Butona, butona tastatura şi privea cârnaţul intimidant de litere şi cifre de pe ecran dar bag de seamă că nu scria acolo ce trebuia să scrie, pentru că a cerut ajutor de la o colegă. Apoi de la alta. Apoi de la supervizor. Apoi nu mai ştiu de la cine, că le-am pierdut şirul. A trecut o oră şi era timpul ca avionul să plece. Într-un final încărcat de energii negative şi-au rezolvat dilemele de comunicare în sistem şi am pornit mai departe. Mai aveam să ne strecurăm printre pasagerii comasaţi la controlul de securitate. Mare lucru. Erau cam două sute.
Doamnele de la ghişeu ne-au informat (neutre) că nu se pot implica în ocolirea rândului dar că avionul e obligat să ne aştepte pentru că întârzierea s-a produs din vina aeroportului, a lor adică. Am explicat situaţia şi am intrat în faţă, în strâmbăturile unor rândaci scârbiţi dar totuşi semi-înţelegători. Difuzorul aeroportului repeta obsesiv că sântem aşteptaţi la poarta patru. Am urcat în avion în fugă, ca în maxi-taxi, şi am ignorat comentariile deja îmbarcaţilor care sugerau pe sub mustaţă că unii (noi) nu sânt în stare să ajungă la timp. Lasă nene, nu fii nervos din atâta lucru, că matale ajungi şi te descalţi şi te relaxezi la Milano. Eu de fapt abia de acolo plec cu adevărat. Am decolat, am ajuns în Italia.
Am coborât la Milano la 7.35 a.m. şi trebuia să continuăm drumul la ora 10.40. Legătură bună, totul uns. Teoretic. Pe panoul de plecări, lângă 10.40 mai scria şi 12.40. La informaţii am aflat că ora plecării era într-adevăr 12.40. Ne-am dus să mâncăm şi în timp ce procesam dumicaţi italieni de grătar şi cartofi au auzit că toţi pasagerii zborului spre Chicago sânt rugaţi să se prezinte la poarta de îmbarcare pentru informaţii. Adică pentru ca să afle că avionul urma să plece la 8 seara. Asta cu puţin noroc.
Ne-au spus că testele tehnice sânt în curs de derulare şi că mai e de reparat. Am mers cu autocarul la un hotel şi am mâncat la restaurant (la masă cu un italian care no parlare inglese). Am sunat şi părinţii ca să afle cu ce ne ocupăm noi în timp ce ei ne cred aproape în America.
Ne-am spălat, ne-am odihnit şi la ora 6.15 seara am fost colectaţi de la hotel cu destinaţia aeroport. Aici ora de plecare devenise 8,30, apoi 9, apoi 9,40. Apoi 10. În acest moment de cotitură psihică lumea a început să se agite puternic, să strige, ce faceţi cu timpul nostru, cu banii noştri, cine e de vină, tipic speciei umane în tranzit. Tot ce se ştia era că nu există certitudini. Printre (cei mai) nervoşi s-a auzit o voce care s-a ambalat excesiv: călătorim cu copii, ce credeţi că faceţi aici, ţipăt, ţipăt, şi mi-am dat seama cu uimire că era chiar vocea mea.
După 10 s-a anunţat că îmbarcarea va începe din minut în minut. Tot după 10 i-am anunţat şi eu că nu mă mai urc în avion, să zbor nouă ore chircită în scaun, pentru că îmi tremurau picioarele în pantofi şi limba în gură de atâta stres şi aşteptare şi toată polologhia. Am schimbat biletele pentru a doua zi, cu gând să descălecăm puţin la Milano, să nu călătorim (la fel de) proşti mai departe.
Monday, February 25, 2008
Sunday, February 17, 2008
Dar daţi-ne un pic de Soare!
Pentru numele... Daţi-ne un pic de Soare! Sau nu s-a plătit factura? Ţineţi vremea asta pentru luni, marţi şi miercuri. Azi e duminică şi vrem să zburdăm afară. Încă de dimineaţă plouă, cu un cer supărat, e gri orizontul, pînă şi zăpăda s-a dus.
Am stat în pat cu "Sex and the City" şi patru plăcinte fierbinţi. Acuma ne îmbrăcăm să mergem să vedem Art Institute, muzeul de artă din Chicago. Luna asta se vizitează gratuit şi mergem să take advantage de asta. Au şi tablouri impresioniste care conţin tot soarele care ne lipseşte. Am plecat.
A apărut Soarele!!! (pentru un minut)
Lasă. Nu te mai gîndi. Ne-am întors acasă şi asta n-ar fi nimic, dar ne-am întors la fel la fel de inculţi cum am plecat. Am ajuns în centru repede, s-a mers bine pe autostradă. Ne-am învîrtit să găsim parcare (fără plată). De obicei ţine. Azi ne-a lut ceva mai mult şi parcarea era ceva mai departe. Pe drumul de la maşină la muzeu a început să plouă. A plouat tare, cu bulbuci, aş putea spune. M-am udat pe blugi pînă la genunchi şi pe pantofi pînă la glezne. La muzeu era un puhoi de lume. Ne-am enervat, cine mai ştie de ce. Poate de la picioarele ude, de la înghesuială, de la una, de la alta. Am pornit înapoi spre maşină şi spre casă. Nu vă lasaţi înşelaţi. Poza e de data trecută.
