Tuesday, May 31, 2011

a tunat şi ne-am adunat

Venirea Ionelei de la Bloomington la Chicago dă întotdeauna adunărilor noastre locale de ţiitori de bloguri un caracter statal dar de data asta adunarea în care ne-am sărbătorit pe noi şi eroii americani a avut, prin prezenţa Mariei şi a lui Flavius, o amploare de-a dreptul federală. A fost exact aşa cum mă aşteptam, plăcut de la un capăt la altul. Asta, desigur, dacă îl iertăm pe stimabilul Chicago care, weatherwise speaking, s-a purtat mizerabil, turnând rafală după rafală în cursul zilelor de sâmbătă şi duminică. Zici că desupra casei aveam nişte conducte nereparate din secolul 19 şi, dintr-o dată, toate s-au prăbuşit şi tot sistemul de irigaţii cereşti a căzut fix în metropola unde fixasem adunarea. Au fost inclusiv momente în care nici măcar cei trei paşi de la maşină până la intrarea în casă nu sunau deloc tentant sub inflaţia lichidă care îşi dădea cumplit în stambă.

Vizitatorii însă, dragii de ei, au suportat bine şi s-au bucurat la maxim de cele câteva momente răzleţe în care ideea de a te da jos din maşină nu părea nebunească. Am compensat însă pe alte părţi cât de mult am putut, să salvăm cumva ruşinea provocată de toanele meteorologice ale oraşului, faţă de nişte oameni care au condus multe ore across America. Am participat împreună la un grătar de intelectuali unde, dacă cineva şi-a luat răgazul să se întrebe de ce a dispărut salata aia bestială de roşii, avocado şi ierburi, poate e momentul potrivit să mărturisesc că eu am mâncat mai mult de jumătate. De asemenea, o altă acţiune reparativă ar fi să mulţumesc din suflet team-ului de bucătari, la momentul cuvenit s-ar putea să fi uitat să o fac, din cauza concentraţiei de sangria din fructele despre care ne amintim cu toţii, sper.

Life is good, şi sper că eroii naţionali s-au simţit foarte onoraţi, la fel cum m-am simţit şi eu să fiu într-o companie simply mişto. Noi ăştia suntem, în afară de Ana care a apucat să plece înainte de a ne trece prin cerebel să facem o poză scriitoricească profesionistă.





Thursday, May 26, 2011

something borrowed

ieri am participat la o vizionare privata a filmului something borrowed, privata, adica am strigat din usa io plec la film, vin la 6, iar la cinema nu era nimeni in sala sa ma deranjeze. Toata sala numai pentru mine!! Nu pot sa descriu cat m-am simtit de bine, ego-ul imi crescuse cat trei sute de scaune. In ultima secunda inainte de inceperea filmului, chiar cand ni se zicea sa fim cuminti si sa mancam popcornul si soda in liniste, a mai venit o persoana si s-a asezat la vreo zece randuri in fata mea, obraznicie care m-a revoltat. Plecasem de acasa cu gand sa petrec timp de calitate cu mine insumi, deh, puseu de egoism, dar cine n-a experimentat asa ceva niciodata sa ia pietricica asta de jos si sa ma ocheasca primul.

filmul e simpatic, facut dupa cartea lui Emily Giffin, poti zice ca e un pic chick lit daca esti rau, dar daca esti mai deschis si nu te repezi sa dai cu capul de categorii rigide, e un subiect interesant. Doua prietene foaaaaarte bune, amandoua destepte, una mai finuta, cealalta mai sprintara. Finuta are un amic in colegiu, povestesc, rad, good connection, dar nu-si marturisesc nimic clar, o lungesc si o ramifica pana cand apare sprintara pe fir. Asta nu sta mult, hihihi si hahaha si il duce pe om pana in pragul pirostriilor. E adevarat ca el venise sa o intrebe (aflam noi mai tarziu) pe finuta daca e ok ca el sa “fie prieten” cu sprintara, iar finuta, prin default, zice ca e ok, cum sa nu, ce te asteptai sa zica?

