Ce-am în cap şi ce-am în gleznă...

...s-ar putea să intre în conflict. Nu militez pentru frumuseţea spirituală exclusivă pentru că s-ar putea să sforăim după o vreme. Nu bîzîi nici pentru înaintarea pe tarlaua existenţială exclusiv prin fîţîiri de glezne pe tocuri (prea) lungi. Aş spune, complet neoriginal, că idealul atîrnă cam la mijlocul sîrmei.

La un curs am avut o colegă foarte deşteaptă, informată, plină de idei şi exemple dar, vai, de cîte ori îmi suceam vertebrele să o privesc (stătea mereu în ultima bancă), un drac în bermude (cu palmieri) începea să-mi şuiere în urechea internă: alergări colego, alergări, dietă, ultima masă la 6 seara, fără fript... Aşa pierdeam toate dialogurile colegei mele numărul 1 cu clasa. Era (prea) mare.

Tot în clasă am întîlnit pe altcineva, să o numim colega numărul 2, care avea o desăvîrşire de forme în blugii strîmţi şi în tricoul lipit. Dar vai, cînd deshidea gura ce ne mai durea la lobii creiereşti... Nu putea participa la examen pentru că pleca să promoveze nu mai vreau să ştiu ce produs pe nu îmi mai amintesc unde, şi ce rău îi părea că nu merge la conferinţa de psihologie dar are un sampling de dus la bun sfîrşit. Era (prea) proastă.

Ştiu, sînt as guilty as a girl can be, rea şi ... ferească Dumnezeu. Atîta doar că aşa s-a văzut realitatea prin irişii mei, de unde s-a înghesuit spre umăr şi a coborît prin membre pîna a găsit tastatura.

Pentru ca să dezvelesc tot adevărul am avut (şi) o colegă numărul 3, una subţire, ca un bibelou, îmbrăcată mereu şic, pe fond închis, combinat întodeauna cu o piesă într-o culoare foarte tare. Vorbea numai cînd era cazul şi cînd vorbea tăceam şi admiram. Era (prea) reuşită. Vorba cîntecului, cînd s-a împărţit norocu’, stat-am în rîndu’ unu’ (din fundul clasei). Era rîndul pe care erau acreditaţi observatorii neoficiali...

Deva, pentru că merită

Ca o emigrantă (predominant) de treabă ce sînt, există momente în care mi-e dor de casă. De blocuri (da, de blocuri), de străzi, de oameni, de chestii fireşti pînă nu te lămureşti că nu sînt fireşti peste tot. În momentele de melancolită dau cu sapa virtuală în google şi în youtube, ca să văd dacă s-a mai postat ceva interesant despre România şi despre Deva.

Ieri mi-a fremătat guleraşul de bucurie cînd am văzut pe youtube un filmuşor numit Deva – oraş european. Uite, zic, entuziasta de mine, a apărut ceva nou. Deschid şi... autorul ieşise la o vînătoare sistematică de gunoaie, peste tot pe unde a zărit o hîrtie aruncată s-a simţit dator să o filmeze, cu motivaţia că uite ce nasol e la noi.

Să ne înţelegem, ca să nu rămînem neînţeleşi. Există (şi) gunoaie, există nesimţiţi care aruncă pe jos, să fim sănătoşi. Jumătate de ţară aruncă pe jos şi cealaltă jumătate îşi scoate camera şi îi filmează pe primii. Întrebarea e cine le ridică. Probabil asta vroia să arate filmuleţul/filmuşorul, că nu le ridică (aproape) nimeni, nici cei a căror treabă ar fi să o facă, nici ceilalţi.

Dar Deva îndraznesc să pretind că are mult mai multe părţi bune decît părţile rele ilustrate mai sus. De ce nu filmează nimeni într-o peliculuţă coerentă centrul (în după-amiezele de vară plin de oameni, de terase, de copii), cetatea, bulevardele şi ce-o mai fi bun acolo. Că sînt numai nişte porcării de filme dacă dai o căutare pe youtube după Deva, România.

Mă uit la Sibiu, la Braşov, e adevărat că sînt oraşe (ceva) mai mari, care au prezentări frumoase, site-uri, filme, etc. Favoritul meu rămîne Views of Sighişoara http://www.youtube.com/watch?v=60eDIEpVCVM Referitor la Deva, cel mai mult îmi place site-ul www.orasuldeva.ro, dar din păcate e (tot) neactualizat.

***

Acestea fiind scrise, nici n-am apucat să le public pe blog că am şi descoperit noul site al Denisei Lala, www.orasuldeva.blogspot.com . Acesta ar fi al doilea caz de telepatie electronică transatlantică cu Denisa (nu ne cunoaştem, încă). Primul caz s-a petrecut într-o noapte (foarte) tîrziu (la mine), cînd eram pe blogul ei şi citeam şi mă gîndeam că poate ar fi fain să ne şi vedem cînd ajung acasă, iar exact în secundele alea, ea publica un post în care spunea că a citit prin blogul meu şi îi place.

Una peste alta, noul site e o idee super, are poze frumoase şi am reţinut o idee care mi-a plăcut mult: să vedem partea plină a paharului, dar să ne legăm şi de partea goală, ca să o corectăm.

Cititoare - Scriitoare la TANGO

Aceasta este povestirea mea apărută în revista TANGO, numărul din iunie 2008, la rubrica Cititoare - Scriitoare.

Iubim real în spaţiul virtual?

Cînd Di a descoperit calculatorul, şi-a dat seama că nu e chiar aşa de groaznic pe cît îl prezenta profesorul ei din facultate, în timpul laboratoarelor din care nu înţelegea nimic. Uşa cabinetului de informatică, poarta iadului, aştepta căscată larg de două ori pe săptămînă, invitîndu-şi victimele spre scaunele goale de la calculatoarele pîrîinde, cu monitoare alb-negru. Pe caiet se aşternea un şarpe de semne străine care, auzise Di, trebuiau reproduse peste cîteva săptămîni, la examenul din iunie.

Singurul care părea că pricepe ceva din dezlănţuirea informatică a vremii era Dan, colegul ei înalt dintr-un sat din judeţul Arad. Dan se prezenta la uşa laboratorului relaxat, în vreme ce restul colegilor rîdeau mult şi nervos, în aşteptarea domnului profesor Gî şi a agendei sale de groază. Di sesiza că era ceva cu calculatorul ăsta de i se acorda o importanţă atît de evidentă, însă nu îşi dădea seama exact ce. După trei zile de gîndire, şi-a adus aminte acuma, la serviciul ei cu mobilă pe comandă şi ecrane plate că ceea ce studiau pe vremuri avea un nume: Word Perfect.

Mai de la Word, mai de la Perfect, mai de la lupta dintre ele, Di şi Dan s-au împrietenit încet şi sigur, mutîndu-şi vieţile în aceeaşi garsonieră închiriată de bloc. Aranjamentul s-a menţinut funcţional pînă s-a pus problema căsătoriei şi încă o sută de alte probleme, care vin la pachet cu deciziile pe viaţă. Cînd Dan a decis că aşa nu se mai poate şi el se retrage spre Canada un an sau doi, Di nu a ştiut ce să răspundă. El a argumentat că va strînge dolar canadian peste dolar canadian şi apoi vor pune repede degetul direct pe fericire.

Plecarea părea interesantă, pînă cînd Di şi-a cumpărat două valize şi n-a avut habar ce să pună în ele şi ce să lase acasă. A plecat numai Dan iar ea a rămas campată în garsonieră, în compania unui calculator bunicel, care urma să o ţină aproape domnul ei, într-o aşteptare cam tristă si cam lungă. Aici a intervenit cu întăriri Liana, prietena ei bună, care o scotea la o cafea şi un suc, cînd se nimerea să aibă amîndouă minute libere simultane.

Di şi-a mutat sentimentele frumoase pe messenger, cu capătul firului undeva într-o suburbie de lîngă Toronto. Suburbie pe care ea avea dificultăţi să şi-o imagineze în carne şi oase, cu toate pozele trimise ritmic de Dan. El începea să se obişnuiască în Ontario, acolo unde priceperea şi norocul îi asigurau un viitor de care putem agăţa eticheta “splendid”. Liana o încuraja pe Di că timpul trece repede şi că Dan o să aterizeze într-o bună zi la Otopeni cu valize noi, mai arătoase decît cele de la dus şi cu monetarul suficient pentru un avans la apartament şi o maşină care toarce blînd, nu ca pîrlita de care se foloseau anterior plecării.

Di observa că timpul chiar trece, cu toate că ceva mai greu, acum că pozele şi textele din Ontario veneau spre ea puţin mai rar şi puţin mai scurte. Dar Di ştia că “ăia de dincolo” muncesc mai greu şi au timp puţin, toată lumea o ştie şi o repetă obsesiv, mestecînd subconştient împungerea prietenoasă din clipul cu Gil Dobrică: dacă ţi-a trebuit America... Sau Canada, mă rog, să nu intrăm în detalii de frontieră, că nu sînt diferenţe de structură urbană între aceste ţări.

Pe messenger şi pe voice over internet, conversaţiile lor aveau izul de mîncare bună, reîncălzită sistematic fără a mai nimeri temperatura optimă şi gustul de proaspăt. Subiectele se terminau repede, la Bucureşti plouă, la Toronto e frig dar spre seară o să iasă soarele; aici la ea e ora 7 seara şi Di merge cu cîţiva colegi la pizza şi un suc, la terasa unde se adună de obicei; acolo la el e abia 12 ziua şi Dan are treabă, proiectul merge ca uns şi mai lucrează încă şase ore azi. Cînd scapă el ea o să doarmă dusă, plecată la culcare în speranţa unui vis frumos cu amîndoi.

Dimineaţa de după vine identică cu toate dimineţile ultimelor cine mai ştie cîte luni, şi cu constatarea că noaptea a fost fără vise. Sau măcar fără vise vrednice de a trece sita spre starea de veghe. Di ajunge la servici şi îşi deschide Word-ul, amintindu-şi cu un fel de strîngere de inimă devenită recent strîngere de inimă şi de stomac, zilele cînd Dan o învăţa cu răbdare cum să insereze numărul pe pagină în colţul dreapta jos sau cum să completeze cu efecte speciale slide-urile din Power Point. Era aproape, cu rîsul lui scurt şi drag, cu aceeaşi aromă din studenţie, cu o prezenţă care probabil punea ordine în universul ei uşor sentimental.

Acum însă nu e momentul să se gîndească la toate astea, vine şedinţa de departament de la ora 10 şi apoi plecarea şnur spre sediul unui client de bază, unde se va bate în cuie un contract deja semi-prins (după cum se auzea ieri, la a patra pauză de cafea). Pe la jumătatea şedinţei de departament îi vine să iasă în stradă cu scopul precis de a elibera în atmosferă o gamă tăioasă de dor, gata să meargă cu rabla (aproape) toată viaţa şi să renunţe (măcar) la una dintre camerele decomandate ale apartamentului din capul ei deştept, de tipă care ştie ce vrea.

Pune mîna pe geantă, pe chei, se scuză, se ridică şi pleacă spre primul complot informatic care răspunde la numele de calculator conectat la internet. Vrea să afle aici şi acum cît mai durează despărţirea. Explică eficient (fără emoticoane) că nu o deranjează nici România (cum credea iniţial), nici Canada (cum ajunsese să aibă impresia), ci numai amplitudinea lăbărţării transatlantice dintre cele două ţări. Că ea, lăbărţarea adică, nu mai poate fi domesticită exclusiv prin croşetări epuizante de biţi, oricît de bine intenţionaţi ar fi expeditorii şi destinatarii electronici.

Dan simte hotărîrea şi resentimentul de la Bucureşti. N-o mai anunţă că proiectul s-a prelungit pentru încă un an, iar el a fost investit cu o resposabilitate mai consistentă. Renunţă la titlul impresionant compus din senior şi încă trei cuvinte, ultimul terminat în ing. O sună a doua zi, cu biletul spre Otopeni plătit şi un inel finuţ de damă în buzunarul cămăşii. Şi cu încrederea proaspătă că acum, dacă tot au descălecat cîţiva giganţi informatici lîngă Dîmboviţa, îşi va găsi şi el o ocupaţie interesantă sub aripa (inovatoare) a unuia dintre ei. O ocupaţie desigur suficient de productivă ca să nu mai fie nevoit să încalece în viitor avioane burtoase, care te aruncă cu anii pe pămînturi unde nopţile şi zilele nu se mai potrivesc cu ale aceleia pe care o chemi cu spuma de flori a cuvintelor “iubita mea”.

