Motivul pentru care papucii mei de casă sunt cam franjuraţi este că ori de câte ori purced către centrul comercial cu gând de a mă înnoi la slipărşi, de atâtea ori survin alte puncte de interes şi îmi termin după-amiaza în dragoste cu o poşetă italiană. N-am mai umblat de mult prin magazine, nu ştiu ce o fi fost în capul meu. Aproape că uitasem cum e! Şi când mă gândesc ce ture de cumpărături făceam pe vremea prospeţimii mele în America, îmi vine să cred că abstinenţa asta trebuie combătută cu toate mijloacele. Nu ştiu altele cum sunt dar eu imediat ce împing uşa spaţiului comercial intru într-o relaţie de pol nord – pol sud cu raionul de genţi. Mă învârt şi scotocesc până dezgrop cea mai fantastică mostră de măiestrie artistică ieşită din mâinile meşterilor şi din pielea bietelor animale. Şi mirosul, mirosul de piele mă termină, năuceşte şi falimentează. Vorbesc cu poşeta, o mângâi, o miros, ce mai, scrânteală cu acte. How bizare, bine zice ăsta la radio.
Azi am zăbovit pentru început o oră la raionul cu săpunuri: tropicalisme, lavenzi, uleiuri de măsline, toate mi le-am băgat pe gâtul nasului, până mi-au dat nişte lacrimi de alergie. Apoi am trecut în scârbă pe la papucii de casă şi m-am instalat, în sfârşit, la poşete. Din aproape în aproape am intrat în vorbă cu câteva tot mai drăguţe şi glasul raţiunii aproape că a tăcut, abia mai bâjbâia nişte chestii plictisitoare şi inutile. Deja duceam pe umăr o jantă Michael Kors şi încă una cu nume veneţian, eram în lumea mea. Dar cum le fac, ai naibii maeştri ai eleganţei, cu briz-briz-uri cafea cu lapte, să mă scoată pe mine din minţi. Că eu rezist la multe chestii dar la inserţii bej cedez ca un baraj sictirit de intemperii. Recunosc că am ascuns o geantă dar dacă mâine dimineaţă nu merg să o cumpăr atunci primejdia e ca şi trecută.
Treaba e că am deja un vagon de tolbe şi ştiu că fiecare nou derapaj înseamnă o bucăţică furată din, de exemplu, excursia mea visată în Franţa sau Italia. Şi totuşi. Nu, n-am cumpărat nimic azi, a fost un zgomot şi o scrâşneală interioară de mă temeam că poate aud şi ceilalţi cumpărători. Oricum, după-amiaza a trecut într-un mod foarte plăcut, adică în două secunde s-a făcut noapte. Treaba e că m-am liniştit, ştiu că sunt tot eu şi încă vibrez la o aromă de poşetă bună, nu de alta dar începeam să am îndoieli identitare. Acum, dacă toate sunt bune şi în regulă, mă duc să îmi confecţionez o pancartă care să mă ajute în lupta cu tentaţiile care vor veni, ceva de genul make memories not piles and piles of stuff. Treaba e că tot n-am papuci de casă şi asta aduce cu sine primejdia unei noi vizite la mall. Dar promit să mă ţin tare, să închid ochii şi să mă las purtată de irezistibile promisiuni de călătorie. Zis şi greu ca naiba de făcut.