Soarta se rostogoleste spre nunta dar conjunctura se precipita si mirele isi da seama ca o iubeste pe finuta, nu pe sprintara care ii va fi ca maine mireasa. Finuta capata si ea curaj, dracu stie de unde, sa ii spuna lui ca il iubeste si ea si stuff, dar se simte round trip pana la Dumnezeu de vinovata fata de prietena ei cea mai buna, sprintara. In fine, acesta fiind un film, lucrurile se aranjeaza in asa fel incat sa plece satisfacuti acasa cei doi spectatori de miercuri. All in all, filmul totusi mi-a placut.

Cu unele precizari, desigur.


Rachel, finuta, a fost excelent aleasa. Ginnifer Goodwin, a mai aparut dar n-am vazut-o pana acum, a sudiat si la Stratford-upon-Avon, cu Royal Shakespeare Company.

Dex, tipul, Colin Egglesfield, a fost distribuit ca nuca in perete, a Tom-Cruise-in-Top-Gun type of guy, de fiecare data cand aparea asteptam sa-si puna masca pe figura si sa imprastie in patru zari aviatia inamica. In plus, era epilat pe burta. Io nu zic ca fizicul nu conteaza deloc, ba conteaza pe alocuri, dar daca nu ma convinge cu morisca spirituala n-o face nici cu epilatorul si raman neconvinsa pe ansamblu, asa cum s-a si intamplat. Drace, ce fulfilling e critica de film sau critica filmului, nici n-am stiut asta pana acuma.

Darcy, sprintara, Kate Hudson, nici macar nu era frumusetea aia care sa iti taie respiratia, asa cum suntem prelucrati in carte. Vroiam o altfel de tipa. Io nu zic ca n-are picioare faine, dar trasaturile fetzei sunt cam dure si se vedea asa de clar cum exagera ca-mi venea sa zic c’mmon, daca pana si io vad indicatiile regizorale si nu mi-am schimbat ochelarii de 7 ani, daramite ceilalti.

Mi-a placut in schimb Ethan, John Krasinski, aud ca a jucat in The Office. Deci asta ar fi fost a real good fit pentru rolul principal masculin. Si cand tacea, parca dintr-o privire zicea volume. Era clar ca in spatele carcasei frontale a personajului se contorsiona o viata interioara consistenta, deci putea fi intr-adevar atractiv pentru Rachel, spre deosebire de the Tom Cruise guy-ul care a incercat, s-a straduit, nu zic, si a reusit pe alocuri, mai ales in scenele cu ploaia, dar s-a tinut totusi la distanta buna de tipul tesut la lectura in imaginatia mea.

Si, obviously, Ethan era indragostit de Rachel, si, spre final, o face sa inteleaga lucrul asta, desi n-are nicio sansa in fata lui Dex. Si ii zice ceva de genul ca si atunci cand ea avea alti prieteni lui tot ii era draga, ba chiar si mai draga. Ii zice “Rachel, you are home”, si i-o zice tocmai la Londra, unde ea mersese la el (ca el plecase la Londra intre timp) sa fuga de nunta lui Dex + Rachel un pic. Da, si apoi mai sint cateva minute si vine finalul.

Asa cu cinefila de mine.

La drumul retur spre domiciliu, chiar in ultima secunda inainte sa se inchida usile, au urcat in autobuz si doua replici din film, nevazute si neauzite de nimeni, si fara sa composteze bilet. Si, desi mai erau cateva scaune goale, au calatorit pana la destinatie cu fundul pe creierii mei:

How about you?
What do YOU want Rachel?
Just decide.

Thursday afternoon drop of wisdom

Eu zic sa bem ceva cald in cinstea vremurilor cand existau 4 anotimpuri. Dupa aia sa ne bucuram de viata cu geaca pe noi dar sa fim in acelasi timp pregatiti sa o aruncam la dracu si apoi sa o luam repede inapoi cand e nevoie. E vorba de adaptarea la mediu, incep sa inteleg.