Amalia Niţă

Din oboselile călătoriei

Cînd a ajuns la New York, fata s-a aşezat şi s-a făcut comodă. Baticul a fost cumpărat (culmea) din Romania, cînd eram gravidă cam în jur de 7 luni. Iar data de 22 august însemna atunci 6 ani de la nunta noastră şi 2 ani şi 14 zile din viaţa ei.

Lanţul... amintirilor

Sclifoseala şi prostia. Aceste două ingrediente mă enervează la concetăţenii cu care am ceva de împărţit la un moment dat: o coadă la supermarket, o masă pliantă la un picnic, un vagon de tren, un filmuleţ pe youtube. Dacă ar fi să fac un clasament, aş şti exact ce scifoseală particulară să urc pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, podiumul fiind aşa de înalt încît sper că o să rămînă cocoţată acolo pe veci.

O domnişoară, să o numim O., a captat într-o seară de vară atenţia unei întregi adunări de români-americani şi a lăsat adunarea fără grai. După mai multe tîmpenii evacuate pe gură dar totuşi scuzabile, s-a prezentat la apel cireaşa, sub forma unei declaraţii că ha, ha, dacă ea, d-ra O., ajunge în vizită în România, nu o să mai ştie să tragă apa la wc-ul cu lanţ. După ce s-a hihăit şi şi-a scuturat cîrlionţişorii, d-ra O. s-a oprit din depănarea temerilor personale şi a privit puţin cercul tăcut al gurilor căscate din jur.

Tăcerea groasă a ţinut cîteva clipe, toate chiţăiturile înnăbuşite ale comesenilor fiind oprite în gîtul acestora, posibil datorită gradului de uimire, posibil datorită unei calităţi absolut inutile uneori, numită bun simţ. D-ra O. (de loc din Braşov, ce oraş frumos şi ce exemplar nereuşit a trimis să ne necăjească aiurea prin lume), s-a ridicat şi s-a dus la maşina dumisale, să-şi ia un pulovăraş în spate, căci afară se cam răcorise, nu se ştie sigur de ce.

Decoraţiuni exterioare

... şi cineva care şi-a decorat maşina în felul în care puteţi vedea şi voi. Eram tot pe Lake Shore Drive, unde se îngustau benzile pentru că se făceau lucrări (se repara drumul după sesiunile de sare din iarnă) şi am avut timp să fac o poză prin geamul maşinii.

Lake Shore Drive

Lake Shore Drive, bulevardul care merge paralel cu lacul în centrul Chicago-ului, este un loc care îmi place. Are multe benzi şi copaci pe mijloc. Apare şi la începutul filmului Somewhere In Time, tradus la noi cu Undeva, Cîndva. Filmul este însufleţit de Jane Seymour (pe cînd nu era ea Doctor Quinn - Medicine Woman) şi pe Christopher Reeve. În prima jumătate a filmului apare o scenă în care el, tînăr scriitor la Chicago, merge cu maşina chiar pe Lake Shore Drive, iar la radio se aud anunţurile cu vremea, cu traficul, la fel ca azi.

Habar nu aveam eu pe timpul cînd am văzut filmul la Deva, la cinema Patria, cine e Chicago, cine e Lake Shore Drive şi cine e viaţa, în general. Îmi amintesc numai că mi-a plăcut, aşa cum îţi place o Boema cu frişcă şi cîteva unduiri de ciocolată pe deasupra. Şi într-adevăr, filmul are de toate, călătorie în timp, frumuseţe, dragoste şi despărţire. Şi multe, multe altele. De cîte ori trec pe Lake Shore Drive mă gîndesc la el. Adică destul de des.

Gou with the flou

Cetăţeanul român cu domiciliul în străinătate este un hibrid vesel cu suflet trist. Sau un hibrid întristător cu suflet vesel, după caz. Primul operează cu concepte, al doilea operează cu tărîţe sau deloc.


... păi mamă, dacă adidasul, carnea, maşina şi suburbia ar fi aşa de affordabile şi la dumneata acasă, am veni şi noi să ne înfigem dinţii în ele, cu primul avion. Bine, că noi ne-am chinuit aicea o grămadă, şi e cam aşa să venim acum acasă cu coada între containere. S-au adunat multe porcării, posibil şi din cauza cumpăratului din fiecare week-end, cînd din cauza dorului de nesuportat ne băgăm capul ca struţul într-un wal-mart.

Ce spui, sînt şi acolo acuma lucruri frumoase? Tu mă minţi! Clanţe de uşă în nuanţa peretelui? Lasă că te ştiu. Spui aşa, ca să descalec la tine şi să nu mă mai laşi să plec. Ştiu că ţi-e dor, şi mie mi-e, da’ na’, asta e. Nu mai sînt nici eu ce-am fost, să mă mulţumesc cu puţin. Acuma nu mă mai mulţumesc nici cu mult, Dumnezeu să mă priceapă şi să mă înţeleagă. Nuuuuuu, nu-mi las casa de la suburbie. Nu vin la bloc. Pute şi e îngrămădeală. Au interfon? S-a zugrăvit scara? Au reuşit să strîngă bani? I-au obligat, aha. Cine a umblat după ei? Tot vecinul ăla simpatic pe care nu-l mai salută nimeni? Bine că a reuşit.

Nu, nu ştiu dacă vin. Că la voi maşinile e tot scumpe. Şi mie aici îmi dau credit repede şi uşor, pînă m-am foit de pe tocul stîng pe tocul drept am şi semnat actele şi sînt la volanul vişinicii metalizate, draga de ea. Numai să nu-mi cadă un copac pe parbriz, cum i-a căzut la cadilacu’ ăla crem, sîmbătă. La voi îmi iau rechinii treizeci de comisioane, de administrare de cont, de hidratat pielea cotului, de risc, de risc la risc. Nu, pe bune, mai stau.

Nu, nu-mi place la suburbie, da’ cică aşa dă bine, să stai aici. Ştiu că nenea Relu vinde casa lu’ mă-sa şi nu e scump, da’ trebe renovată, mamă. Ne ajutaţi şi voi dacă venim? Acuma trebuia să vă ajutăm noi pe voi, dar ne scuzaţi că noi am nimerit ca tîmpiţii între cîteva orînduiri sociale, că nici nu mai ştiu cum se numeşte porcăria asta în care stau cu urechile prinse. Crecă capitalism pentru proşti şi socialism pentru deştepţi, piperat cu stropeli de democraţie expirată.

Îţi zic, mîncarea e ieftină la noi, cîţiva cenţi ficăţelu’. Ne chinuim să nu ne (mai) îngrăşăm, măcar de acum încolo. Am luat cîteva kilograme, dar lasă că povestim noi despre asta. Nu acum. Acum fug să iau nişte cîrnaţ românesc făcut de polonez şi plăcintă cu brînză de la sîrboaică. Te pup. Te pup, da, mi-am mai luat joi nişte adidaşi. Şi o pijama. Port numai pantalonii, cu un tricou vechi. Te pup, te pup. Da, mai vorbim.

Recunosc!

Mă enervează să intru pe un blog şi să tot constat că nu apare nimic nou. După ce că am binevoit să apăs butoanele, să tastez adresa şi să dau din timpul meu ca să văd ce a mai scris nu ştiu cine, nu ştiu cine n-a mai scris nimic! Acest paragraf e valabil inclusiv pentru blogul meu, acest şomer mic şi simpatic, resuscitat dramatic în luna mai şi uitat de noroc în luna iunie. Dau vina parţial pe vară, parţial pe America, parţial pe Romania, parţial pe servici, parţial pe încă vreo cîteva motive inventate, care să justifice tăcerile virtuale. Vara asta e o vară grea, cu răsturnări existenţiale şi alegeri cîntărite la gram, iar gramele nu sînt de carne sau de piatră, ci de suflet şi de absenţe.

Mulţumesc pentru comentarii

amalia: îţi mulţumesc pentru comentariu, eşti o drăguţă şi o răbdătoare că mă urmăreşti; crezi că mai poţi continua?

biscu: exact, în fiecare zi, să nu uit nici o clipă, şi cînd uit să îmi aduc aminte repede; la servici mai merge radioul şi cum nu pot asculta toată ziua numai postul de jazz sau canalul religios, pe toate celelalte se dau reclame, de toate felurile...

ad: reclamele mă supără pentru că tratează mortul ca pe un consumator, după ce cît timp a fost viu l-au tratat ca pe un mort (fără opinie, băgîndu-i pe gîtlej diverse); am luat parte la un singur eveniment de gen aici, m-am comportat frumos, dar cînd m-am uitat la flori m-a mîncat mîna că eu nu mai văzusem aşa de frumoase şi aşa de mari, dar stai liniştit, cei care mă cunosc pot mărturisi că nu am furat decît hîrtie de scris de la birou şi pahare de plastic de la Lufthansa, dar la Luftansa am lăsat la schimb o pungă de pufarin (din greşeală)

donazz: 1-773-... , suflă, mă, de sus (nu vrea să sufle); deschide radioul că au numărul, nu contează care radio, almost oricare does it, sau mai bine dă-i în... în sfîrşit

dee: aha, mersi de pont! va să zică degeaba se mai dau ăia cu capul de pereţii de carton, că treaba e bătută în cuiele eternităţii şi ale deciziei pre-eveniment...

Ca o completare, îmi amintesc cînd am sosit în America şi mă uitam pe geamul maşinii prietenilor care ne transportau încolo şi încoace şi vedeam cîte o construcţie acătării şi repede îmi exprimam admiraţia (construcţie mare, coloane albe), cei cu care călătoream mă lămureau: e funeral home, e funeral home, o, băga-mi-aş (admiraţia într-o scurtă pauză), mă gîndeam...

Şi ca o lămurire legată de butonul balans (am primit întrebări că ce e ăla); ăla e principalul instrument prin care se făceau reglajele la emisiunea stereofonică pe care o ascultam la radio cînd eram mică şi singură acasă; se spunea apăsaţi butonul balans pînă ce veţi obţine rezultatul dorit; aşa şi ăştia, te gîdilă la butonul balans pînă obţin rezultatul dorit...

observatorul recunoscător şi explicativ

Din seria "Apăsaţi butonul balans pînă ce veţi obţine rezultatul dorit", azi reclamă deşănţată la servicii funerare americane

Aţi murit? Nici o problemă. Ăsta e un mare noroc. Nu orice plebeu are şansa să moară şi să fie îmbălsămat de noi. Vă veţi simţi cu adevărat confortabil în sicriul dumneavoastră de calitate, căptuşit cu mătăsuri speciale şi pernuţe customizate, ca să nu vă doară coloana. Dolarii dumneavoastră, investiţi din timp în această întreprindere veselă a confortului post-mortem, îşi vor merita valoarea pînă la ultimul centuleţ cheltuit.

Bineînţeles că nu puteaţi fi înmormîntat oricum. Ce idee. Aici la noi aveţi la dispoziţie o sală de priveghi ultracentrală, cu vedere la copacii scuturaţi şi, mai departe în zare, la mall-ul unde vă mînca nevasta banii. Florile, domnul meu, vor fi coborîte direct din “Tînăr şi neliniştit”, nişte aranjamente atît de generoase că vă recomand să staţi cu ochii pe est-europeanul ăla rătăcit care s-a nimerit şi el în zonă, să vă prezinte omagiile. Vă spun, nu-l scăpaţi din ochi, că ăsta pleacă acasă cu ikebana de la intrare. Nu le poţi explica ăstora civilizaţia.

Nu, nu vă ridicaţi. Avem situaţia sub control şi, amintiţi-vă, noi sîntem aici ca să vă bucuraţi de această experienţă unică. V-am fabricat un semi-zîmbet lipsit de griji, aşa cum v-ar fi plăcut să aveţi la pensie, dacă o prindeaţi. Dar din cauza muncii aţi plecat dintre noi prea devreme, totuşi nu destul de devreme, dacă ar fi să vă cităm moştenitorii. Da, soţia vă e cam obosită, a stat pe tocuri negre toată ziua, întreţinînd verbal toate bandele de mafioţi, să ne scuzaţi, parteneri de afaceri, cu care aţi contruit un biznis aşa de extraodinar.