Am stat în pat cu "Sex and the City" şi patru plăcinte fierbinţi. Acuma ne îmbrăcăm să mergem să vedem Art Institute, muzeul de artă din Chicago. Luna asta se vizitează gratuit şi mergem să take advantage de asta. Au şi tablouri impresioniste care conţin tot soarele care ne lipseşte. Am plecat.
A apărut Soarele!!! (pentru un minut)
Lasă. Nu te mai gîndi. Ne-am întors acasă şi asta n-ar fi nimic, dar ne-am întors la fel la fel de inculţi cum am plecat. Am ajuns în centru repede, s-a mers bine pe autostradă. Ne-am învîrtit să găsim parcare (fără plată). De obicei ţine. Azi ne-a lut ceva mai mult şi parcarea era ceva mai departe. Pe drumul de la maşină la muzeu a început să plouă. A plouat tare, cu bulbuci, aş putea spune. M-am udat pe blugi pînă la genunchi şi pe pantofi pînă la glezne. La muzeu era un puhoi de lume. Ne-am enervat, cine mai ştie de ce. Poate de la picioarele ude, de la înghesuială, de la una, de la alta. Am pornit înapoi spre maşină şi spre casă. Nu vă lasaţi înşelaţi. Poza e de data trecută.
Wednesday, February 13, 2008
Buimăcitoarea cale întoarsă spre America (via Italia) - Episodul 1
În fiecare an, în luna mai mi se întâmplă ceva legat de un drum (drum de dimineaţă devreme, nu drum de seară). Anul trecut a fost vacanţă canadiană, anul asta a fost vacanţa în România. Am călătorit destul de mult, cu opriri în Deva, Sibiu, Buzău, Bucureşti şi ... Milano.
Drumul s-a încadrat în limitele decenţei şi normalului până la debutul călătoriei de întoarcere spre America. Sâmbătă dimineaţa ne-am prezentat (ceva cam prea) relaxaţi la Otopeni şi de cum am depăşit uşile care se dau la o parte singure, am văzut că ceva nu e în regulă. La plecări era lume multă, mult mai multă decât ar fi trebuit să fie la 5 dimineaţa. Pe scurt un puhoi şi jumătate. Am bănuit că toţi românii s-au vorbit să plece în lume. Fără remuşcări sau regrete. Târziu am aflat şi noi că tot traficul de pe Băneasa se derula temporar pe Otopeni. Am stat corect la coadă şi am ajuns la ghişeu. Să râd, să plâng sau să scriu mai departe?
La ghişeu, căci acolo rămăsesem, (şi acolo aveam să petrecem o bună buncată de vreme), era o domnişoară frumuşică, dar care în graba intrării în oribila tură de dimineaţă, îşi uitase toate zâmbetele acasă. Răsărea deasupra desk-ului melaminat cu o expresie lipsită de orice amabilitate sau alte însuşiri inutile, care te fac suportabil în relaţia cu clienţii, numiţi pe alocuri customeri şi, în caz de călătorie, pasageri. Poate e doar imaginaţia mea (catastrofică) dar parcă am simţit şi o suflare fină de dispreţ. E posibil să fie şi vina mea, pentru că mă credeam demnă de o cantitate de consideraţie şi respect.
Aveam o singură valiză şi eram trei călători. Asta ne îndreptăţea să tragem după noi 23 x 2 x 3 kg de bagaje, adică 138 de kg. Singura noastră valiză cântărea 32 de kg. Aveţi noroc, sânteţi la limită, a început domnişoara ostilităţile. Dacă era mai grea nu-i dădeam drumul la bandă, zice. Unde mergeţi, mă întreabă. La Chicago, îi răspund, pentru că acolo şi mergeam, cum scria de altfel şi pe bilet. Valiza poate avea maxim 23 de kg, vă rog desfaceţi bagajul, îmi ordonă. I-am explicat frumos şi civilizat, cum m-a învăţat pe mine societatea capitalistă cu zâmbetul prins în colţul gurii, că şi la călătoria din America spre România bagajul nostru a cântărit puţin mai mult decât limita şi nu l-a ciopârţit nimeni. Acestea sânt regulile IATA şi noi aşa le aplicăm, mi-a explicat. Desfaceţi bagajul, s-a oţărât regina regulilor la noi.
Acuma nu că le ţin partea, dar dacă nici americanii nu sânt atenţi cu regulile şi cu securitatea, să-mi arătaţi mie cu degetul (mic) cine e. Bine, îl desfacem. Nu bănuieşti matale domnişoară bine, că în valiza verde am ascuns o valiză roşie în care se odihneşte alta albastră. Crăpare de ciudă plăcută! Am refăcut bagajele conform normelor IATA şi IATĂ că adevăratele probleme abia se pregăteau să apară. Pentru motive independente de înţelegerea mea (iarăşi) , continuam să rezemăm ghişeul, în timp de domnişoara regulă devenise neajutorată în faţa biletelor noastre electronice.