Wednesday, May 25, 2011

cash withdrawal

mare e gradina...

Azi am intrat la bancomat sa scot dolari pentru beletul de tren (iar am uitat ca a dat Domnul si iau si astia de la Metra credit card) si nici n-am apucat sa bag cardul in locul de bagat cardul si sa il wiggle, asa cum am invatat ieri de nu stiu unde ca trebuie sa faci sa te asiguri ca nu s-a jucat nimeni cu aparatul, ca duamna de la celalalt bancomat din incinta mi-a declarat brusc ca You smell good. I know, zice, ca asta nu e ce te astepti sa ti se spuna cand mergi la banca sa scoti cash but you smell good anyway. Eram asa de ametita de prestatiile contabile intense executate azi ca nici nu stiam exact cu ce parfum am incercat dimineata sa pacalesc intunericul si ploaia torentiala. Abia dupa ce m-am trantit pe scaunul din tren si mi-am lasat vreo cinci minute creierul sa zburde peste suburbii, mi-am amintit brusc: Burberry Brit cu green lime. Mai bine mai tarziu decat si mai tarziu.

Tuesday, May 17, 2011

vrabia malai muzical viseaza

Violul intercultural al serii este ca as monta pentru cateva nopti o terasa faina intre casele astea, unde o formatie de spanioli infocati sa cante la chitara exact cat trebuie de tare, aerul sa fie caldut si parfumat, sa nu bata vantul, televizoarele sa fie inchise, in mijloc sa se danseze daca oamenii chiar nu mai pot, oamenii chiar sa nu mai poata, vinul sa fie dulce si un pic intepator, pensia sa fie ultima noastra grija si respiratia adanca prima. Adica, na, am trai si noi putin, ca meritam. Moralito, moralito...

Monday, May 9, 2011

Instantaneu urban

Ieri, aşteptându-l pe Godot şi autobuzul să mă duc la dentist, m-am nimerit lângă nişte doi tineri care cred că se depărţeau temporar pentru un anumit interval, pentru că el avea o valiză cu role. Eram toţi sub un pod peste care trec enşpre mijloace de transport în comun şi din când în când universul uruia îngrozitor. Nissan-ul roşu cu ei s-a oprit fix în staţia în care autobuzul uitase să vină. S-au sărutat luuuuung, de şi eu şi băiatul care mai era în staţie ne-am făcut că ne interesează ziarul gratuit de la Chicago Tribune. Pe urmă s-au mai sărutat încă o dată, un pic mai scurt. Pe urmă tipul a coborât din habitaclu şi a mers în spatele maşinii să îşi ia valiza şi s–a întins peste scaune să mai depună o ofrandă dulce pe buzele iubitei. Autobuzul nu şi nu.

El a trântit apoi uşa din spate şi i-a mai făcut odată uşor cu mâna, apoi ea şi-a şters o lacrimă şi s-a uitat în spate să se înscrie în trafic. Băiatul cred că s-a tot dus la Blue Line spre aeroport, eu însă m-am uitat după ea. Încă puţin şi am piedut Nissan-ul roşu din priviri. Să vezi ce un soi de un fel de invidie mi-a urcat în gât! Invidie pe sentimentul ăla de început documentat de amor, adică sper pentru ei că e documentat, că altfel o să fie mai greu. Senzaţia aia că the damn world s-a pus iar în ordine.

Şi cum frământam eu aşa în mână cartela magnetică pentru un autobuz care se înţepenise cine ştie pe unde, deşi pe sensul opus trecuseră trei, m-am gândit că eu nu pot iubi aşa cum vreau şi cum ştiu, într-un oraş care nu mă inspiră. Nu pot şi pace. Pe de altă parte, mă gândeam, oare a contat că maşina era roşie? Oare would those kisses have caught my fancy în aşa hal dacă maşina era de altă culoare? Iată încă una dintre enigmele care se îngrămădesc să cadă peste mine.