Dar în final a meritat. N-aţi avut vacanţe? Domnule, mă faceţi să hohotesc de rîs şi prestanţa profesională nu-mi îngăduie un derapaj atît de gras de la norme. Aveţi acuma vacanţă, una lungă, să vă ajungă, şi tot ce vreţi. Vă dorim călătorie plăcută. Dacă mai aveţi prieteni, rude, cunoscuţi care vor să plece aşa cum scrie la carte vă rugăm să luaţi un pix ceresc şi să le dictaţi numărul nostru de telefon.

Noi sîntem aici ca toată lumea să fie fericită, viu, mort, dacă plătiţi nu ne împiedicăm de acest amănunt. Sejur plăcut şi în drum spre ieşire vă rugăm achitaţi ultima rată că a verificat Sofica (rebotezată Mary) şi mai aveţi de virat un ordin de plată. La revedere şi dacă nu sînteţi mulţumit de serviciile noastre veniţi cu chitanţa în treizeci de zile şi ne returnaţi marfa iar noi cu un brînci vă re(trezim) la viaţă. Ga-ran-tat.

observatorul afurisit

Iarba falsă de acasă

Citesc (prost obicei) ziarul. Mi-am făcut o regulă: să nu mă mai mir de nimic. Nu o respect. Un cetăţean (american) din Nutley, New Jersey, şi-a plantat în faţa casei o peluză/pajişte din iarbă artificială. Articolul din Wall Street Journal, secţiunea Personal Journal, May 29, 2008, explică pentru poporul cititior cum domnul Jude Albanese a eliminat o grămadă de îndeletniciri plictisitoare sau costisitoare, după caz, legate de cultivarea unui gazon perfect.

Poate trebuie să-mi lămuresc citittorul care n-a aflat, că peluza perfectă este parte integrantă a visului american, cea mai verde şi mai tunsă parte posibilă. E o chestiune de onoare să nu-ţi mişte firul de iarbă în post, să nu scape puişor de clorofilă nealiniat la armata disciplinată a fraţilor verzi. Pentru asta în general se apelează la companii deţinute de mexicani, pentru că ei şi-au stabilit un semi-monopol în domeniu sau poate e doar o coincidenţă că toate camionetele pe care scrie landscaping au desenat şi un nume terminat în ez.

Pe lîngă operaţiunile majore legate de desăvîrşirea gazonului personal mai apar mici griji zilnice, cum ar fi udatul ierbii cu nişte tîşnitori mascate în colţurile tarlalei. Acestea de multe ori emit jeturi mişcătoare, care te pot nimeri dacă nu-ţi bagi minţile în cap să circului numai cu maşina şi insişti ca un lunatic să umbli un zece minute pe jos. Cînd jetul îşi face treaba ai cîteva opţiuni: aştepţi şi sari cînd nu se uită la tine, cobori de pe trotuar pe carosabil, traversezi, treaba ta, te descurci.

Apoi există campionatul naţional de tuns iarba, la care participă tot proprietarul de case, ducînd de coarne maşinuţa docilă şi asurzitoare care îţi nivelează gazonul între vizitele mexicanului profesionist. Nu poate nici el să vină toată ziua. Şi poate nu poţi nici tu. Dar domnul Albanese a terminat cu toate aceste corvezi dătătoare de peisaj acceptabil social. Dînsul şi-a trîntit o pătură de iarbă falsă pe care trecătorii simt nevoia să îngenuncheze şi să o atingă. Ei neavînd la prima strigare habar că se holbează exagerat la un covor (cum spunea bunica) ţîpat în faţa casei.

Mă mănîncă nasul cînd mă gîndesc să ating iarba domnului despre care vorbim, ştiut fiind că am un pui la alergie care, fără o cantitate specială de atenţie, se poate generaliza. Cum o fi să stai în dormitorul tău în care poţi parca tractorul, cu mîinile sub cap, cu zîmbetul (satisfacţiei) pe buze şi cu ochii pe peluza ta moartă, altfel fără cusur.

Cititoare - Scriitoare la revista Tango

Am azi ocazia să mă umflu în pene şi să vă spun că am cîştigat concursul “Cititoare – Scriitoare” al revistei Tango pentru luna iunie. În fiecare lună se alege un text care se publică în revistă iar la finalul anului va apărea o carte cu toate textele, plus altele, marca Tango.

Revista pe iunie tocmai a apărut în Romania. Tema concursului pentru luna asta a fost “Iubim real în spaţiul virtual?”. Concluzia (mea) a fost că putem iubi o vreme în spaţiul virtual, dar nu la infinit.

Prăpădea din copilărie (episodul 1)

Cînd profesoara din liceu (fie-i Australia uşoară) ne-a împărţit în medicinişti, politehnişti şi altele, eu am intrat în categoria şi altele. Subcategoria economişti. Am aprofundat matematica pînă la nivel de integrală scoasă de sub integrală, cu formule intimidante şi posibil încă ascunse în memoria de (foarte) lungă durată. Probabil cu un ciocănel le-aş putea recupera.

Am învăţat economie, adică am însîngerat manualul cu pixul, dezbrăcînd cererea şi oferta de toate amănuntele care trebuiau reproduse la examen. Din păcate, din considerente de metodica predării şi structura programei de prin 1993, nu am fost expusă deloc unor profesori de psihilogie, sociologie sau (ca să rîd puţin de oală spartă) chiar jurnalism. Cu psihologia mi-am strîns mîna mult mai tîrziu, din greşeală, în timp de aşteptam să vină la întîlnire contabilitatea.

Am insistat să bat cărarea economică din puterea obişnuinţei, vă amintitţi cum o oaie a mîncat o oaie. Ciobanul a luat puşca şi a plecat cu lupul mort. Cel mai frumos interval lucrativ s-a derulat în slujba unei edituri. Am dat atît de multe probe pentru a pătrunde acolo cu carte de muncă încît la final uitasem cînd am început.

Aveau cărţi frumoase de care mi-e drag şi acum. Le-am ales pe cele de limba engleză, pe care am învăţat-o singură şi s-a lipit repede, pentru că îmi plăcea. Nicăieri nu e eficienţa mai desăvîrşită decît acolo unde îţi place ce faci. Şi cu cine. Şi unde au ecrane plate şi parchet melaminat, iar gunoiul este scos afară la maxim două zile.

va urma

Cînd se nimereşte, se mai potriveşte

După ce postez precendentul la 3.06 pm, în loc să plec în treaba mea, mai frunzăresc vreo cinci minute internetul. Aşa mi se aduce la cunoştinţă despre isprava domnilor români din Chicago care se treziră prinşi cu mita-n sac. N-au dat mult, 2000 de dolari, 500 de dolari, aşa cotă slabă avem aici în landul lui Al Capone? Cred că s-ar cocoşa de rîs confraţii din ţara mamă.

Oricum, federalii ăştia fără simţul umorului i-au băgat puţin la închisoare, de unde au fost scosi pe cauţiune, ca într-un film american care se (şi ne) respectă. Mai jos este link-ul pe care am găsit ştirea. Ce îmi place mie cel mai mult este că aceşti domni sînt strîns îmbrăţişaţi cu activităţi de genul pastori, credincioşi şi alte reţele de oameni de bine. Că reţeaua cu cît e mai mare, cu atît e mai puternică, pardon să avem, şi sănătate la toată lumea. De aceea prefer să mă rog la Dumnezeu în privat, de cele mai multe ori între mine şi EL. E mai de încredere aşa.

Să corectăm şi formula de debut din cel de-al doilea paragraf al postării anterioare: transpirînd puţin de plăcere la gîndul profitului născut după scăderea cheltuielilor şi a mitei (cînd e cazul) din chiriile încasate. A-curat- eţe maximă de data asta, sper!

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/804976/Mita-romaneasca-la-primaria-din-Chicago/#

Emigrare, clădiri şi semnificaţii

Emigrarea e grea pentru că se face fără anestezie. Depinde de capacitatea fiecăruia de a suporta. De aceea nici nu există reţete universale. Există numai păreri şi toate sînt adevărate. De aici apar conflictele. Doi emigranţi se uită la o sticlă, unul spune că e cu susu-n sus, altul că e cu susu-n jos, persistînd fiecare în punctul său de vedere. Apoi soseşte al treilea şi clarifică repede că ceea ce priveau primii doi nici măcar nu era o sticlă, ci un obiect zburător identificat în elicopter al poliţiei.

Un individ se uită la o clădire şi palmele i se freacă involuntar una de alta, transpirînd puţin de plăcere la gîndul profitului născut după scăderea cheltuielilor din chiriile încasate. Altul vede clădirea şi se sperie ca un prost de cei treizeci de ani de îndatorare care vin la pachet cu dreptul de proprietate. Al treilea scoate din buzunar o cartelă învechită de transport public urban şi scrie repede, cu uşurinţa caracteristică, o poezie despre semnificaţia zidurilor şi înţelesurile ascunse ale rîcîielilor de chei de pe uşa semi-înţepenită. Cine are dreptate, vă întreb?

No comment(arii literare)

La sugestia Donei, care mi-a recomandat să mă fac Ion Creangă, am să scriu cîteva prăpădele despre amintiri din copilăria proprie şi am să le semnez în varianta englezească Joanna Branch. Pentru că ce relevanţă ar avea şi o simplă respiraţie astăzi dacă nu am şuiera aerul în limba engleză?

În iarna – primăvara lui 1989, cînd mă pregăteam pentru admiterea la liceu, îşi urma cursul nestingherită o modă cu rădăcini adînci, udate permanent de grija obsesivă a populaţiei pentru “datul” şi “intratul” odraslelor la cel mai bun liceu din oraş.

Pentru acest scop nu se precupeţea nici un mijloc, inclusiv transcrierea şi răstranscrierea unor variante standard de comentarii literare, elaborate de profesori plini de iniţiativă, care îţi puteau livra (contra cost) reţeta unei note rotunde la examenul de limba română.

Preocupată fiind şi eu să pun să-mi strecor bombeul în pragul elitist al liceului Decebal, am fost luată de valul modei. M-am zbătut să găsesc cel mai bine cotat set de opinii literare semi-preparate, numai bune de înghesuit în microunda cerebrală a absolventului de clasa a opta.

Din aproape în aproape am pus mîna pe comentariile profesorului Sî, care garanta (contra reproducerii perfecte a ideilor dumisale) o performanţă remarcabilă la examenul de plagieri literare neasistate (încă) de calculator.

Mi-am stabilit întîlnirea cu persoana care deţinea caietul magic, m-am dus la o adresă la care nu mai fusesem, am traversat un pasaj întunecos din acela care face (uneori) legătura între scările unui bloc turn, am sunat la o uşă greşită, m-am scuzat, am sunat la alta, am intrat, am salutat respectuos, am primit caietul, l-am pus în plasă, am plecat, am ajuns acasă, m-am suflecat şi am copiat două luni comentariile într-un alt caiet.

Copiază azi, copiază mîine, astfel memorarea-i gata (mă scuz faţă de poezia eminesciană pentru împrumutul şi adaptarea formulării), iar el, caietul, mi-a intrat încet şi sigur în minte, după plan. M-am dus la admitere şi am turnat toate figurile de stil, toate virgulele, toate punctele şi virgulele, tot. Am luat notă bună şi toată lumea a fost foarte fericită.

Acum, după cinsprezece ani, am stat puţin cu falca pe degetele mîinii stîngi şi m-am enervat pe asemenea practici tîmpite şi tîmpitoare, prin care e posibil să se piardă idei, idei ale copiilor de clasa a opta adică, care poate ar avea (unii dintre ei) ceva de spus şi ceva de scris din propriul lor mecanism de gîndire. Am început să am înfumurări (condamnabile) în care mi se năzare că există momente cînd scriu la fel de bine ca şi profesorul Sî. Dar au trecut cinsprezece ani. Cine mai stă să descopere adevărul?

joanna branch
aşa cum am promis

Găsitorului, trei gări de rîs

Azi, în trenul navetei zilnice, numite aici atît de frumos commuting, mecanicul de tren avea chef de vorbă. Sistemul automat care anunţă staţiile nu funcţiona (v-am spus că sînt şi aici multe de făcut şi poate ar trebui să înceapă din trenuri), iar mecanicul anunţa "manual", dacă pot spune aşa, ce nume poartă oprirea următoare.

