Ne ţinem de treabă

Nu ştiu alţii cum sunt dar noi a început să ne întâlnim destul de des. Că aşa ne-a învăţat L'Oreal-ul, că merităm. De data asta am avut-o alături şi pe Ionela şi speram ca data viitoare să poată să ajungă şi Mihaela. Vorba aceea, dacă noi nu ne inventăm oportunităţi de relaxare, atunci cine? (Asta am învăţat-o de la capitalişti, decât că ei vorbeau despre muncă şi progres).

Habar nu am cum au trecut trei ore, mie mi s-a părut că am stat cinci minute. Am strâns rândurile în jurul unui platou cu nachos, binecuvântate fie-le ingredintele, că eu m-am lăcomit şi la a doua farfurie. Data viitoare să nu mă mai lăsaţi. Nu vă uitaţi că suntem mai portocalii la faţă, aşa s-a priceput să ne tragă în chip duduiţa care ne-a chelnerit.

Când m-am trezit instalată la masa rotundă, mi s-au foit imediat circuitele de distracţie, acelea care acum nişte ani scoteau scântei. Chiar aşa, pofta vine mâncând şi ideea vine scriind, ce-ar fi să îi punem un gând lucrativ şi Revelionului, în fond nu mai sunt decât două luni până atunci şi, dacă am fi în Romania, n-am mai găsi deja locuri în nici o staţiune nebalneoclimaterică şi în aproape nici un restaurant în care nu trebuie să cheltuieşti miliardul pe o ciorbă de burtă.

Până atunci să ne bucurăm însă de ploaia asta care a început aproape imediat după ce s-a terminat cea dinainte şi să ne ţinem bine în noiembrie, căci apoi vine decembrie cu zăpada şi luminiţe şi o să fie totuşi altceva.

Ne-am tras mai aproape pentru poză în următoarea ordine, începând din stânga: Ana Maria, Dona, Amalia, Ionela.

Stimaţi telespectatori, dăm legătura în studio, vă dorim un week-end glorios şi marvelous.

Cu Lola prin New York

Ne-am întâlnit în Village, un loc pe care îl iubeam cu mult înainte de a ajunge acolo, din cărţi şi din poze. Iar Lola mi-era dragă de un an şi ceva, de pe blog. Ne-am recunoscut şi am pornit la pas, ea povestind cîte în lună şi în stele despre locurile prin care treceam, eu ascultând cu o plăcere imensă, întrebând din când în când, şi fotografiind enervant, până la epuizare. Şi bine am făcut, căci acum pot să refac oricând vreau plimbările noastre şi să mă bucur iar de ele. Îşi cunoaşte şi îşi iubeşte oraşul, şi oraşul ei merită cunoscut şi iubit. Am descoperit atât cât am putut în cinci zile cu soare, dar am plecat mulţumită că am ajuns acolo, aşa cum s-a putut, cu toate limitările care apar mereu.

Am mers împreună la o cafea decorată cu frunzuliţă şi am povestit, am povestit, am povestit. Plimbarea de marţi s-a oprit în parcul de la Union Square, era cald, plăcut, nu ne mai venea să ne dăm duşi pe la casele noastre. Miercuri ne-am întâlnit iar şi am mers împreună prin Times Square, eu în extaz, ea bună cu mine, înţelegătoare. Am mâncat toţi cinci la un restaurant japonez şi, când am mărturisit că nici nu mă gândesc să încerc să mănânc cu beţişoare, s-a uitat la mine şi mi-a spus să încerc totuşi. După care mi-a aşezat în mână beţişorul care trebuie să stea fix, apoi mi-a arătat cum să îl apuc pe cel care trebuie mişcat şi, cam în cinci secunde, m-am pomenit apucând un tăiţel din supă, cunoscut şi sub numele de noodle. Am constatat cu bucurie că am nimerit gura, am prins curaj, şi, încet, încet, am aplicat acelaşi tratament tuturor ingredientelor care se odineau în supă, folosind lingura numai pentru obşteasca zeamă.

Partea cea mai interesantă a fost că mă simţeam de parcă mă născusem cu beţişoarele în mâini, ceea ce mai dovedeşte încă o dată cât de mult înseamnă ca un profesor foarte bun (în orice domeniu, nu contează) să se întâlnească un elev cât de cât decent. Toată viaţa mea americană am privit cu respect personajele capabile de să se sature numai vrăjind mâncarea cu beţele, iar acum iacătă-mă în liga lor, deşi, din păcate, de atunci n-am mai exersat. Dar sper să fie ca mersul pe bicicletă. Dacă nu, mai am un motiv să fug înapoi la Lola, la New York, pentru o reîmprospătare a cunoştinţelor.

De la restaurant am mers apoi spre Rockefeller Center, trecând pe lângă vitrinele Casei Christie’s. Când m-am întors acasă şi am mai văzut încă o dată filmul Sex and the City am fost în stare să recunosc şi vitrinele, fapt care, nici nu mai trebuie subliniat, m-a făcut să mă umflu instantaneu în pene.