Drumul s-a încadrat în limitele decenţei şi normalului până la debutul călătoriei de întoarcere spre America. Sâmbătă dimineaţa ne-am prezentat (ceva cam prea) relaxaţi la Otopeni şi de cum am depăşit uşile care se dau la o parte singure, am văzut că ceva nu e în regulă. La plecări era lume multă, mult mai multă decât ar fi trebuit să fie la 5 dimineaţa. Pe scurt un puhoi şi jumătate. Am bănuit că toţi românii s-au vorbit să plece în lume. Fără remuşcări sau regrete. Târziu am aflat şi noi că tot traficul de pe Băneasa se derula temporar pe Otopeni. Am stat corect la coadă şi am ajuns la ghişeu. Să râd, să plâng sau să scriu mai departe?
La ghişeu, căci acolo rămăsesem, (şi acolo aveam să petrecem o bună buncată de vreme), era o domnişoară frumuşică, dar care în graba intrării în oribila tură de dimineaţă, îşi uitase toate zâmbetele acasă. Răsărea deasupra desk-ului melaminat cu o expresie lipsită de orice amabilitate sau alte însuşiri inutile, care te fac suportabil în relaţia cu clienţii, numiţi pe alocuri customeri şi, în caz de călătorie, pasageri. Poate e doar imaginaţia mea (catastrofică) dar parcă am simţit şi o suflare fină de dispreţ. E posibil să fie şi vina mea, pentru că mă credeam demnă de o cantitate de consideraţie şi respect.
Aveam o singură valiză şi eram trei călători. Asta ne îndreptăţea să tragem după noi 23 x 2 x 3 kg de bagaje, adică 138 de kg. Singura noastră valiză cântărea 32 de kg. Aveţi noroc, sânteţi la limită, a început domnişoara ostilităţile. Dacă era mai grea nu-i dădeam drumul la bandă, zice. Unde mergeţi, mă întreabă. La Chicago, îi răspund, pentru că acolo şi mergeam, cum scria de altfel şi pe bilet. Valiza poate avea maxim 23 de kg, vă rog desfaceţi bagajul, îmi ordonă. I-am explicat frumos şi civilizat, cum m-a învăţat pe mine societatea capitalistă cu zâmbetul prins în colţul gurii, că şi la călătoria din America spre România bagajul nostru a cântărit puţin mai mult decât limita şi nu l-a ciopârţit nimeni. Acestea sânt regulile IATA şi noi aşa le aplicăm, mi-a explicat. Desfaceţi bagajul, s-a oţărât regina regulilor la noi.
Acuma nu că le ţin partea, dar dacă nici americanii nu sânt atenţi cu regulile şi cu securitatea, să-mi arătaţi mie cu degetul (mic) cine e. Bine, îl desfacem. Nu bănuieşti matale domnişoară bine, că în valiza verde am ascuns o valiză roşie în care se odihneşte alta albastră. Crăpare de ciudă plăcută! Am refăcut bagajele conform normelor IATA şi IATĂ că adevăratele probleme abia se pregăteau să apară. Pentru motive independente de înţelegerea mea (iarăşi) , continuam să rezemăm ghişeul, în timp de domnişoara regulă devenise neajutorată în faţa biletelor noastre electronice.
Monday, February 11, 2008
Sărbătoare inventată
Nu te lasă mama dragule, nu te lasă. Blogul meu (primul născut) plînge. Plînge sau plânge? Oricum, plînge/plânge şi suspină. Mai bine nu mă făceai! Îmi aruncă în faţă supărarea. Nu vezi că din 25 ianuarie nu m-ai mai deschis, nu m-ai completat, nu mai vrei să ştii de mine. Azi e 7 februarie şi văd că tot aşa te porţi!! Smiorc.
Of, micuţule, nu te lasă mama. Uite, între timp am pus ce am scris pentru Tango (şterge introducerea, e lauda prea pe faţă, mă sfătuieşte blogul; aşa e dragule, dar o mai las puţin) şi apoi scriem despre cum a nins ieri, despre cum am fost la cumpărături, despre cum am citit un pic din Edith Wharton. Ieri, 6 februarie, a fost sărbătoare. A fost ziua în care am sărbătorit cum se cuvine o zi în care nu ai nimic de sărbătorit.
Miercuri, 6 februarie. Nu e ziua mea, nu e ziua nimănui din familie, nu e ziua unirii, nu e ziua îndrăgostiţilor, nu e ziua lui Abraham Lincoln, nu e 4 iulie, nu e ziua cînd mi-am cumpărat bilet spre casă, nu e nimic. Şi totuşi m-am trezit cu chef de sărbătoare.