De asemenea, tot mecanicul, o voce plăcută după liniştea de la servici, avea chef de glume, poante, jocuri de cuvinte, caracterizări, şi îşi urma cursul chefului, în fond el conducea trenul. Ascultam numai cu urechea stîngă, dreapta fiind ocupată cu trasul la conversaţiile vecinilor. Toate aceste alunecări auditive se petreceau în pauzele de citit interviul cu Mihai Stănescu, din numărul pe martie al revistei Tango. Un interviu delicios.

Primesc revista Tango în fiecare lună. Soseşte (foarte) consistentă şi (foarte) aşteptată şi se odihneşte cîteva minute lîngă uşa închiriată a visului meu american. Drumul pînă aici e lung şi pentru ea, la fel ca pentru noi toţi. Dar pe urmă o răsfăţ, o iau cu mine în parc şi uneori chiar şi în tren, spre servici şi retur.

Aşadar într-o pauză de citit ascult ce zice domnul mecanic. Zicea un banc. Întreba dacă a pierdut cineva o sumă mare de bani şi ruga persoana în cauză să se adreseze conductorului. Pentru că a fost găsit elasticul cu care erau legaţi banii...

Am rîs cale de vreo două gări şi jumătate, pe care le putem rotunji pentru simplitate la trei.

Cumpărînd şi comparînd - băgări de seamă aleatorii

E o mare diferenţă şi intre cum se poartă vînzătorii aici şi cum au tendinţa să se poarte acasă. Trebuie să clarific că nu sînt partizana legată la ochi a modului de a vinde din America dar anumite aspecte îmi atrag totuşi atenţia. Recunosc de asemenea că sînt marcată şi de veşnicele căutări de pantofi din copilărie, cînd mai mereu sfîrşeam încălţînd pantofi cumpăraţi din Hunedoara, pentru că la Deva (aproape) niciodată nu exista numărul meu în modelul dorit. Nu că erau sute de modele, erau două sau trei şi încă vreo cinci ascunse în magazie, pentru eliberarea în clasica pe sub mînă. Pînă am ajuns să operez cu concepte abstracte am crezut cu toată sinceritatea că la tranzacţia pe sub mînă vînzătorul ridică mîna stîngă iar cu dreapta îndreaptă spre cumpărător trofeul vînătoresc al unei perechi de ghete. Ulterior am început să descurc tot mai bine sensurile ascunse ale celor mai folosite expresii ale vremii, dar evident că asta a consumat grămezi de timp şi răbdare din partea alor mei.

Revenind la oile iniţiale, îmi exprim opinia că plăcerea vînzătorului american este să rupi uşa cu cumpărăturile tale, ce dacă o rupi, construieşte el alta în loc şi cînd se uită la încasări îi creşte inima cît magazinul. Plăcerea vînzătorului român am senzaţia că a rămas să îţi spună că nu are mărimea ta la fustă, culoarea ta la maşină, aroma ta la supă, consistenţa ta la bomboane, şi, cel mai bine, să-ţi sugereze că nu-ţi permiţi marfa din magazinul lui. Evident că generalizînd greşesc (am mai făcut-o şi m-am scuzat ulterior), dar în marea majoritate a cazurilor încă am dreptate. Şi în fond cine nu a generalizat deloc azi, să arunce primul piatra.

Nu sînt ruptă de România, am fost acolo în fiecare an şi inima mea e tot acolo. M-am bucurat în toate vizitele mele de tot ce am văzut mai bun decît lăsasem, însă mai sînt destule de făcut. Ca peste tot de altfel. Îmi amintesc o secvenţă antologică la magazinul Cocor din Bucureşti, era în octombrie 2005. Pe ansamblu magazinul arăta bine, curat, organizat. S-a întîmplat să am nevoie de baie şi am fost îndrumată spre un spaţiu total uitat de orice renovare, oribil. Partea pozitivă era că totuşi am găsit săpun la baie, din cel lichid, aşa că m-am aşternut veselă să mă spăl pe mîini. Moment la care din cabină iasă o domnişoară, vînzătoare cred, oricum de a casei, care mă anunţă semi-oţărîtă că săpunul e al ei personal, adică lăsînd la o parte exprimările selecte, venise la budă cu el şi se pregătea să plece tot împreună cu dînsul. Iar eu a trebuit să-mi spăl mîinile cu pofta din cui. Şi aici sînt toalete murdare, e destul de povestit, dar parcă nu sînt amplasate (întotdeauna) în buricul aşezării.

Dacă e America de Nord, atunci să cumpărăm

Creduli au fost, creduli sînt încă, şi-or fi cît neamul românesc, şi pe urmă ajung aici şi strîmbă din buze că nu e bine. Ba e perfect, daţi-mi voie să vă lămuresc! Credit cardul dumneavoastră a scăpat de sub control? Nici o problemă. Nu vă încărcaţi sinapsele sensibile cu sentimente inutile de vinovăţie. Sînteţi nevinovat, curat – cristal. (Phui, cum ieşi din subconştientul meu englezesc expresia crystal clear, uşi, uşi, intră la loc că aici scriem în română).

Da, de vină sînt numai prădătorii ăia din China şi încă vreo cîteva ţări, care produc mărfuri pînă la o destrăbălare comercială devenită de nesuportat. Nu se mai satură. În loc să lase şi ei acul şi aţa şi banda transportoare şi matriţa de plastic, să mergă acasă, să-şi scoată chinezoaica cu picior mic şi unicul copil permis la plimbare sub cireşi, ei ce fac? Nu vor să îţi dea nici un răgaz. Că tu cînd te duci în magazine, mînat din urmă de o plictiseală fără egal (ok, ai citit şi filosofie, ai pedalat în parc, ai spălat vasele sau le-ai aruncat, după posibilităţi, şi tot mai ai chef de altceva mai relaxant), ce să faci, cumperi. Pe principiul universal ochii văd, inima cere, cardul plăteşte, maşina duce prada acasă.

Apropo de maşini, sînt aşa de frumoase că îţi vine să le pupi degrabă chiar acolo, în curtea dealer-ului, unde strălucesc ca nişte sori mai mici. De toate culorile. Eşti om. Cît poţi rezista? Binele ne intră încetul cu încetul în oase şi pînă ne sucim de pe stînga pe dreapta, din nebăgare de seamă ne-am şi obişnuit cu el. (La Auto Show-ul din 2007 chiar am aproape pupat o maşină. Roşie. Acolo poţi freca cît vrei bijuteriile pămîntului şi nu se supără nimeni pe persoana ta modestă).

Revenind, nebun ai fi să nu te obişnuieşti cu binele. Iar populaţia activă a ţărilor despre care pomeneam puţin mai sus poartă toată vina morală a bunăstării tale. Că dacă într-o zi s-ar enerva şi n-ar mai munci pe cîteva bucăţele de cenţi pe oră nu s-ar mai face outsourcing cu grămada, nu s-ar mai produce atît de mult şi ieftin prin alte pete ale globului iar coarnele drăcuşorului comercial care ne tentează ar avea tendinţa să cadă pe jos, ca să călcăm pe ele.

Acuma zic, întreb, încerc să aflu, dacă enervarea ar fi generală în rîndul producătorilor grei şi ieftini, unde ar pleca corporaţiile cu outsourcingul lor în ruccsac? S-ar supăra, şi-ar lua halele în spinarea hrănită bine şi ar pleca, unde? Că am un atlas şi acolo se vede că pe celalalte planete ale sistemului solar nu sînt chinezi. (Încă).

De ce prăpădele-esc (de fapt)

Straight up now tell me (sau spune-mi drept) de ce scriu un blog. În loc să-mi fac unghiile, să curăţ în patru labe parchetul, să mestec pilaful mai des, să dansez mai mult pe melodiile de pe internet, să şterg pantofii de praful american, să vizionez o spumo-novelă, să multe, multe care mi-ar cere atenţia dacă n-aş fi acum cu mîinile pe taste.

Aflu răspunsul azi din revista Psychologies (ediţia de UK, luna mai) şi vi-l comunic ca să ştiţi de ce scriu, de ce scrieţi, de ce scriem cu toţii în această veselie electronică generalizată. Marian Salzmar explică, la pagina 81, că transparenţa noastră vine din acceptarea pe scară tot mai largă a faptului că noţiunea de viaţă personală care îţi aparţine numai ţie este o păcăleală. Se formează o mentalitate de a spune (aproape) totul despre noi. În plus, un alt motiv puternic este vanitatea. Siteurile de relaţionare au scopul declarat de a permite oamenilor să se cunoască unii pe alţii dar în realitate fiecare doreşte să se scoată în evidenţă pe sine. Aşa zice doamna Marian Salzman.

Acuma eu aş spune că zice bine. Cu completarea că şi în viaţa reală, şi în viaţa virtuală, cumva, pe undeva, e firesc să ne scoatem în evidenţă pe noi. Că dacă nu pe noi atunci pe cine? Pe cine am impresia că aş cunoaşte cît de cît? Pe mine, evident. Aşa că îmi proiectez aici perspectiva şi mergem mai departe, luînd cu noi în buzunar explicaţiile psihologilor, pe post de faruri de încredere prin întunericul motivaţiilor noastre de fiinţe umane fabricante de blog. Să dăm, aşadar, bice.

(Şi) Pijamaua îl face pe om

Vă salut pe toţi cu drag (şi mă puteţi saluta şi voi, dacă vreţi), îmbrăcată în pijamaua mea nouă, made in Phillipine. E veselă, dintr-un material nici prea moale, nici prea tare, colorată în combinaţii de portocaliu, flori şi pătrăţele fără griji. Am întîlnit-o după patru luni de căutări, pentru că, deşi magazinele noastre sînt mari cît terenurile de fotbal, se poate întîmpla la anumite momente să-ţi pui în cap să-ţi iei ceva şi, incredibil şi indecent, să nu găseşti.

În februarie m-am despărţit de pantalonii lălîi ai vechii mele pijamale, într-un avînt puternic i-am înfundat în garbigi (sub această deghizare cunoaşte toată lumea de pe continent gunoiul, şi cu cît mai puţină engleză stăpîneşte fiecare, cu atît mai insistent foloseşte termenul garbigi – garbage cum de altfel ştim că se scrie).

Trecînd într-o zi în grabă printr-un magazin, am luat la ochi nişte pijamale noi, cu inimioare roşii şi cerculeţe roz şi am zis că data viitoare cînd mai ajung acolo mă opresc şi le cumpăr. Acasă am apucat de un crac vechiturile mele lărgite şi le-am depus, aşa cum începusem să vă povestesc, în lada de gunoi. Data următoare cînd am călcat magazinul cu pijamale m-am închis într-o cabină cu inimioarele şi cerculeţele şi am constatat, cu un amestec de sentimente mergînd de la furie la resemnare că, din motive obiective, eu şi acei pantaloni de pijama nu vom putea avea o relaţie armonioasă pe termen lung.

I-am dus frumos înapoi la raft şi i-am depus unde aparţineau, între alţi pantaloni de pijama, să nu se simtă singuri şi fără rost. Probabil de atunci şi-au găsit altă străpînă şi au deja mîncare şi cazare în vreo altă casă din astea cum vedem pe aici. Dar din această înlănţuire a evenimentelor eu, scriitoarea, am rămas, exact cum spuneţi, cu fundul gol. Această situaţie este inacceptabilă pentru că ele, pijamalele, sînt articole vestimentare esenţiale, mai ales sîmbătă dimineaţă, cînd le părăsesc abia la prînz.

Am căutat aşadar din februarie pînă duminica trecută, week-end de week-end, pijamale. Aţi înţeles că nu mă mulţumea orice, punîndu-mi în cap o anumită textură a nădragului, care uite, ca un făcut, nu vroia să se arate la lumina neonului de magazin. Dar duminică s-a întîmplat. Am dat peste cele mai frumoase pijamale din cariera mea, aranjate într-un stand cu reduceri, aşa cum e plăcut portofelului. Singurul necaz prezent era că, ele, pijamalele mai frumoase decît cele din vis, erau numai mărimi mari, 1x, 2xx, iar eu, deşi, haideţi să nu vorbim acum, totuşi, mă încadrez la mărimea m – mediu.

