să îmi ceară un semn, şi mă reped degrabă, cu el în dinţi. E atât de simplu.