Însă îţi povestesc un pic mai încolo. Acuma mă bîţîi pe scaun, din picioare şi din fund, cu degetele darabană pe tastatura, fără să scriu. Ascult (pe internet, mai există şi alte variante?) Saturday Night, melodia, cîntecul, înşiruirea de ritmuri care îmi aduce aminte cel mai bine şi cel mai puternic de studenţie. Prin stomac îmi urcă un şerpişor de emoţie, călduţ şi tremurător. Aproape aştept să mă strige vreo colegă de cameră din cămin să-mi iau haina şi să o ştergem afară, prin oraş. Toate amintirile de atunci forţează capacul şi ori îl împing eu repede cu o forţă egală şi de semn contrar, ori se revarsă toată lădiţa şi atunci ne întindem pînă vine ora de somn.
Am reuşit. Am împins cu insistenţă, ba chiar prin exagerarea unei opintiri am reuşit să pun şi lacătul. Despre studenţie vorbim altădată. În afară de Saturday Night mai există un singur lucru care mă răscoleşte aşa de, de, cum îţi spun. Zmeura. Zmeura îmi reînvie bunicii şi colţul de grădină din care o adunam împreună cu ei. Roşie şi galbenă. Aici am văzut numai roşie. Cea galbenă era (mult mai) dulce. Ca şi timpurile în care creştea.
Vorbeam de ziua de ieri. În primul rînd nu m-am dus la servici. Nu sînt dintre frumoşii fericiţi şi îmbrăcaţi bine care îşi iubesc meseria. Ce-aş putea iubi într-un tabel cu dividende care nu îmi aparţin? Nu, eu le completez coloana cu costul iniţial, valoarea de piaţa la finalul intervalului de calcul, ajustări şi profit. Dacă s-a îndrăgostit cineva de aşa ceva ştiu o clinică de încredere care oferă servicii bune şi confidenţialitate.
Aşadar am început dimineaţa prin a sta acasă. Afară ningea greu, piperat cu vîntul de Chicago, unii au idee despre ce vorbesc. Cei care nu au, e mai bine aşa. Nu puteam ajunge la servici, poate întîrzia trenul, poate se bloca autostrada, cîte neplăceri se pot concentra într-o zi ca asta de iarnă. Am băut cafeaua, am curăţat maşina şi şnur la magazine. Pînă acolo am mers cu răbdare, ce dacă ningea şi se circula destul de încet. Trebuie să privim partea plină a paharului, să fim răbdători şi să fim convinşi că merită.
A meritat. La intrare m-a binecuvântat duhul shop-ingului cu degetele lui din suluri de dolari şi apoi m-a direcţionat spre poşete. Totul în viaţă e să crezi. Cam de trei săptămîni credeam că am să găsesc o poşetă crem de piele. Am îngenuncheat la raft, erau poşete cîte vrei, unele la vedere, altele mai ascunse. Prima dată le-am mirosit. Nimic nu miroase ca un articol din piele. E groaznic că animalele trebuie jupuite dar există cel puţin încă trei lucruri şi mai rele: topirea gheţarilor, războaiele şi oamenii care rămîn în urma celor care pleacă la ele. Să nu intrăm în detalii acum.
Mai bine strîngem sub braţ poşete şi le scîrţîim buzunarele de piele şi curelele, şi ne odihnim privirea pe catarame, pe compartimentări, pe cusături. Dacă n-ar fi fondul ăla mutual care mă aşteaptă ti-aş mai descrie cum mi-am aruncat haina pe un raft şi m-am împleticit printre poşete. Mi-am ales o draguţă cu cataramă reglabilă, am adulmecat-o adînc şi apoi am plătit-o. De acolo, aţă la pantofi şi, ca un făcut, pe drum m-am intersectat cu altă poşetă de interes. Ne cunoscuserăm noi mai de mult într-un week-end, ea era albastră şi prea scumpă la momentul respectiv. Ieri însă semnaliza timidă de sub altele, că uite m-au redus ăştia pînă la 12 dolari. Pentru tine. Pentru mine adică. N-am ştiut ce să-i spun. Aşa că am luat-o şi i-am promis că vorbim acasă.
La pantofi mă aştepta cireaşa cumpărăturilor pe ziua de ieri. Ia să mă gîndesc încă o dată, n-a fost nici o sărbătoare? Că prea bine am sărbătorit. O pereche de pantofi în aceeaşi nuanţă cu poşeta (numărul 1), născuţi parcă în aceeaşi familie chinezească, din pielea aceluiaşi animal. Baftă, baftă multă trebuie să ai, că restul se rezolvă. Uite ce e, domnule Julio Iglesias, mă faci iar să-mi vină noduri în gît şi acuma sînt puţin ocupată, scriu la blog. Como te chiero! Şi pe tine, şi Spania, şi Europa toată!! Lasă că vine fata şi la voi!