Am purces imediat la o acţiune de scurmare sistematică în vraful de pijamale, pentru că ştiam, simţeam, poate înţelegeţi cum e cînd ai premoniţii, că îmi voi găsi nădragul cincinalului, chiar acolo, în grămada de faţă. Aşa a fost. Am extras cu băgare de seamă marfa, am pipăit-o şi, da, am mirosit-o. Miros de bumbac nou, număr de reproşuri zero. În timpul acesta nici familia care mă însoţea nu a pierdut timpul, prezentîndu-mi victorioasă, aşa cum e şi de dorit, tricouţul, perechea pantalonilor mei pentru care v-am mîncat azi cinci minute din timpul liber.

Noapte bună. Cu scrisul pe piept,

Sweet Pea

Deva

Deva

Zgîrîie (-mi) norul

Zgîrîie norul, la fel ca orice altceva, este o realitate subiectivă. Depinde cine se uită la el. Dacă mă uit eu, văd o hidoşenie destrăbălată pînă la nori. O forţare metalică a zărilor, fără viaţă, personalitate sau farmec. Dar cine are nevoie de personalitate sau farmec, cînd tot ce ne gîdilă pe noi la maţe este eficienţa, (s)mulsă cu orice preţ din toate, inclusiv din clădiri.

Îmi şi închipui arhitectul care îşi slăbeşte cravata, îşi rulează mînecile, îşi sprijină coatele de bancul de lucru şi desenează o structură cît mai economică şi mai funcţională, să plesnească de plăcere dezvoltatorul. Pentru că uite, nu se lăţeşte decît cu cîteva milioane peste buget şi o să aducă chirii de vis, de la toţi snobii care pot trage numai băşini ultracentrale, cu vedere la lac. Şi cu magazinul de legume înăuntru, la etajul trei, pentru că vai, ştiaţi, există oameni care trebuie să iasă din clădire ca să-şi cumpere pătrunjelul, ce oroare şi teroare! Nu însă noi, care ne culegem pruna direct din lift.

Aşadar se împrejmuieşte maidanul cu garduri, se împart căştile de protecţie după importanţa capetelor, se sapă o groapă exagerat de mare, se aduc pilonii, se montează fiarele (sălbatice) care vor susţine desăvîrşirea structurii, se ridică macaraua, se pun şi geamurile, se mai migăleşte puţin şi gata, a mai apărut un zgîrîie nor, la fel de nicicum ca şi ceilalţi.

Norii, zgîrîiaţi pînă la buric, se tîrîie resemnaţi, ca maşinile pe autostradă, vineri la şase seara. Încearcă să navigheze un pic mai sus, dar au şi ei o limită pînă la care pot urca fără să obosească prea tare. Cînd obosesc ne pedepsesc cu nişte prăvăleli de ploi de sub care orice umbrelă îşi geme inutilitatea prin toate spiţele date peste cap.

Străzile dintre zgîrîie nori, nişte îngustimi întunecate care nu pupă în veci soare, sînt nişte spaţii apăsătoare şi am mai putea continua. Există, uneori şi clădiri mai drăguţe, destul de înalte dar nu uitate de Dumnezeu în căţărarea macaralei. Dar acestea sînt rare.

În rest dacă te urci pînă la etajul 80 să vizitezi şi tu un turn de renume mondial, să te ţii bine şi să nu fii slab de înger. Iar dacă eşti, întăreşte-ţi îngerul cu promisiuni de fapte bune şi cu certitudinea că, uite, te-ai urcat acuma şi data viitoare nu mai faci.

Suburbia, visul meu. Urît.

Trăiesc într-o zonă bună. Aşa zice lumea. E măturat, curat, simetric, verde, punctat de flori, cîte trebuie şi unde trebuie. Numai cîteva veveriţe neînţelegătoare şi nesupuse strică încremenirea perfectă a suburbiei mele de lux. Am nimerit aici practic din prostie, dar nu din prostia aceea obişnuită, care mişună în libertate, ci dintr-o prostie mai specială şi pe jumătate drăgălaşă. Probabil aşa crede fiecare despre prostia lui.

Aşadar zona e bună. Şi complet pustie, ca orice suburbie americană care se respectă. Senzaţia mea (tare) provocată de un mers la pas prin suburbie este egală şi de acelaşi semn cu o plimbare prin cimitir. Unul de lux, desigur. Cu iarbă verde, păsărele şi cele mai frumoase flori, plantate de cei mai de treabă mexicani de pe faţa pămîntului. Atîta că mormintele au fost săpate din greşeală în sus. Dacă ai noroc (mare) şi nu toată lumea are, aşa cum ştim, poţi zări un cetăţean răzleţ care parcurge glonţ calea cu flori de la suvul dumisale pînă la uşa decorată de la intrare, necăjit că nu poate parca în casă pentru a fi astfel total scutit de ruşinosul mers pe jos.

Merg în fiecare zi pe jos de la poarta mea pînă la poarta şcolii, o plimbare de 5 – 7 minute. Pe acest traseu sînt vreo treizeci de case dintre care din trei au ieşit vreodată oameni, una e pustie şi din alta latră la intervale neclare un cîine. Pe stînga la un colţ trăieşte o doamnă care la o ploaie torenţială mi-a împrumutat o umbrelă pe care a doua zi am dus-o, desigur, înapoi. Exotismul doamnei este că are în faţa casei un scrînciob la care trage cu ochiul, lacomă, Adelina. Peste iarnă scrînciobul a fost scos din uz, înfăşurat în jurul copacului, şi încă nu a trecut la statut de primăvară.

Pe dreapta la un colţ e o familie de origine irlandeză, copii cu părul roşu, frumoşi şi şugubeţi. Cred că sînt trei. Tatăl e un domn foarte înalt, foarte foarte înalt de fapt. Pe mamă nu-mi amintesc să o fi văzut dar poate nici memoria mea nu mai e ce a fost. Casa cu cîinele are etaj, terasă şi alte lucruri plăcute. Cîinele latră de după gardul grădinii, un gard înalt şi neobişnuit, pentru că lumea de obicei nu are garduri. Mai ales înalte şi de lemn.

Un domn, numit James Howard Kunstler, îmi dă dreptate, într-o carte numită Oraşul în minte – Meditaţii asupra condiţiei urbane. Dînsul declară suburbia un peisaj tragic şi explorează cum s-a pierdut America într-o sălbăticie suburbană mijlocită de automobil.

http://books.google.com/books?id=lOCNGAAACAAJ&dq=inauthor:James+inauthor:Howard+inauthor:Kunstler&ei=odT3R-z1Dqj6iwGGhoHzCQ

Din punctul meu de vedere are dreptate. Asta e.

De grija altuia

Am limite. Spre deosebire de alţii care n-au. Una dintre ele este că nu înţeleg de ce, aici în ţara isterizaţilor de cumpărărturi, unde nu putem dormi de gemetele magazinelor care se surpă sub povara stocurilor de ţoleturi, în marea majoritate a cazurilor cetăţenii civili nu se sinchisesc mai departe decît de a-şi arunca pe propria persoană un trening gri.

Nu propun să ne trasformăm toate în fetele de la Vogue care pînă îşi potrivesc toate detaliile apariţiei extenuează trei stilişti, şapte coafeze şi minim zece păpucari cu ştaif, dar orişicît. De ce fetele astea de pe stradă, tinerele, frumuşele, nu-şi pun o bluziţă veselă cu un blug nou, în loc de şleampetele alea de fuste cu vedere la costiţă, asortate cu bluza de trening.

Că altfel văd că marfa cusută la Macao se vinde bine, dacă stai la coadă să-ţi plăteşti şi tu un chiloţ, durează. Tricourile se vînd, hainele se vînd, oamenii se vînd, totul se vinde. Şi atunci ce amarul meu fac cumpărătoarele astea ciudate cu cumpărăturile lor? Se duc acasă şi sapă o groapă, ca să le depoziteze acolo? De ce Doamne iartă-mă, în principiu nu le îmbracă niciodată, şi îşi solicită la nesfărşit acelaşi trening anxios şi deprimat, care, uite, să le spună şi lor cineva, nu mai poate!

Bre 25

Pe drumul de costişă ce duce la Vaslui, pardon, pe drumul de suburbie ce duce la gară, m-am întîlnit azi cu o maşină argintie cu numărul de înmatriculare "Bre 25".

Bre parcase la bancă, să-şi scoată cheşul din bancomat sau poate să depună un depozit în plic, mai sigur a doua variantă, pentru că maşina era un beemveu.

Făcîndu-mi drum prin parcare prin frecarea simultană a hăinuţei mele cu două maşini grase m--am împiedicat şi de stăpînul lui Bre, un domn înalt cu burtă care şi-a dat şi el obolul la politeţea asta generală care ne mănîncă şi mi-a îngînat schiuz mi.

Iar eu l-am şi schiuzat repede, din obişnuinţă. Nu ştiu exact de ce s-a schiuzat dînsul: pentru că între maşini era un spaţiu prea mic să se strecoare trecătorul de greutate şi inteligenţă medie, pentru că stăpînea un beemveu, pentru că beemveul era argintiu, nu ştiu.

Dar s-a scuzat oricum cu vlagă şi amîndoi am trecut mai departe, în drum spre trebile noastre presante.

Aşa Ricky băiatule, nu te lasă, să mă mai înveseleşti şi pe mine pe ziua de azi, că se manifestă o foarte pregnantă nevoie de înveselire. Uuuu-u-u-u-n, dos, tres, un, dos, tres. Yeeepa, să-ţi fie de bine Maria, că numai despre tine cîntă băiatul ăsta. Ascult Europa FM pe internet, de asta am sărit la subiectul lui Ricky.

Bre, să vă fie a doua jumătate de aprilie plăcută şi să mai auzim de amănunte argintii.


PS: Scuze Cătălina, un comentariu de-al tău s-a şters dintr-o greşeală de-a mea. Scrie-mi dacă mai vrei la amalianita@yahoo.com

Aşadar să nu ne mai tot spargem gura

că ne-o spargem inutil în proteste anti-razboi. Pentru că:

http://news.yahoo.com/s/ap/20080403/ap_on_go_co/congress_defense_investments

Aviz celor care predică textul că numai în Romania se procedează aşa. Se procedează peste tot la fel, prieteni. Diferenţa este că nouă aici la America ne dă tatăl nostru Tufiş şi mama noastră Democraţia măncărică ieftină (cu hormoni), zdrenţulici pastelate asamblate in Bangladesh şi Macao două la preţ de una şi drumuri largi, să încapă şi dobitocul şi suv-ul lui. Şi din motivele astea nu ne bălăcărim ţara ci îi cîntăm imnul cu mîna pe inimă şi lacrima în barbă.


După o oră şi jumătate:

Am intrat să schimb termenul de "dobitoc" in "individ" dar m-am răzgîndit.

Da!

http://www.youtube.com/watch?v=fxGeA8e_XsE

Am vazut emisiunea pe TVR International si m-am oprit din plesnit semintze la momentul respectiv, pentru ca da, asa e, cum spune doamna. Atita doar ca putini recunosc. Dinsa vorbeste despre romanii canadieni dar e absolut valabili si pentru romanii americani.

Numai simbata m-am sters la gura dupa un cirnat facut in spatele blocului de prietenii nostri. Si a fost de-li-ci-os.

M-am bucurat sa gasesc pe youtube inregistrarea.

E-mail-ul ei de treabă!

Vin acasă şi mă bucur. Am motive. M-am tîrîit cu bine prin drizzle, termen care denumeşte starea vremii cînd deşi nu plouă, te udă sistematic pînă la măduvă. Nu ştiu exact cum se procedează, probabil se ataşează cîteva site cu ochiuri mici pe sub nori şi-apoi se deschid robinetele.

Drizzle e o stare care ţine, ca şi deprimarea pe care o generează. Le-am simţit pe amîndouă dimineaţă, cînd m-am uitat pe geam. Păi nu ziceai că vine primăvara? Întotdeauna însă, chiar dacă nu vine primăvara, există e-mail-ul. Uneori şi cu un e-mail se face primăvară, darămite cu vreo opt!