La Rockefeller tocmai se lucra la instalarea patioarului. Am intrat un pic în hol, apoi am făcut câteva poze şi am pornit uşurel spre Grand Central, buricul de călătorie al pământului New York-ez. Am văzut ceasul de opal, Lola ne-a arătat petecuţul de tavan înegrit care a fost lăsat acolo după restaurare ca să înţeleagă lumea cum arăta locul înainte, pe vremea când pufăiau trenuri cu aburi. Ne-am despărţit iar cu regrete şi multe îmbrăţişări. Joi seara ne-am luat la revedere dar sper să ne vedem cât mai curând la o altă cafea şi la alte poveşti fără sfârşit. Mulţumim Lola.

Blame it on the train

Vineri, anunţ pe cefereu' american: Train number 646 will arrive at the normal platform. We are sorry for any inconvenience. Am zis că n-am înţeles eu bine, că na, aş avea, acolo, una sau două sau zece circumstanţe aproape atenuante, dar am observat pe furiş că aceeaşi uimire se aşternuse şi pe faţa get-begetă a unei doamne îmbrăcate professional şi pe figura de manager a unui domn cu cravată. Deci nici ei n-au înţeles de ce se spărgea în scuze cheferista de la megafon. Dar aş putea să completez mesajul, după aceeaşi logică absentă: aducătorului recompensă.

Pofte boeme

Ieri am mancat o Boema adevărată, din aceea cu frişcă cu gust de frişcă, cremă cu gust de cremă şi sirop care curge dacă nu eşti precaut şi nu ţii în pungă cutia din care mănanci cu mana. Nu avea cireşică dar cine se mai împiedică în amănunte cand pune şaua pe trofeu!

Fericiţi cei ce nu ştiu cum e să tanjeşti după bunătăţi clasice, pentru că au cate o cofetărie autentică la colţul blocului sau al building-ului, după caz. Cum la mine nu e cazul, m-am deplasat la 3455 W Dempster, unde într-o plazză tipic americană se găseşte Le Patisserie Chicago, cu tot cu drapelul originii noastre în geam. Magazinul romanesc are nume franţuzesc şi site, în construcţie, desigur.

Atenţie, duminica se închide la ora 2. În rest Doboş-uri, Diplomat-uri, Amanadine şi încă vreo cateva chestii care s-ar putea să starnească interes pe ploaia asta care, vorba celor de la Pasărea Colibri:

Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate.
Să-ncercam să facem noi
Un oraş fără păcate.

Poli-tichie

Eu n-am cu nimeni nimic, şi dacă aş avea ceva cu cineva, oricum ar sta între noi Oceanul, dar azi mi-a trecut prin cap gandul că dacă ăştia nu se opresc un pic din dramele politice, măcar atat cat să răsufle de vreo două ori, s-ar putea să ajungă să se certe degeaba, că nu va mai fi nici o ţara de guvernat, nici un ciolan de împărţit.

Nu zic să nu se certe, că asta ar fi deja utopie, dar să se certe mai cu măsură, cu o minimă făramă de bun simţ sau ceva înrudit. Şi să mişte ceva şi pentru Romania, că e frumoasă şi plină de istorie şi plină de oameni de treabă, care chiar merită mult mai mult decat un veşnic telejurnal urmat de o ediţie specială populată cu trante politice.

Gata, am închis televizorul romanesc, imediat îl închid şi pe ăla american, că numai aşa ne mai putem păstra în ziua de azi speranţa şi încrederea în frumuseţe şi în consens.

Metropolitan 2009

In dimineata asta am scris un pic despre Metropolitan pe blogul Tango.

http://amalia.revistatango.ro/

Va doresc un final de saptamana ca buchetul de mai sus :).

NY midnight report

Foarte pe scurt, sunt încântată de tot ce am văzut, vremea ţine cu noi, mă dor picioarele, dar nu mă las descurajată de un asemenea amănunt, şi mâine avem în plan să mergem la Metropolitan. Cireaşa de pe tortul vacanţei a fost întâlnirea mult aşteptată cu Lola. Chiar în secunda asta mă duc la culcare, amănunte şi poze din vacanţă vor apare rând pe rând :)

On our way

sursa foto

Chicago: frig puternic, 11 grade Celsius în termometre. Coafura nu mai rezistă, se enervează şi îşi face bagajele pentru o vacanţă de o săptămână la New York, unde a citit ea pe weather.com că sunt 21 de grade.

În săbii să ne luptăm sau în voci să ne citim

Declar săptămâna aceasta săptămâna obsesiilor telefonice, pentru că îmi surprind gândurile hălăiduind mai mereu pe lângă subiecte care au legătură cu telefonul. Abia am aşezat la loc receptorul peste conversaţia cu un domn de la o firmă de avocatură, o voce rigidă, eficientă, şi care cred că râde numai la propriile sale glume sau la glumele altor jucători de golf.

Era o voce din aceea care trăieşte cu impresia că toată lumea îi ştie deja numele şi numărul de telefon şi devine uşor spre mediu iritată când cineva o pune să le mai repete încă o dată. Partea interesantă este că vocile plăcute şi răbdătoare, ale căror nume le cunoşti deja de doi ani, sunt oricând dispuse să ţi le mai repete încă o dată şi încă o dată, de parcă n-ar avea şi ele termene de respectat şi obiective profesionale de atins.