Bine că se modernizează şi aeroportul din Timişoara, că eu pe acolo circul, cînd pornesc. De la cumpărături am plecat să mîncăm. Ningea tare şi frumos şi am cerut locuri la geam, să vedem şi noi, de la căldură, cum se manifestă iarna. Ningea şi zăpada se aduna tot mai multă. Pe stradă nu era nimeni, ca de obicei. Am mîncat şi noi ca şi ceilalţi din restaurant, veseli şi nepăsători, în timp ce de pe ecranele plate cocoţate prin tavane se revărsau toate senzaţiile şi nenorocirile unei zile obişnuite în care nu sărbătoreşti nimic.
Apoi, acasă, am citit o povestire de Edith Wharton. Cea în care o mamă are un fiu care are un ziar. De scandal. Fiul se îndrăgosteşte de o fată frumoasă şi cu principii, care îi explică lui că nu îl poate lua de soţ numai dacă renunţă la respectivul ziar. Dar el e pasionat de ziar şi nu vrea să renunţe. El o roagă pe mama lui să vorbească cu fata. Mama vorbeşte. Fata refuză. Peste o vreme mama băiatului şi fata se întîlnesc la muzeul Metropolitan. Fata îi spune că s-a mai gîndit şi că ar fi dispusă să accepte căsătoria şi fără renunţarea la ziar. Mama îi povesteşte prin ce a trecut şi ea din cauza ziarului, care era, înţelegem noi, un soi de tabloid uneori distrugător de vieţi. Dar tabloidul aducea bani. Toate vechi. Banii au salvat viaţa fiului, atunci cînd era fără puteri şi a trebuit dus la vindecat prin ţări străine. Mama a acceptat ziarul, compromisul, banii. Şi o sfătuieşte pe fată (posibilă noră) să nu facă la fel. Fata îşi pleacă ochii în pămînt. Peste muzeu se lasă seara. Cînd fata ridică ochii, mama plecase. Citiţi “Nisipurile Mişcătoare ” (“The Quicksand”) de Edith Wharton. Face parte din colecţia “Povestiri despre New York”.
Acum sucul de portocale cu grepfruit şi la somn!
Of, micuţule, nu te lasă mama. Uite, între timp am pus ce am scris pentru Tango (şterge introducerea, e lauda prea pe faţă, mă sfătuieşte blogul; aşa e dragule, dar o mai las puţin) şi apoi scriem despre cum a nins ieri, despre cum am fost la cumpărături, despre cum am citit un pic din Edith Wharton. Ieri, 6 februarie, a fost sărbătoare. A fost ziua în care am sărbătorit cum se cuvine o zi în care nu ai nimic de sărbătorit.
Miercuri, 6 februarie. Nu e ziua mea, nu e ziua nimănui din familie, nu e ziua unirii, nu e ziua îndrăgostiţilor, nu e ziua lui Abraham Lincoln, nu e 4 iulie, nu e ziua cînd mi-am cumpărat bilet spre casă, nu e nimic. Şi totuşi m-am trezit cu chef de sărbătoare.
Însă îţi povestesc un pic mai încolo. Acuma mă bîţîi pe scaun, din picioare şi din fund, cu degetele darabană pe tastatura, fără să scriu. Ascult (pe internet, mai există şi alte variante?) Saturday Night, melodia, cîntecul, înşiruirea de ritmuri care îmi aduce aminte cel mai bine şi cel mai puternic de studenţie. Prin stomac îmi urcă un şerpişor de emoţie, călduţ şi tremurător. Aproape aştept să mă strige vreo colegă de cameră din cămin să-mi iau haina şi să o ştergem afară, prin oraş. Toate amintirile de atunci forţează capacul şi ori îl împing eu repede cu o forţă egală şi de semn contrar, ori se revarsă toată lădiţa şi atunci ne întindem pînă vine ora de somn.
Am reuşit. Am împins cu insistenţă, ba chiar prin exagerarea unei opintiri am reuşit să pun şi lacătul. Despre studenţie vorbim altădată. În afară de Saturday Night mai există un singur lucru care mă răscoleşte aşa de, de, cum îţi spun. Zmeura. Zmeura îmi reînvie bunicii şi colţul de grădină din care o adunam împreună cu ei. Roşie şi galbenă. Aici am văzut numai roşie. Cea galbenă era (mult mai) dulce. Ca şi timpurile în care creştea.
Vorbeam de ziua de ieri. În primul rînd nu m-am dus la servici. Nu sînt dintre frumoşii fericiţi şi îmbrăcaţi bine care îşi iubesc meseria. Ce-aş putea iubi într-un tabel cu dividende care nu îmi aparţin? Nu, eu le completez coloana cu costul iniţial, valoarea de piaţa la finalul intervalului de calcul, ajustări şi profit. Dacă s-a îndrăgostit cineva de aşa ceva ştiu o clinică de încredere care oferă servicii bune şi confidenţialitate.
Aşadar am început dimineaţa prin a sta acasă. Afară ningea greu, piperat cu vîntul de Chicago, unii au idee despre ce vorbesc. Cei care nu au, e mai bine aşa. Nu puteam ajunge la servici, poate întîrzia trenul, poate se bloca autostrada, cîte neplăceri se pot concentra într-o zi ca asta de iarnă. Am băut cafeaua, am curăţat maşina şi şnur la magazine. Pînă acolo am mers cu răbdare, ce dacă ningea şi se circula destul de încet. Trebuie să privim partea plină a paharului, să fim răbdători şi să fim convinşi că merită.