Primul mă anunţă că Jamaica mă aşteaptă dar nu-mi dă adresa să-i scriu că o aştept şi eu, să vină ea, Jamaica, aici la Chicago, pe strada Harlem unde plouă, adică nu chiar, sau nu ştiu sigur, de fapt vorbim despre un drizzle. Ploaie mocănească, acum mi-am amintit, dar ce te faci dacă nu înţelege fenomenul ăsta mocănesc individul ăla din Jamaica. Şi unde zici că vine Jamaica asta boierule?

Click aici pentru informaţii free despre Jamaica, mă povăţuieşte un scris alb pe fond negru, combinaţie pe care nu o plac, pentru că aşa sînt eu, cu toane. Nu mai dau click, îmi ajunge şi poza pe care deja am văzut-o ca să ştiu că dacă plec la Jamaica puteţi uita de mine voi ăştia toţi pentru care bag cecuri în calculator!

Dar poate chiar ar fi o chestie să plec. Să aflu dacă mi se potriveşte. Pentru asta trec la al doilea e-mail, testul tibetan de personalitate. Ce să ne mai chinuim cu testul şi cu tibetanii, ştiu dinainte că sînt mototoală, am conştiinţă şi îmi place frişca! Mi se spune să nu mă grăbesc şi mi se promite că voi fi uimită. Păi eu nu mă grăbesc şi sînt uimită în fiecare zi! Apoi aud că mintea e ca o paraşută, e mai bine să umbli cu ea deschisă. Stimabili, bili, bili, lor, mintea chiar e o paraşută, nu sesizaţi?

Dar pentru că Dalai Lama recomandă să-l citesc ca să văd dacă funcţionează şi la mine, îl citesc, de ruşinea lui. A lui Dalai Lama, adică. Dar ştiu că nu funcţionează, pentru că la mine asta e regula. Aflu că răspunsurile mă vor surprinde, dar nu cred. Şi da, mi-am amintit, ăsta e testul în care vaca simbolizează cariera, aşa că trec mai departe.

Ocupată fiind cu testul, n-am apucat să verific al treilea e-mail, care îmi oferă bilete super ieftine spre unde vreau să merg, dacă am răbdare să dau click pe încă şapte link-uri. N-am. Mai găsesc un e-mail in care mi se propune o altă vacanţă, de data asta la Cancun. Aflu că 70% din Pămînt e acoperit cu apă, Hallelujah, şi paradisul are un nume: Cancun.

Îmi pare regret pentru Jamaica şi Cancun, dar nu le pot onora pe nicicare, pentru că următorul e-mail mă anunţă că a găsit pentru mine job-uri noi în oraşul în care locuiesc. Mai bine găsea într-un alt oraş, că abia aştept să mă mut de aici. Ce job-uri? Contabilitate, administrativ, bănci, finanţe, customer service, sales. Cred că plec în vacanţă.

Sau dacă nu, pot cîştiga 225 de dolari pe zi lucrînd de acasă. Să procesez tot nişte cecuri. Doamne, ăsta să-mi fie totuşi destinul? Au mai procesat şi alţii, tot de acasă, pînă le-a dispărut de prin conturi şi banii pe care îi aveau înainte de a procesa ceva. Dacă nu procesez, pot cumpăra mărfuri on-line, aşa cum mă sfătuieşte alt anunţ. Îmi pot lua viagra cu numai un dolar şi douăzeci şi unu de cenţi pentru runda de fericire. Ca să învăţ mai mult despre asta sînt poftită pe un site. Dar nu vreau să mai învăţ nimic, sînt bine şi aşa rău cum sînt.

Recalcitrantă cum mă vezi, sînt întrebată în ultimul e-mail cum m-aş simţi să am anunţul meu postat pe 2 milioane de web-site-uri. Cred că m-aş simţi obosită şi mi-aş închide telefonul ca să pot pleca liniştită în croaziera asta despre care tocmai aflu acum, în timp ce îţi scriu. Te pregăteşti de vacanţă? Mă întreabă. Încearcă o croazieră. Îmi recomandă frăţeşte. Click aici ca să afli informaţii gratuite. Dar fără click nu se mai poate nimic dragule? Şi da, mă pregătesc de o croazieră, cea către ziua de mîine, pentru că o să am treabă. Să îmi citesc e-mail-ul.

Dolarul e down

Nu călca! Nu călca pe ghemotocul prăfuit de pe trotuar. E un dolar căzut din buzunarul altcuiva. Mai bine ridică-l, netezeşte-l şi pune-l în geantă. Apoi vezi-ţi de treburi, fără să asculţi discuţia care ţi se încinge în portofel.

Cine e pîrlitul ăsta mic, de-i tremură cămăşuţa verde pe el, mîrîie un euro plin de sine spre un leu nou şi cam somnoros. Nu ştiu, că nu l-am mai văzut de mult, mormăie leul nou. De fapt de cînd te-ai îngrămădit tu lîngă mine în acest portofel şi m-ai făcut să nu-mi mai pot întinde ca lumea picioarele, se mai plînge, din obişnuinţă, leul nou.

Tipul arată cam slab şi osos, nu crezi, cere confirmarea euro-ul şi îşi mîngîie cu grijă faţa şi verso-ul, ca să nu se boţească excesiv în strîmtoarea compartimentului de piele alocat . E pricăjit, nu ştii, e în criză, rage leul nou cu plăcere. Apoi îşi scutură coama lui apreciată brusc, dincolo de toate previziunile bancherilor în haine bune şi ghiftuiţi cu fineţuri stomacale de neimaginat pentru mîncătorul de pîine cu Rama.

E în criză, e în criză, ştiu, admite euro-ul, ca să nu pară deconectat de realităţile financiare ale planetei. În plus euro-ul se simte puţin vinovat, în poziţia lui de a doua mireasă a economiei mondiale, după ce a stricat căsnicia de o viaţă a acesteia cu dolarul american. Uită-te la dolar cît e de mic şi neatractiv, mai simte nevoia euro-ul să adîncească cuţitul.

Ce vrei, lucrurile se mai schimbă, răsuflă greu leul nou, care şi el are pe căciulă musca marginalizării pînă la eliminare a leului vechi, fostul nostru prieten milionar. Ce vremuri, ce vremuri trăim, suspină pe sub firul de siguranţă leul nou, trăgînd cu ochiul să vadă dacă euro-ul aprobă, mai mult din obişnuinţa locului, leul trăind într-un spaţiu marcat de căutarea aprobării străinătăţii. Că dacă străinătatea zice că aşa e, atunci aşa e, chiar dacă domesticul se pălmuie peste evidenţe, că nici vorbă să fie aşa.

Dolarul e down. Dar nu te baza pe asta. În afară de relaţia dintre cererea şi oferta de pe pieţele financiare ale lumii, în afară de rezervele băncii federale şi de socotelile financiarilor care ştiu, în afară de injecţiile monetare ale Dubaiului în şunculiţele esenţiale ale băncilor cu o sută de etaje, dolarul mai e influenţat de cineva. De mine.

Cînd eu am părăsit ţara mea frumoasă din estul Europei şi vestul Rusiei, dolarul era gras şi frumos, ca un măr din grădina bunicii, pe care îl furau copii peste gard seara, că nu mai puteau de poftă.

Acuma, cînd m-am mutat în zări vînate de tot Mexicul şi America Latină, de cîţiva asiatici şi tot mai puţini europeni, dolarul s-a gîndit să se prăpădească, aşa cum vedeţi.

Dar amintiţi-vă că istoria şi moda se repetă şi cînd o să zbor înapoi cu bocceluţa acasă, dolarul se va ridica de jos, îşi va netezi mototoleala reputaţiei şi va creşte la loc, ca o pasăre Phoenix apărută din cenuşa derutării mondiale. Mai sînt cîteva luni pînă atunci. Dar ţineţi cont şi de asta.

8 Martie

E 8 martie! Azi dimineaţă a nins la Chicago. Mi-am lungit capul spre geamul de la bucătărie, cu o mînă în grătare şi cu cealaltă în salata verde. A nins cîteva minute, cu fulgi mari, ca de Crăciun rătăcit printre promisiuni de zambile.

Zambile avem şi noi aici, dar ghiocei nu. Zambile la cutiuţă mică, cumpărabile de la cutia uriaşă care răspunde butucănos la numele de supermarket.

Am finisat mîncărurile, am trezit fata şi am plecat spre şcoală, la examenul meu de la cursul de psihologie. Ea a rămas la o prietenă, eu am răspuns la întrebări despre experimente, conştiinţă, personalitate, învăţare, condiţionări şi creiere care aprind diferite culori pe ecranele testelor cu rezonanţă magnetică.

Pe la ora 1 ne-am reunit toţi trei, am mîncat pîine proaspătă şi gogoşi. Afară e tot frig, înăuntru e bine. Am văzut un film după o carte interesantă, The Namesake, scrisă de Jhumpa Lahiri.

Seara am ieşit să mai luăm nişte filme şi am reuşit, ca prin minune, să fac şi o supă. Şi să mai scriu astea cinci paragrafe, plus două comentarii pe blogul Donei.

Save and post comment. Mîine e duminică şi timp de răsfăţ.

Balta din vis

Ca un flux de conştiinţă încorporat într-o structură biologică trecătoare ce mă aflu, sînt dăţi cînd mai moţăi în tren. Fiind navetistă, sau dacă sună mai bine (şi sună, că e englezit) commuter-iţă, fac asta de două ori pe zi. Tur - retur, adică un round trip pe zi.

Dar nu despre asta vroiam să vă povestesc azi. Între picotiri mai bag de seamă una, alta, picanteriile de pe traseu. Zilele trecute am observat (nu ştiu, să anunţ la comisia premiului Nobel?) că în curtea fiecărui vis american de pe traseu (a se citi în dosul fiecărei case) se lăfăie o mîndreţe de baltă.

Dar nu o băltuţă delicată, cum aţi putea să credeţi, ci o baltă serioasă, demnă la orice oră de o pereche de cizme de cauciuc. Am văzut că între diametrul bălţii şi cantitatea de zăpadă picată recent peste curte există o corelaţie puternică şi pozitivă, şi am zis că aşa ceva nu poate rămîne neraportat pe blog. Ca să ştie toată lumea.

Curriculum vite

- sau vitele din curriculum-ul meu -

Am început aşa şi aşa. Cu un job la o firmă de construcţii. De acolo m-am mutat, absolut pe meritul meu, într-o editură. De la editură am cotit spre o cameră de comerţ. Apoi am luat o pauză, am făcut un copil, după care mi-am întins aripile şi am zburat în America. Aici lucrez într-o companie de contabilitate în care am zis că stau pînă mă hotărăsc unde plec. Mai durează. Un pic.

Buimăcitoarea cale întoarsă spre America (via Italia), Episodul 3

Sigur că era de dorit să ne recuperăm bagajele. Am fost îndrumaţi spre un loc numit place ten, secţiunea staff only. Am alergat acolo şi nici urmă de valizele noastre. Erau numai câteva bagaje triste şi aparent abandonate. Aşa de triste că s-a luat şi la mine, ca gripa. M-am dus la un ghişeu şi mi-am expus necazul iar de acolo m-au îndrumat spre lost and found. Am simţit cum pavajul gri-şoarece se înmoaie şi alunec lin într-o gaură cu diametrul cît mine. Îmi închipuiam (că închipuirile astea m-au băgat în multe belele) valizele mele, date uitării prin vreun cotlon întunecat de aeroport, dezamăgite că le-am scos din comfortul containerului unde tocmai legaseră o bârfă mică cu un geamantan american rânjit cu gura până la mâner şi o sacoşică italiană de piele cafenie, elegantă şi optimistă.

La lost and found mi-am repetat păsul în limba engleză cu accent de limba română, iar domnul (frumuşel) de acolo a dat un telefon din care am înţeles “… … … … … …. …. ceao”. Mi-a promis că după ce decolează avionul de Chicago valizele vor fi îndrumate spre caruselul 10. În câteva minute lungi şi grele iubitele mele bagaje au apărut obosite şi cuminţi. Era să leşin de fericire, mă simţeam ca un şef de trib care şi-a recuperat tot aurul pe care îl credea pierdut pe veci.

De la place ten am purces mai departe pentru că ziua nu se sfîrşise, în fond era numai ora 22.45. Ne-am dus la locul ne puteam informa despre hotele, în ideea de a dormi undeva. Aveam cu noi numai dolari şi fata de la schimb valutar tocmai tragea grilajul. Cu el se ducea şi speranţa de a pune mâna pe nişte euro în noaptea aia. Ne-am dus la un hotel decent de trei stele, draguţ şi cochet, cam la 15 minute de aeroport, au trimis ei maşinuţa după noi şi totul a fost bine până am ajuns acolo şi am aflat că nu mai au locuri dar ne duc la o vilă care ţine tot de ei, la alte 15 minute.

Practic eram imuni la orice s-ar mai fi putut întâmpla, aşa că am purces mai departe în noapte, spre vilă. Şi când te gândeşti că dimineaţa prevăzusem o zi obişnuită!! La vilă am depus armele şi am dormit pînă dimineaţa butuk. A doua zi ne-a ridicat maşina hotelului la ora 12.30. Mi-a plăcut localitatea italiană prin care am trecut şi care se numea Somma Lombardi. Clădiri vechi dar bine întreţinute, dar şi multe clădiri noi, vile, flori, străzi înguste şi foarte pitoreşti. Ce vrei, Italia. Am înteles că am călătorit (cum am putut şi noi) prin Lombardia şi eram aproape de Como şi de Elveţia. Aşa că acuma dacă mă întreabă careva pe unde am umblat la viaţa mea, mă pot lăuda după cum urmează:

1. Bulgaria – cu autocarul, pe vremea de dinainte de, unde la Veliko Tîrnovo era să uităm un coleg de clasă pentru că s-a jenat să răspundă dintr-o budă că da, e înăuntru şi mai are puţină treabă;
2. Ungaria – prima dată la bişniţă şi a doua oară ca să-mi completez cunoştinţele de marketingul fundraisingului, într-un training care trebuia să se deruleze la Timişoara dar s-a desfăşurat la Budapesta, pentru că a ieşit mai ieftin;
3. Germania – în aeroportul de la Frankfurt, frumos, curat şi cam atîta ştiu, pentru că n-am explorat mai departe;
4. Franţa – tot într-un aeroport, unde am tras după mine aşa de multe bulendre şi un copil, că toată m-am transpirat, până am găsit un cărucior pentru bagaje;
5. Canada – unde cîmpia e la fel de largă şi de fericită în felul ei ca şi în SUA;
6. Italia – aşa cum v-am spus;
7. SUA – de unde vă şi scriu acum.

Buimăcitoarea cale întoarsă spre America (via Italia) - Episodul 2

Butona, butona tastatura şi privea cârnaţul intimidant de litere şi cifre de pe ecran dar bag de seamă că nu scria acolo ce trebuia să scrie, pentru că a cerut ajutor de la o colegă. Apoi de la alta. Apoi de la supervizor. Apoi nu mai ştiu de la cine, că le-am pierdut şirul. A trecut o oră şi era timpul ca avionul să plece. Într-un final încărcat de energii negative şi-au rezolvat dilemele de comunicare în sistem şi am pornit mai departe. Mai aveam să ne strecurăm printre pasagerii comasaţi la controlul de securitate. Mare lucru. Erau cam două sute.

Doamnele de la ghişeu ne-au informat (neutre) că nu se pot implica în ocolirea rândului dar că avionul e obligat să ne aştepte pentru că întârzierea s-a produs din vina aeroportului, a lor adică. Am explicat situaţia şi am intrat în faţă, în strâmbăturile unor rândaci scârbiţi dar totuşi semi-înţelegători. Difuzorul aeroportului repeta obsesiv că sântem aşteptaţi la poarta patru. Am urcat în avion în fugă, ca în maxi-taxi, şi am ignorat comentariile deja îmbarcaţilor care sugerau pe sub mustaţă că unii (noi) nu sânt în stare să ajungă la timp. Lasă nene, nu fii nervos din atâta lucru, că matale ajungi şi te descalţi şi te relaxezi la Milano. Eu de fapt abia de acolo plec cu adevărat. Am decolat, am ajuns în Italia.

Am coborât la Milano la 7.35 a.m. şi trebuia să continuăm drumul la ora 10.40. Legătură bună, totul uns. Teoretic. Pe panoul de plecări, lângă 10.40 mai scria şi 12.40. La informaţii am aflat că ora plecării era într-adevăr 12.40. Ne-am dus să mâncăm şi în timp ce procesam dumicaţi italieni de grătar şi cartofi au auzit că toţi pasagerii zborului spre Chicago sânt rugaţi să se prezinte la poarta de îmbarcare pentru informaţii. Adică pentru ca să afle că avionul urma să plece la 8 seara. Asta cu puţin noroc.

Ne-au spus că testele tehnice sânt în curs de derulare şi că mai e de reparat. Am mers cu autocarul la un hotel şi am mâncat la restaurant (la masă cu un italian care no parlare inglese). Am sunat şi părinţii ca să afle cu ce ne ocupăm noi în timp ce ei ne cred aproape în America.

Ne-am spălat, ne-am odihnit şi la ora 6.15 seara am fost colectaţi de la hotel cu destinaţia aeroport. Aici ora de plecare devenise 8,30, apoi 9, apoi 9,40. Apoi 10. În acest moment de cotitură psihică lumea a început să se agite puternic, să strige, ce faceţi cu timpul nostru, cu banii noştri, cine e de vină, tipic speciei umane în tranzit. Tot ce se ştia era că nu există certitudini. Printre (cei mai) nervoşi s-a auzit o voce care s-a ambalat excesiv: călătorim cu copii, ce credeţi că faceţi aici, ţipăt, ţipăt, şi mi-am dat seama cu uimire că era chiar vocea mea.

După 10 s-a anunţat că îmbarcarea va începe din minut în minut. Tot după 10 i-am anunţat şi eu că nu mă mai urc în avion, să zbor nouă ore chircită în scaun, pentru că îmi tremurau picioarele în pantofi şi limba în gură de atâta stres şi aşteptare şi toată polologhia. Am schimbat biletele pentru a doua zi, cu gând să descălecăm puţin la Milano, să nu călătorim (la fel de) proşti mai departe.

Dar daţi-ne un pic de Soare!

Pentru numele... Daţi-ne un pic de Soare! Sau nu s-a plătit factura? Ţineţi vremea asta pentru luni, marţi şi miercuri. Azi e duminică şi vrem să zburdăm afară. Încă de dimineaţă plouă, cu un cer supărat, e gri orizontul, pînă şi zăpăda s-a dus.

Am stat în pat cu "Sex and the City" şi patru plăcinte fierbinţi. Acuma ne îmbrăcăm să mergem să vedem Art Institute, muzeul de artă din Chicago. Luna asta se vizitează gratuit şi mergem să take advantage de asta. Au şi tablouri impresioniste care conţin tot soarele care ne lipseşte. Am plecat.

A apărut Soarele!!! (pentru un minut)


Lasă. Nu te mai gîndi. Ne-am întors acasă şi asta n-ar fi nimic, dar ne-am întors la fel la fel de inculţi cum am plecat. Am ajuns în centru repede, s-a mers bine pe autostradă. Ne-am învîrtit să găsim parcare (fără plată). De obicei ţine. Azi ne-a lut ceva mai mult şi parcarea era ceva mai departe. Pe drumul de la maşină la muzeu a început să plouă. A plouat tare, cu bulbuci, aş putea spune. M-am udat pe blugi pînă la genunchi şi pe pantofi pînă la glezne. La muzeu era un puhoi de lume. Ne-am enervat, cine mai ştie de ce. Poate de la picioarele ude, de la înghesuială, de la una, de la alta. Am pornit înapoi spre maşină şi spre casă. Nu vă lasaţi înşelaţi. Poza e de data trecută.

Buimăcitoarea cale întoarsă spre America (via Italia) - Episodul 1

În fiecare an, în luna mai mi se întâmplă ceva legat de un drum (drum de dimineaţă devreme, nu drum de seară). Anul trecut a fost vacanţă canadiană, anul asta a fost vacanţa în România. Am călătorit destul de mult, cu opriri în Deva, Sibiu, Buzău, Bucureşti şi ... Milano.

Drumul s-a încadrat în limitele decenţei şi normalului până la debutul călătoriei de întoarcere spre America. Sâmbătă dimineaţa ne-am prezentat (ceva cam prea) relaxaţi la Otopeni şi de cum am depăşit uşile care se dau la o parte singure, am văzut că ceva nu e în regulă. La plecări era lume multă, mult mai multă decât ar fi trebuit să fie la 5 dimineaţa. Pe scurt un puhoi şi jumătate. Am bănuit că toţi românii s-au vorbit să plece în lume. Fără remuşcări sau regrete. Târziu am aflat şi noi că tot traficul de pe Băneasa se derula temporar pe Otopeni. Am stat corect la coadă şi am ajuns la ghişeu. Să râd, să plâng sau să scriu mai departe?

La ghişeu, căci acolo rămăsesem, (şi acolo aveam să petrecem o bună buncată de vreme), era o domnişoară frumuşică, dar care în graba intrării în oribila tură de dimineaţă, îşi uitase toate zâmbetele acasă. Răsărea deasupra desk-ului melaminat cu o expresie lipsită de orice amabilitate sau alte însuşiri inutile, care te fac suportabil în relaţia cu clienţii, numiţi pe alocuri customeri şi, în caz de călătorie, pasageri. Poate e doar imaginaţia mea (catastrofică) dar parcă am simţit şi o suflare fină de dispreţ. E posibil să fie şi vina mea, pentru că mă credeam demnă de o cantitate de consideraţie şi respect.

Aveam o singură valiză şi eram trei călători. Asta ne îndreptăţea să tragem după noi 23 x 2 x 3 kg de bagaje, adică 138 de kg. Singura noastră valiză cântărea 32 de kg. Aveţi noroc, sânteţi la limită, a început domnişoara ostilităţile. Dacă era mai grea nu-i dădeam drumul la bandă, zice. Unde mergeţi, mă întreabă. La Chicago, îi răspund, pentru că acolo şi mergeam, cum scria de altfel şi pe bilet. Valiza poate avea maxim 23 de kg, vă rog desfaceţi bagajul, îmi ordonă. I-am explicat frumos şi civilizat, cum m-a învăţat pe mine societatea capitalistă cu zâmbetul prins în colţul gurii, că şi la călătoria din America spre România bagajul nostru a cântărit puţin mai mult decât limita şi nu l-a ciopârţit nimeni. Acestea sânt regulile IATA şi noi aşa le aplicăm, mi-a explicat. Desfaceţi bagajul, s-a oţărât regina regulilor la noi.

Acuma nu că le ţin partea, dar dacă nici americanii nu sânt atenţi cu regulile şi cu securitatea, să-mi arătaţi mie cu degetul (mic) cine e. Bine, îl desfacem. Nu bănuieşti matale domnişoară bine, că în valiza verde am ascuns o valiză roşie în care se odihneşte alta albastră. Crăpare de ciudă plăcută! Am refăcut bagajele conform normelor IATA şi IATĂ că adevăratele probleme abia se pregăteau să apară. Pentru motive independente de înţelegerea mea (iarăşi) , continuam să rezemăm ghişeul, în timp de domnişoara regulă devenise neajutorată în faţa biletelor noastre electronice.

Sărbătoare inventată

Nu te lasă mama dragule, nu te lasă. Blogul meu (primul născut) plînge. Plînge sau plânge? Oricum, plînge/plânge şi suspină. Mai bine nu mă făceai! Îmi aruncă în faţă supărarea. Nu vezi că din 25 ianuarie nu m-ai mai deschis, nu m-ai completat, nu mai vrei să ştii de mine. Azi e 7 februarie şi văd că tot aşa te porţi!! Smiorc.

Of, micuţule, nu te lasă mama. Uite, între timp am pus ce am scris pentru Tango (şterge introducerea, e lauda prea pe faţă, mă sfătuieşte blogul; aşa e dragule, dar o mai las puţin) şi apoi scriem despre cum a nins ieri, despre cum am fost la cumpărături, despre cum am citit un pic din Edith Wharton. Ieri, 6 februarie, a fost sărbătoare. A fost ziua în care am sărbătorit cum se cuvine o zi în care nu ai nimic de sărbătorit.