A meritat. La intrare m-a binecuvântat duhul shop-ingului cu degetele lui din suluri de dolari şi apoi m-a direcţionat spre poşete. Totul în viaţă e să crezi. Cam de trei săptămîni credeam că am să găsesc o poşetă crem de piele. Am îngenuncheat la raft, erau poşete cîte vrei, unele la vedere, altele mai ascunse. Prima dată le-am mirosit. Nimic nu miroase ca un articol din piele. E groaznic că animalele trebuie jupuite dar există cel puţin încă trei lucruri şi mai rele: topirea gheţarilor, războaiele şi oamenii care rămîn în urma celor care pleacă la ele. Să nu intrăm în detalii acum.
Mai bine strîngem sub braţ poşete şi le scîrţîim buzunarele de piele şi curelele, şi ne odihnim privirea pe catarame, pe compartimentări, pe cusături. Dacă n-ar fi fondul ăla mutual care mă aşteaptă ti-aş mai descrie cum mi-am aruncat haina pe un raft şi m-am împleticit printre poşete. Mi-am ales o draguţă cu cataramă reglabilă, am adulmecat-o adînc şi apoi am plătit-o. De acolo, aţă la pantofi şi, ca un făcut, pe drum m-am intersectat cu altă poşetă de interes. Ne cunoscuserăm noi mai de mult într-un week-end, ea era albastră şi prea scumpă la momentul respectiv. Ieri însă semnaliza timidă de sub altele, că uite m-au redus ăştia pînă la 12 dolari. Pentru tine. Pentru mine adică. N-am ştiut ce să-i spun. Aşa că am luat-o şi i-am promis că vorbim acasă.
La pantofi mă aştepta cireaşa cumpărăturilor pe ziua de ieri. Ia să mă gîndesc încă o dată, n-a fost nici o sărbătoare? Că prea bine am sărbătorit. O pereche de pantofi în aceeaşi nuanţă cu poşeta (numărul 1), născuţi parcă în aceeaşi familie chinezească, din pielea aceluiaşi animal. Baftă, baftă multă trebuie să ai, că restul se rezolvă. Uite ce e, domnule Julio Iglesias, mă faci iar să-mi vină noduri în gît şi acuma sînt puţin ocupată, scriu la blog. Como te chiero! Şi pe tine, şi Spania, şi Europa toată!! Lasă că vine fata şi la voi!
Bine că se modernizează şi aeroportul din Timişoara, că eu pe acolo circul, cînd pornesc. De la cumpărături am plecat să mîncăm. Ningea tare şi frumos şi am cerut locuri la geam, să vedem şi noi, de la căldură, cum se manifestă iarna. Ningea şi zăpada se aduna tot mai multă. Pe stradă nu era nimeni, ca de obicei. Am mîncat şi noi ca şi ceilalţi din restaurant, veseli şi nepăsători, în timp ce de pe ecranele plate cocoţate prin tavane se revărsau toate senzaţiile şi nenorocirile unei zile obişnuite în care nu sărbătoreşti nimic.
Apoi, acasă, am citit o povestire de Edith Wharton. Cea în care o mamă are un fiu care are un ziar. De scandal. Fiul se îndrăgosteşte de o fată frumoasă şi cu principii, care îi explică lui că nu îl poate lua de soţ numai dacă renunţă la respectivul ziar. Dar el e pasionat de ziar şi nu vrea să renunţe. El o roagă pe mama lui să vorbească cu fata. Mama vorbeşte. Fata refuză. Peste o vreme mama băiatului şi fata se întîlnesc la muzeul Metropolitan. Fata îi spune că s-a mai gîndit şi că ar fi dispusă să accepte căsătoria şi fără renunţarea la ziar. Mama îi povesteşte prin ce a trecut şi ea din cauza ziarului, care era, înţelegem noi, un soi de tabloid uneori distrugător de vieţi. Dar tabloidul aducea bani. Toate vechi. Banii au salvat viaţa fiului, atunci cînd era fără puteri şi a trebuit dus la vindecat prin ţări străine. Mama a acceptat ziarul, compromisul, banii. Şi o sfătuieşte pe fată (posibilă noră) să nu facă la fel. Fata îşi pleacă ochii în pămînt. Peste muzeu se lasă seara. Cînd fata ridică ochii, mama plecase. Citiţi “Nisipurile Mişcătoare ” (“The Quicksand”) de Edith Wharton. Face parte din colecţia “Povestiri despre New York”.
Acum sucul de portocale cu grepfruit şi la somn!
Friday, February 8, 2008
Concurs de Tango
Acesta este, cum să îi spun, micul dans de cuvinte cu care am cîştigat concursul revistei Tango în luna Septembrie 2007.
“Ţie nu-ti spune Iulian să slăbeşti?” mă întreba cam la trei zile Carmen pe vremea când lucram amândouă într-o editură bucureşteană. Încuiam biroul la şase jumate şi lipăiam împreună asfaltul până la staţia de troleibuz. În unele zile ieşeam în pauza de masă să cumpăr merdenele care pătau hârtia (eu) şi să facă un pic de mişcare (ea). Carmen era o tipă frumoasă, înaltă şi subţire, cu picioare de vis. Avea numai două defecte majore: sâni mici şi un Victor care să-i amintească în continuu de asta. Bine făcut şi plin de pretenţii, el îi monitoriza neînduplecat centimetrii, kilogramele şi rochiţele vaporoase de vară. Orice abatere era ridicată la rang de sfârşitul lumii. Carmen nu mânca, facea sport şi avea o dilemă uriaşă legată opţiunea naşterii unui copil.
Îi gătea lui neobosită ficăţei, nici prea părliţi, nici prea în sânge şi îi cumpăra pâinici proaspete de lângă bloc. Aveau zile cu tocăniţe, pipote şi alte delicatese asamblate de ea şi rostogolite pe gât de el. Bucatele trebuiau prezentate artistic, cu şerveţele pastel şi furculiţe din setul bun. Mirosul de ficăţei paraliza o rază de zece apartamente dar nu şi pe Carmen care nu gusta un gram. Ar fi gustat dacă avea garanţia că o să-i mai crească sânii. Dar câtă vreme tot ce putea creşte erau fundul şi picioarele, nici o aromă nu o dezgheţa din ambiţia ei trasă prin inel. Bărbaţii o priveau pe stradă cu ochi (puţin mai) căscaţi decât era absolut necesar şi ea savura sentimentul împreună cu un pahar de suc de mere, o treime de boluţ de orez şi câteva umbriri de frunze de bazil.
La ocaziile foarte speciale se destrăbăla cu morcov ras şi brânză semi-slabă, dar cu o (oareşicare) măsură, să nu înghesuie inutil supa de varză de la micul dejun. Toate acestea nu-i afectau memoria de lungă durată, ştia exact când a mâncat ultima friptură scârboasă de porc (în 2002, într-o zi cu plafon de nori groşi, lăbărţaţi peste neuronii ei de femeie a mileniului trei). A mai derapat o dată de Paşti în 2005, cu un centimetru de friptană de miel dar asta nu se pune pentru că bucăţica a făcut cale întoarsă, într-o rebeliune a stomacului care nu-şi putea aminti cum să o proceseze.
Carmen mergea de patru ori pe săptămână la sală şi sâmbăta la spa. În dormitor avea o bicicletă medicinală, să exerseze după ce spăla vasele. M-a făcut să-mi cumpăr şi eu una şi mi-a fost foarte utilă la spânzurat lenjeria semi-uscată, când în baie trebuia să dau drumul la duş. Se încingea cu folie de plastic (ştiu de la ea) şi pedala în ritm cu dramele micului ecran. Lacrimi curgeau pe eroină, transpiraţii ambiţioase curgeau pe Carmen şi la final ambele se calificau pentru câte o pătrăţică de fericire. Victor ajungea acasă seara şi atunci se şi iubeau, cu grijă, pentru că bebeluşii pot strica silueta. Soră-sa avea o adorabilă mică de câteva luni dar nici vergeturile nu mai cedau, deşii sânii crescuseră.
Uneori ne suflam vălurile de pe fantezii: ea plănuia să (mai) piardă din kilograme şi să mai câştige în decolteu; eu speram să fotografiez cascada Iguazu . Cumva îmi era milă de Carmen (pentru că era frumoasă şi exagera inutil) şi ei îi era milă de mine (pentru că eram rotunjoară şi amânam nepermis nişte măsuri ferme în loc să fabulez despre prăvălirile lichide ale Americii de Sud). Reciprocitatea fiind bătută în cuie, era dublată în majoritatea timpului de o tandreţe îngăduitoare. Mă sâcâia ceva mai rar cu întrebările incomode şi naiva de mine speram să reducă frecvenţa. Iulian avea (câteva) motive să-mi spună să slăbesc (şi nu-mi spunea) însă Victor Cel Frumos şi Standardos nu avea nici unul (şi numai asta îi băga în cap în continuu).
Pe măsura trecerii timpului şi a cristalizării priorităţilor au apărut şi soluţii viabile de up-gradat piepţii feminini. Carmen a început să se documenteze serios despre asta. Care medic unde are adresa, cum procedează şi cât costă. Costa multicel dar Victor era aşteptat să verse nişte monetar pentru cauza lor comună. O strâmtorare financiară temporară şi un documentar informativ televizat au salvat-o pe Carmen de la procedură. Au conservat-o în starea ei naturală de fată bună, gospodină excelentă, traducătoare pricepută şi, cine ştie, poate într-o zi mămică. Cu Victor sau fără. După noroc.