Miercuri, 6 februarie. Nu e ziua mea, nu e ziua nimănui din familie, nu e ziua unirii, nu e ziua îndrăgostiţilor, nu e ziua lui Abraham Lincoln, nu e 4 iulie, nu e ziua cînd mi-am cumpărat bilet spre casă, nu e nimic. Şi totuşi m-am trezit cu chef de sărbătoare.

Însă îţi povestesc un pic mai încolo. Acuma mă bîţîi pe scaun, din picioare şi din fund, cu degetele darabană pe tastatura, fără să scriu. Ascult (pe internet, mai există şi alte variante?) Saturday Night, melodia, cîntecul, înşiruirea de ritmuri care îmi aduce aminte cel mai bine şi cel mai puternic de studenţie. Prin stomac îmi urcă un şerpişor de emoţie, călduţ şi tremurător. Aproape aştept să mă strige vreo colegă de cameră din cămin să-mi iau haina şi să o ştergem afară, prin oraş. Toate amintirile de atunci forţează capacul şi ori îl împing eu repede cu o forţă egală şi de semn contrar, ori se revarsă toată lădiţa şi atunci ne întindem pînă vine ora de somn.

Am reuşit. Am împins cu insistenţă, ba chiar prin exagerarea unei opintiri am reuşit să pun şi lacătul. Despre studenţie vorbim altădată. În afară de Saturday Night mai există un singur lucru care mă răscoleşte aşa de, de, cum îţi spun. Zmeura. Zmeura îmi reînvie bunicii şi colţul de grădină din care o adunam împreună cu ei. Roşie şi galbenă. Aici am văzut numai roşie. Cea galbenă era (mult mai) dulce. Ca şi timpurile în care creştea.

Vorbeam de ziua de ieri. În primul rînd nu m-am dus la servici. Nu sînt dintre frumoşii fericiţi şi îmbrăcaţi bine care îşi iubesc meseria. Ce-aş putea iubi într-un tabel cu dividende care nu îmi aparţin? Nu, eu le completez coloana cu costul iniţial, valoarea de piaţa la finalul intervalului de calcul, ajustări şi profit. Dacă s-a îndrăgostit cineva de aşa ceva ştiu o clinică de încredere care oferă servicii bune şi confidenţialitate.

Aşadar am început dimineaţa prin a sta acasă. Afară ningea greu, piperat cu vîntul de Chicago, unii au idee despre ce vorbesc. Cei care nu au, e mai bine aşa. Nu puteam ajunge la servici, poate întîrzia trenul, poate se bloca autostrada, cîte neplăceri se pot concentra într-o zi ca asta de iarnă. Am băut cafeaua, am curăţat maşina şi şnur la magazine. Pînă acolo am mers cu răbdare, ce dacă ningea şi se circula destul de încet. Trebuie să privim partea plină a paharului, să fim răbdători şi să fim convinşi că merită.

A meritat. La intrare m-a binecuvântat duhul shop-ingului cu degetele lui din suluri de dolari şi apoi m-a direcţionat spre poşete. Totul în viaţă e să crezi. Cam de trei săptămîni credeam că am să găsesc o poşetă crem de piele. Am îngenuncheat la raft, erau poşete cîte vrei, unele la vedere, altele mai ascunse. Prima dată le-am mirosit. Nimic nu miroase ca un articol din piele. E groaznic că animalele trebuie jupuite dar există cel puţin încă trei lucruri şi mai rele: topirea gheţarilor, războaiele şi oamenii care rămîn în urma celor care pleacă la ele. Să nu intrăm în detalii acum.

Mai bine strîngem sub braţ poşete şi le scîrţîim buzunarele de piele şi curelele, şi ne odihnim privirea pe catarame, pe compartimentări, pe cusături. Dacă n-ar fi fondul ăla mutual care mă aşteaptă ti-aş mai descrie cum mi-am aruncat haina pe un raft şi m-am împleticit printre poşete. Mi-am ales o draguţă cu cataramă reglabilă, am adulmecat-o adînc şi apoi am plătit-o. De acolo, aţă la pantofi şi, ca un făcut, pe drum m-am intersectat cu altă poşetă de interes. Ne cunoscuserăm noi mai de mult într-un week-end, ea era albastră şi prea scumpă la momentul respectiv. Ieri însă semnaliza timidă de sub altele, că uite m-au redus ăştia pînă la 12 dolari. Pentru tine. Pentru mine adică. N-am ştiut ce să-i spun. Aşa că am luat-o şi i-am promis că vorbim acasă.

La pantofi mă aştepta cireaşa cumpărăturilor pe ziua de ieri. Ia să mă gîndesc încă o dată, n-a fost nici o sărbătoare? Că prea bine am sărbătorit. O pereche de pantofi în aceeaşi nuanţă cu poşeta (numărul 1), născuţi parcă în aceeaşi familie chinezească, din pielea aceluiaşi animal. Baftă, baftă multă trebuie să ai, că restul se rezolvă. Uite ce e, domnule Julio Iglesias, mă faci iar să-mi vină noduri în gît şi acuma sînt puţin ocupată, scriu la blog. Como te chiero! Şi pe tine, şi Spania, şi Europa toată!! Lasă că vine fata şi la voi!

Bine că se modernizează şi aeroportul din Timişoara, că eu pe acolo circul, cînd pornesc. De la cumpărături am plecat să mîncăm. Ningea tare şi frumos şi am cerut locuri la geam, să vedem şi noi, de la căldură, cum se manifestă iarna. Ningea şi zăpada se aduna tot mai multă. Pe stradă nu era nimeni, ca de obicei. Am mîncat şi noi ca şi ceilalţi din restaurant, veseli şi nepăsători, în timp ce de pe ecranele plate cocoţate prin tavane se revărsau toate senzaţiile şi nenorocirile unei zile obişnuite în care nu sărbătoreşti nimic.

Apoi, acasă, am citit o povestire de Edith Wharton. Cea în care o mamă are un fiu care are un ziar. De scandal. Fiul se îndrăgosteşte de o fată frumoasă şi cu principii, care îi explică lui că nu îl poate lua de soţ numai dacă renunţă la respectivul ziar. Dar el e pasionat de ziar şi nu vrea să renunţe. El o roagă pe mama lui să vorbească cu fata. Mama vorbeşte. Fata refuză. Peste o vreme mama băiatului şi fata se întîlnesc la muzeul Metropolitan. Fata îi spune că s-a mai gîndit şi că ar fi dispusă să accepte căsătoria şi fără renunţarea la ziar. Mama îi povesteşte prin ce a trecut şi ea din cauza ziarului, care era, înţelegem noi, un soi de tabloid uneori distrugător de vieţi. Dar tabloidul aducea bani. Toate vechi. Banii au salvat viaţa fiului, atunci cînd era fără puteri şi a trebuit dus la vindecat prin ţări străine. Mama a acceptat ziarul, compromisul, banii. Şi o sfătuieşte pe fată (posibilă noră) să nu facă la fel. Fata îşi pleacă ochii în pămînt. Peste muzeu se lasă seara. Cînd fata ridică ochii, mama plecase. Citiţi “Nisipurile Mişcătoare ” (“The Quicksand”) de Edith Wharton. Face parte din colecţia “Povestiri despre New York”.

Acum sucul de portocale cu grepfruit şi la somn!

Concurs de Tango

Acesta este, cum să îi spun, micul dans de cuvinte cu care am cîştigat concursul revistei Tango în luna Septembrie 2007.

“Ţie nu-ti spune Iulian să slăbeşti?” mă întreba cam la trei zile Carmen pe vremea când lucram amândouă într-o editură bucureşteană. Încuiam biroul la şase jumate şi lipăiam împreună asfaltul până la staţia de troleibuz. În unele zile ieşeam în pauza de masă să cumpăr merdenele care pătau hârtia (eu) şi să facă un pic de mişcare (ea). Carmen era o tipă frumoasă, înaltă şi subţire, cu picioare de vis. Avea numai două defecte majore: sâni mici şi un Victor care să-i amintească în continuu de asta. Bine făcut şi plin de pretenţii, el îi monitoriza neînduplecat centimetrii, kilogramele şi rochiţele vaporoase de vară. Orice abatere era ridicată la rang de sfârşitul lumii. Carmen nu mânca, facea sport şi avea o dilemă uriaşă legată opţiunea naşterii unui copil.

Îi gătea lui neobosită ficăţei, nici prea părliţi, nici prea în sânge şi îi cumpăra pâinici proaspete de lângă bloc. Aveau zile cu tocăniţe, pipote şi alte delicatese asamblate de ea şi rostogolite pe gât de el. Bucatele trebuiau prezentate artistic, cu şerveţele pastel şi furculiţe din setul bun. Mirosul de ficăţei paraliza o rază de zece apartamente dar nu şi pe Carmen care nu gusta un gram. Ar fi gustat dacă avea garanţia că o să-i mai crească sânii. Dar câtă vreme tot ce putea creşte erau fundul şi picioarele, nici o aromă nu o dezgheţa din ambiţia ei trasă prin inel. Bărbaţii o priveau pe stradă cu ochi (puţin mai) căscaţi decât era absolut necesar şi ea savura sentimentul împreună cu un pahar de suc de mere, o treime de boluţ de orez şi câteva umbriri de frunze de bazil.

La ocaziile foarte speciale se destrăbăla cu morcov ras şi brânză semi-slabă, dar cu o (oareşicare) măsură, să nu înghesuie inutil supa de varză de la micul dejun. Toate acestea nu-i afectau memoria de lungă durată, ştia exact când a mâncat ultima friptură scârboasă de porc (în 2002, într-o zi cu plafon de nori groşi, lăbărţaţi peste neuronii ei de femeie a mileniului trei). A mai derapat o dată de Paşti în 2005, cu un centimetru de friptană de miel dar asta nu se pune pentru că bucăţica a făcut cale întoarsă, într-o rebeliune a stomacului care nu-şi putea aminti cum să o proceseze.

Carmen mergea de patru ori pe săptămână la sală şi sâmbăta la spa. În dormitor avea o bicicletă medicinală, să exerseze după ce spăla vasele. M-a făcut să-mi cumpăr şi eu una şi mi-a fost foarte utilă la spânzurat lenjeria semi-uscată, când în baie trebuia să dau drumul la duş. Se încingea cu folie de plastic (ştiu de la ea) şi pedala în ritm cu dramele micului ecran. Lacrimi curgeau pe eroină, transpiraţii ambiţioase curgeau pe Carmen şi la final ambele se calificau pentru câte o pătrăţică de fericire. Victor ajungea acasă seara şi atunci se şi iubeau, cu grijă, pentru că bebeluşii pot strica silueta. Soră-sa avea o adorabilă mică de câteva luni dar nici vergeturile nu mai cedau, deşii sânii crescuseră.

Uneori ne suflam vălurile de pe fantezii: ea plănuia să (mai) piardă din kilograme şi să mai câştige în decolteu; eu speram să fotografiez cascada Iguazu . Cumva îmi era milă de Carmen (pentru că era frumoasă şi exagera inutil) şi ei îi era milă de mine (pentru că eram rotunjoară şi amânam nepermis nişte măsuri ferme în loc să fabulez despre prăvălirile lichide ale Americii de Sud). Reciprocitatea fiind bătută în cuie, era dublată în majoritatea timpului de o tandreţe îngăduitoare. Mă sâcâia ceva mai rar cu întrebările incomode şi naiva de mine speram să reducă frecvenţa. Iulian avea (câteva) motive să-mi spună să slăbesc (şi nu-mi spunea) însă Victor Cel Frumos şi Standardos nu avea nici unul (şi numai asta îi băga în cap în continuu).

Pe măsura trecerii timpului şi a cristalizării priorităţilor au apărut şi soluţii viabile de up-gradat piepţii feminini. Carmen a început să se documenteze serios despre asta. Care medic unde are adresa, cum procedează şi cât costă. Costa multicel dar Victor era aşteptat să verse nişte monetar pentru cauza lor comună. O strâmtorare financiară temporară şi un documentar informativ televizat au salvat-o pe Carmen de la procedură. Au conservat-o în starea ei naturală de fată bună, gospodină excelentă, traducătoare pricepută şi, cine ştie, poate într-o zi mămică. Cu Victor sau fără. După noroc.


Amalia Niţă