Amalia Niţă
“Ţie nu-ti spune Iulian să slăbeşti?” mă întreba cam la trei zile Carmen pe vremea când lucram amândouă într-o editură bucureşteană. Încuiam biroul la şase jumate şi lipăiam împreună asfaltul până la staţia de troleibuz. În unele zile ieşeam în pauza de masă să cumpăr merdenele care pătau hârtia (eu) şi să facă un pic de mişcare (ea). Carmen era o tipă frumoasă, înaltă şi subţire, cu picioare de vis. Avea numai două defecte majore: sâni mici şi un Victor care să-i amintească în continuu de asta. Bine făcut şi plin de pretenţii, el îi monitoriza neînduplecat centimetrii, kilogramele şi rochiţele vaporoase de vară. Orice abatere era ridicată la rang de sfârşitul lumii. Carmen nu mânca, facea sport şi avea o dilemă uriaşă legată opţiunea naşterii unui copil.
Îi gătea lui neobosită ficăţei, nici prea părliţi, nici prea în sânge şi îi cumpăra pâinici proaspete de lângă bloc. Aveau zile cu tocăniţe, pipote şi alte delicatese asamblate de ea şi rostogolite pe gât de el. Bucatele trebuiau prezentate artistic, cu şerveţele pastel şi furculiţe din setul bun. Mirosul de ficăţei paraliza o rază de zece apartamente dar nu şi pe Carmen care nu gusta un gram. Ar fi gustat dacă avea garanţia că o să-i mai crească sânii. Dar câtă vreme tot ce putea creşte erau fundul şi picioarele, nici o aromă nu o dezgheţa din ambiţia ei trasă prin inel. Bărbaţii o priveau pe stradă cu ochi (puţin mai) căscaţi decât era absolut necesar şi ea savura sentimentul împreună cu un pahar de suc de mere, o treime de boluţ de orez şi câteva umbriri de frunze de bazil.
La ocaziile foarte speciale se destrăbăla cu morcov ras şi brânză semi-slabă, dar cu o (oareşicare) măsură, să nu înghesuie inutil supa de varză de la micul dejun. Toate acestea nu-i afectau memoria de lungă durată, ştia exact când a mâncat ultima friptură scârboasă de porc (în 2002, într-o zi cu plafon de nori groşi, lăbărţaţi peste neuronii ei de femeie a mileniului trei). A mai derapat o dată de Paşti în 2005, cu un centimetru de friptană de miel dar asta nu se pune pentru că bucăţica a făcut cale întoarsă, într-o rebeliune a stomacului care nu-şi putea aminti cum să o proceseze.
Carmen mergea de patru ori pe săptămână la sală şi sâmbăta la spa. În dormitor avea o bicicletă medicinală, să exerseze după ce spăla vasele. M-a făcut să-mi cumpăr şi eu una şi mi-a fost foarte utilă la spânzurat lenjeria semi-uscată, când în baie trebuia să dau drumul la duş. Se încingea cu folie de plastic (ştiu de la ea) şi pedala în ritm cu dramele micului ecran. Lacrimi curgeau pe eroină, transpiraţii ambiţioase curgeau pe Carmen şi la final ambele se calificau pentru câte o pătrăţică de fericire. Victor ajungea acasă seara şi atunci se şi iubeau, cu grijă, pentru că bebeluşii pot strica silueta. Soră-sa avea o adorabilă mică de câteva luni dar nici vergeturile nu mai cedau, deşii sânii crescuseră.
Uneori ne suflam vălurile de pe fantezii: ea plănuia să (mai) piardă din kilograme şi să mai câştige în decolteu; eu speram să fotografiez cascada Iguazu . Cumva îmi era milă de Carmen (pentru că era frumoasă şi exagera inutil) şi ei îi era milă de mine (pentru că eram rotunjoară şi amânam nepermis nişte măsuri ferme în loc să fabulez despre prăvălirile lichide ale Americii de Sud). Reciprocitatea fiind bătută în cuie, era dublată în majoritatea timpului de o tandreţe îngăduitoare. Mă sâcâia ceva mai rar cu întrebările incomode şi naiva de mine speram să reducă frecvenţa. Iulian avea (câteva) motive să-mi spună să slăbesc (şi nu-mi spunea) însă Victor Cel Frumos şi Standardos nu avea nici unul (şi numai asta îi băga în cap în continuu).
Pe măsura trecerii timpului şi a cristalizării priorităţilor au apărut şi soluţii viabile de up-gradat piepţii feminini. Carmen a început să se documenteze serios despre asta. Care medic unde are adresa, cum procedează şi cât costă. Costa multicel dar Victor era aşteptat să verse nişte monetar pentru cauza lor comună. O strâmtorare financiară temporară şi un documentar informativ televizat au salvat-o pe Carmen de la procedură. Au conservat-o în starea ei naturală de fată bună, gospodină excelentă, traducătoare pricepută şi, cine ştie, poate într-o zi mămică. Cu Victor sau fără. După noroc.
Amalia Niţă
Subscribe to:
Posts (Atom)